Introducere
Articolul de față își
propune să realieze o succintă analiză din punct de vedere ideologic a
literaturii (îndeosebi a poeziei) din timpul regimului comunist. Având în
vedere complexitatea subiectului, mi-am centrat demersul în principal asupra
primei părți a comunismului, când literatura română a suferit o
metamorfoză radicală. Literatura în general, poezia în partcular se vor
transforma într-un instrument docil şi totodată util al ideologiei regimului
comunist. Avem de a face, precum în cazul discursului istoriografic, cu o
poezie profund ideologizată, impregnată de ideologie. Aceast aspect a impietat
asupra calității intrinseci a textelor literare. Am procedat la o abordare teoretică și
deopotrivă la o explicitare a terminologiei, scoțând în evidență deosebirile
de nuanță
dintre proletcultism și realism socialist. Am subliniat principiile și
caracteristicile realismului socialist, insistând pe anticosmopolitismul său și
relevând natura diferită a anticosmopolitismului din URSS în comparație cu democrația populară de la București.
Procesul de sovietizare a afectat profund
şi ireversibil România după anul 1945. Viaţa politică şi economică, ca de
altfel întreaga societate, au fost modelate după modelul sovietic. Cultura nu a făcut excepţie de la o
transformare radicală brutală, în conformitate cu tiparele impuse de Moscova.
Intelectualii, în general şi scriitorii, în particular au fost obligaţi să
întrerupă brusc şi definitiv legăturile tradiţionale şi fireşti cu Occidentul şi
să stabilească relaţii strânse (în fapt, de servitute) cu „Marele Frate”.
Uniunea Sovietică era singura în măsură să determine a priori orice act
de creație în
noul regim de democraţie populară din România. În acest sens, este relevant
volumul scriitorului Mihail Sadoveanu, „Lumina vine de la Răsărit”, ce reunea impresiile de călătorie în URSS. De altfel,
cazul vice-preşedintelui Prezidiului Marii Adunări Naţionale a R.P. R.
este cel mai grăitor exemplu de conformism, compromis şi complicitate cu
puterea comunistă aflată în solda Kremlinului.
Clarificări terminologice şi teoretice.
Proletcultism şi realism socialist
Cultura, arta şi literatura
erau constrânse să urmeze un traseu similar cu al întregii societăţi româneşti.
Ele trebuiau să poarte amprenta realismului socialist, teoretizat de ideologi
ai P.C.U.S. , precum Andrei Jdanov. Sovietizarea s-a manifestat în cultură şi
în literatură prin impunerea proletcultismului şi a realismului socialist.
Este totuşi necesară o explicitare a
celor două concepte, proletcultism şi realism socialist. Astfel,
în articolul său intitulat „Proletcultism sau realism socialist?”, publicat în România literară,
Ion Simuţ afirma: ,,Ce mi-i unul, ce mi-i celălalt! - dar trebuie să explic mai
pe îndelete de ce. Proletcultismul anilor 1948-1950 de la noi nu avea nimic de
a face cu proletcultismul iniţial moscovit, al anilor 1918-1920, în sensul
originar de artă avangardistă, rupând cu orice tradiţie, adaptând viziunea şi
stilul proletar la modul insurgent-anarhic, ignorând orice disciplină şi
ideologie de partid. Proletcultismul de la noi avea înţelesul remaniat,
adaptat, cuminţit, de cultură proletară, partinică şi patriotică,
reprezentând ideologia unei clase care a săvârşit victorioasă revoluţia
antiburgheză.”
Desigur că o dată cu procesul de sovietizare, acompaniat de satelizare,
cuvîntul „patriot” şi cele din aceeşi familie lexicală şi-au pierdut complet
semnificaţia semantică iniţială şi consacrată, dobândind un sens distorsionat și chiar
deformat. Bunăoară, patriot era cel care îşi manifesta ataşamentul şi dragostea
faţă de Uniunea Sovietică şi faţă de “părintele
popoarelor” Iosif V. Stalin. În schimb, iubirea față de
propria ţară era un sentiment codamnabil.
Se
impune să menţionăm încă un aspect relevant în acest context. Deşi
anticosmopolitismul a constituit una dintre particularitățile
dominante atât ale stalisnismului, cât şi ale regimului democrat-popular de la
Bucureşti, natura acestui anticosmopolitism a fost complet diferită. Dacă în
primul caz, au fost valorizate tradiţiile naţionale ruseşti,
în ceea ce priveşte România, era exclusă orice manifestare de naţionalism. Un
atare comportament ar fi reprezentat un soi de crimă de lezmajestate faţă de
„ţarul roşu”
de la Kremlin, Stalin. Realismul socialist, în general şi lupta împotriva
cosmopolitismului, în special, au implicat în România democrat-populară, o
preluare mimetică a canoanelor şi tiparelor sovietice, precum şi a temelor și
subiectelor agreate de ideologia sovietică. Astfel, cultura şi literatura
română (poezie și
proză) vor deveni anexe ale culturii şi literaturii ruse. Realismul socialist
şi anticosmopolitismul au presupus în România, în perioada comunismului internaționalist
dejist, un servilism exagerat faţă de patria comunismului mondial, dublat de
repudierea a numeroase simboluri naționale. Adoptarea realismului
socialist în România populară semnifică practic sovietizarea culturii și
literaturii române.
Aleksandr
Bogdanov este cel care a înfiinţat în Rusia sovietică organizaţia denumită
Proletcult. Proletcultul elabora independent de partidul bolşevic „sarcinile
culturale ale proletariatului”. Deci, proletkultura, aşa cum a fost ea
concepută de către A. Bogdanov, se dorea autonomă faţă de partid şi de stat.
Ion Simuţ împărtăşeşte opinia lui Michel Aucouturier
afirmând că proletkultura avea drept scop „dezvoltarea creativităţii spontane a
clasei muncitoare în domeniul culturii”. Cu
alte cuvinte, obiectivul principal al lui Bogdanov era de a cristaliza o
cultură proletară, însă nu și una partinică. Aşadar proletcultismul lui
Bogdanov se deosebea fundamental de proletcultismul din R. P. R. de după 1948,
acesta din urmă fiind de fapt o expresie, o reflectare a realismului socialist
sovietic. De asemenea, acest proletcultism din România democrat-populară era de
neconceput altfel decât inseparabil de Partidul-Stat. Conceptul de realism
socialist a fost preferat şi de către profesorul şi criticul literar, Nicolae
Manolescu.
De
altfel, încă din 1905, Vladimir Ilici Lenin a condamnat pe toţi intelectualii
şi scriitorii care promovau o cultură nepartinică: „ ... Jos cu literaţii fără
partid! Chestiunea literară
trebuie să devină parte integrantă a muncii de partid...organizată, planificată
și
unitară”.
După cum just conchidea Marin Nițescu, pentru conducătorul bolșevic, cultura nu avea o
funcție axiologică, ci una socială și politică.
Mesajul este clar. Orice demers poetic va fi similar și asimilabil activităților
economice, supuse controlului direct al statului și planificării
centralizate.
Exprimându-și pretenția de
autonomie față de partid, proletcultismul lui A. Bogdanov a fost
supus unor critici și atacuri puternice din partea autorităților
sovietice. Toate organizațiile culturale nepartinice au fost dizolvate la
începutul anilor 1930.
Esența realismului socialist,
-curent ce, evident, a purtat pecetea ideologiei sovietice- a fost explicată de
Andrei Jdanov la cel dintâi Congres al scriitorilor sovietici, în 1934. Astfel,
Jdanov a fost cel care a teoretizat acest concept, deși el a
fost vag definit în prealabil și de către Maxim Gorki. Ideologul
Jdanov a impus realismul socialist ca doctrină culturală oficială (deci
infailibilă) pentru toți scriitorii și artiștii.
Viața
trebuia reflectată “în mod veridic în opera de artă”.
Iosif V. Stalin îi socotea pe scriitori drept “ingineri” ai sufletelor, cu rolul de a modela și a
recrea omul. Scriitorii își asumau angajamentul și
misiunea de a contribui prin opera lor la făurirea omului nou.
Potrivit
lui Lucian Boia, prin realismul socialist, literatura devenea, la rândul său, științifică și
transformatoare, iar și poetul metamorfozat în om de știință era
chemat să descopere printre numeroasele “exemplare umane” “omul nou în devenire”.
Literatura, transformată în ştiinţă, în urma imixtiunii politicului și
răspunzând comandamentelor
ideologiei, se va număra printre mecanismele de creare a omului nou. Or făurirea
omului nou era unul dintre țelurile primordiale fixate de ideologia comunistă. Într-o manieră similară cu istoria, poezia realismului socialist era redusă la condiția
ingrată a unui instrument docil și util pentru legitimarea regimului şi pentru
a-i conferi credibilitatea indispensabilă pe temeiuri aşa-numite ştiinţifice.
Merită
amintit și
discursul din 1946 al lui Jdanov, în acel moment, secretar al C.C. al P.C.U.S..
După cum semnala Stuart Tompkins,
Jdanov anunța crearea unui nou „front cultural”, cu rolul de a distruge
reminiscențele culturii occidentale decadente.
Principii
şi caracteristici ale realismului socialist
Este
necesar să ne oprim asupra principiilor și caracteristicilor esenţiale
ale realismului socialist, care sunt
proprii şi poeziei din România populară. Astfel, în virtutea principiului
accesibilităţii, realismul socialist utiliza un limbaj extrem de simplist,
ţinta sa fiind un public cu un grad minim de instrucţie şi alfabetizare.
Realismul socialist este fundamentat pe materialismul determinist, dialectic şi
ştiinţific, pe preceptele marxist-leniniste. În această privinţă, el se opune
categoric idealismului şi misticismului.
Fiind un reflex al dogmei marxist-leniniste, realismul socialist promova,
desigur, lupta de clasă. Chiar Lenin afirma că o cultură naţională incorporeaz,
două culturi: una a claselor exploatatoare, iar cealaltă a claselor exploatate.
Poetul era obligat să simtă ură pentru dușmanul de clasă și
iubire pentru eroii clasei muncitoare.
Comanda
socială este obligatorie. Realismul socialist răspunde unei comenzi sociale.
De aceea, avem de-a face cu o poezie militantă, angajată, „agitatorică”, în
termenii lui Eugen Negrici. Predomină imaginea unui poet angajat social.
Realismul
socialist se distinge prin antiindividualism.
Raportat la colectivitate, individul este insignifiant în totalistarismul
comunist. Tot ceea ce contează este comunitatea, în fapt masa amorfă de
indivizi docili şi abulici.
Realismul
socialist este prin excelenţă optimist şi se doreşte moralizator. Pe de altă
parte, tot ceea ce contează este prezentul. Literaţii în general, poeţii în
special nu fac referiri la trecut, iar dacă procedează la vreo aluzie, trecutul
este relevat în antiteză cu prezentul. Prezentul şi viitorul sunt „zugrăvite”
în culori luminoase, vii. Poezia ideologizată a realismului socialist înfăţişa
omul nou, viaţa sa îmbelşugată şi fericită, contrastând cu traiul de odinioară,
plin de privaţiuni şi caracterizat de obscurantism.
De
asemenea, este respins apolitismul, considerat o formă a deviaţionismului.
Deci, realismul socialist este esenţialmente politic şi partinic.
Întreaga scriitură trebuie să răspundă comenzii de partid.
Realismul socialist se opune deopotrivă
formalismului şi factorului estetic, artei realizate de dragul artei. Poezia
trebuie să aibă exclusiv scopuri educative. Latura estetică a poeziei era
sacrificată în numele ideologiei omniprezente şi atotputernice. Nu în ultimul
rând, la toate aceste trăsături, se adaugă anticosmopolitismul.
Filosoful marxist György Lukács a criticat însă optimismul promovat de realismul socialist, calificându-l drept optimism “birocratic” sau “de fațadă”. De asemenea, el a sugerat înlocuirea “ideii luptei de clasă” cu „noţiunea de popor”.[24]
În realismul socialist, poeţii nu mai sunt practic intelectuali interesaţi de calitatea actului creator, ci un soi de muncitori, complet angajaţi într-o muncă de producţie, într-o întrecere pentru depăşirea normelor. Aceşti muncitori ai condeiului[25] sau scribi ideologici desfăşurau activităţi după tiparul lucrătorilor stahanovişti. Calitatea era sacrificată în avantajul exclusiv al cantităţii şi al utilităţii pentru puterea comunistă. Poetul coborât definitiv din „turnul de fildeş” trebuia să „producă” opere în serie, care să răspundă principiului utilităţii. Literatura, poezia s-au transformat în accesorii ale politicii şi au fost aservite politicului, precum ştiinţa istorică. Avem de a face, la fel ca în cazul discursului istoriografic, cu o poetică profund ideologizată. Poeţii sunt servitori ai ideologiei şi ai regimului comunist.
Ne putem întreba în mod legitim care au fost rațiunile pentru care poeții au acceptat să se pună în slujba puterii, aplicând consecvent canoanele realismului socialist. Ioana Dunea[26] a împărtășit punctual de vedere al politologului Stelian Tănase[27], considerând că o astfel de poziție de subordonare, colaborare și compromis cu regimul comunist asigura intelectualilor, în general, scriitorilor în special numeroase avanataje, privilegii, o mai bună vizibilitate, o promovare rapidă, beneficii materiale, dar mai ales posibilitatea de a efectua călătorii de studii în străinătate și posibilitatea de a publica operele întâmpinând mai puține dificultăți. Evident că manuscrisul putea vedea lumina tiparului după ce trecea prin “purgatoriul”cenzurii.
Pe de altă parte, utilizând fără scrupule șantajul (în privința persoanei în cauză, a unui membru al familiei, ori chiar a unui prieten sau coleg) autoritățile comuniste au speculat cu abilitate sentimentele de teamă și/sau de culpabilitate ale scriitorilor. În literatura universală, Edgar Allan Poe a valorificat acest motiv al acțiunii asupra conștiinței culpabile a unui individ în proza sa.[28] Privind retrospectiv, nu putem judeca foarte aspru conduita poeţilor şi scriitorilor care au acceptat compromisul cu regimul, dar totodată, împărtășim concepția lui Albert Camus: “Două concesii suprapuse alcătuiesc o lașitate. Două lașități reunite, nasc dezonoarea.”[29]
Condamnarea dușmanilor de clasă (chiaburii, capitaliştii, elementele burgheze), a “fasciştilor” (de fapt regimul comunist a etichetat drept fascişti pe toţi adversarii săi, fie reali, fie imaginari), a „imperialiştilor” occidentali (de pildă, demonizarea militarilor americani care luptau în războiul din Coreea) , cultul lui Lenin și, în special al lui Stalin (substituit după anul 1958 de cultul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, iar ulterior de cel al lui Nicolae Ceaușescu[30]), prietenia româno-sovietică, adularea Uniunii Sovietice, armata sovietică eliberatoare (într-o primă fază), partidul comunist, omul nou, construirea socialismului şi comunismului; celebrarea marii revoluții din octombrie, exaltarea muncii şi a clasei muncitoare, pacea şi lupta pentru pace sunt câteva dintre temele şi subiectele preferate, abordate frecvent în poezia realismului socialist.
Mai târziu, în perioada neostalinismului cu stridențe naționaliste al “epocii Ceaușescu”, “valorile naţionale au fost pervertite sub presiunea nivelatoare a cultului personalităţii şi a limbajului de lemn”, după cum remarca Florin Müller.[31] Sub influența curentului protocronist[32], pe lângă cultul Conducătorului (o temă privilegiată care, treptat, prin amploarea sa, va friza atât ridicolul, cât și absursul), vor fi valorificate teme precum patria, poporul român înnobilat de cele mai alese virtuți, preeminenţa şi vechimea așa-zisă milenară a românilor, sau lupta pentru pace. Sub imperiul ideologiei, Conducătorul se confunda, inclusiv în creația poetică, cu Partidul și cu Patria. Sunt relevante volumele omagiale, ce au contribuit din plin la acest deșănțat cult al personalității.
*
Printre poeţii realismului socialist amintim pe Mihai Beniuc, Dan Deşliu, Nina Cassian, Otilia Cazimir, Maria Banuș, Eugen Frunză, Eugen Jebeleanu, Anatol Baconski, Demostene Botez, Victor Tulbure, Cicerone Teodorescu și mulți alții.
Chiaburul reprezintă dușmanul de clasă tipic și este înfierat constant în această poezie. El pândește adesea din umbră, așteptând să speculeze momente de slăbiciune ale regimului de democrație populară. Adesea, chiaburul a fost comparat cu diferite animale: dihor, șarpe, hienă, lup, sau pur şi simplu „fiară”, lipsită de orice urmă de omenie, precum în versurile lui Anatol Baconski: „- Alelei, chiabur înveninat,/ Fiară sângeroasă şi haină”.[33]
În aceeaşi ordine de idei, în fața „chiaburilor sabotori”, muncitorii şi aşa-numita „ţărănime muncitoare”[34] trebuiau să îşi păstreze mereu vigilența vie. În atare împrejurări, lupta de clasă nu numai că nu încetează, ci dimpotrivă, se ascute: “Trece o noapte, trece înc-o zi/ Lupta se ascute între clase/ Iar chiaburii se arat-a fi/ Elemente tot mai dușmănoase.”[35]
Lupta de clasă nu putea fi eludată, iar următoarele versuri de Eugen Frunză concretizează condiția ideologiei comuniste de “religie” a urii: “Urâți!Urâți! Căci nu-i nimic mai sfânt/ Ca ura-strajă vieții pe pământ”.[36]
Încercând să evoce un trecut caracterizat de inegalităţi flagrante, versurile lui Mihai Beniuc frizează grotescul, confirmând ideea sacrificării elementului esthetic pe altarul Ideologiei : ”Pe-aici a fost odată lume fină/ Călcau pe plaje labe de boieri/ Mureau în valuri trupuri de slănină…”.[37]
Spre mijlocul anilor 1950, retorica agresivă va lăsa loc, într-o oarecare măsură, unui “bucolic realist socialist”[38], relevantă fiind poezia lui Eugen Frunză, Horă pentru gospodăriile agricole colective.
Chiar dacă nu s-a bucurat de anvergura cultului lui Stalin, cultul lui Vladimir Ilici Lenin nu putea fi ocolit de poeții români promotori ai proletcultismului și realismului socialist. Din versurile lui Dan Deşliu transpare ubicuitatea liderului bolşevic : “Cu vechea lui şapcă proletară/ pe fruntea lui de necuprins, / cu arcul braţului întins/ spre galaxii.../ .../îl văd-pe stradă, la tribună,/ cârmind corabia comună.../ El, totdeauna şi în toate...”.[39]
Unoeri, simpla rostire a numelui Lenin generează veritabile stări extatice, de reverie, până și în rândul copiilor: „E ziua lui Lenin...începe bunicul,/ Şi-n ochi i se-aprinde-o văpaie.// Băiatul îşi uită-n pahar linguriţa, / Rămâne cu pâinea la gură fetiţa”.[40]
Altfel de cântec, de Eugen Jebeleanu se constituie într-o patetică odă închinată lui Stalin: „Dar ca
să-l cânt pe-acela ce-a-ntors al lumii crug/ Şi-a
cărui frunte suie mai sus decât stejarii/ Cuvântul
să-mi călească, şi vorbele ce fug, / In
ajutor chemat-am minerii şi-oţelarii.”
Poetul se socoteşte nedemn să îl elogieze pe Conducătorul ce dispune de puteri
supranaturale, dar găseşte sursa de inspiraţie potrivită în categoria socială
preeminentă, în proletariat.
Maria
Banuş deplânge propria igoranţă: „Cu urâtul ne-nveleam/ ...de tine Stalin nu ştiam/ Şi nici de ţara ta, /Cum ca mărul înflorea.”
Octav Pancu scria, la rândul său: „Cântecul nostru e cântec fierbinte/ Si dragostea fără hotare/ Din inimi
se-ndreaptă spre Stalin părinte/ Si
dascăl iubit de popoare.”
Moartea tiranului de la Kremlin este percepută şi resimţită ca un dezastru
planetar, în poezia lui Mihu Dragomir: „Auzi doar globul cum foşneşte-n spaţii/
îngreuiat şi el de-atâta jale.”
Lenin şi Stalin nu au fost singurii conducători
comunişti care au beneficiat de un cult al personalităţii. Lor li s-au adăugat
Mao Zedong, Iosip Broz Tito (doar pentru
o perioadă foarte scurtă, până la „schisma” din 1948, după aceea fiind înfierat
cu virulență) şi exoticul Fidel
Castro. Nu este chiar surprinzător interesul lui Dan Deșliu pentru liderul cubanez în condițiile obedienței încă persistente a Bucureștiului față de Moscova, (chiar dacă în scădere evidentă,
comparativ cu anii precedenți)
la momentul crizei rachetelor din Cuba, din 1962. Unul dintre petrolierele
sovietice implicate se numea București. Dan Deșliu utilizează metafore împrumutate
din zoologie, atunci când tinde să creioneze portretul lui Castro.
Rezultatul este, dimpotrivă, un umor
involuntar: „Bună dimineaţa, profil de aramă, vultur bărbos,/ Cu mâna-ncleştată
pe spada speranţei!”.
Partidul comunist este o prezenenţă constantă în poezia
realismului socialist, inclusiv ulterior în epoca protocronismului, începând cu
anii 1970, deşi proslăvirea partidului unic va pierde treptat teren în favoarea
cultului personalităţii.
Partidul ştie
ce este cel mai bine pentru toţi. El este perceput ca sfătuitor al tuturor, inclusiv al unui cioban fără ştiinţă
de carte: „Păşunile s-au isprăvit/ Ce-i de făcut? Mă
duc la Partid.// Și glasul
pădurilor s-a auzit: /Mă duc la Partid/ Trebuie să merg la Partid.”
Repetiția contribuie la accentuarea
rolului primordial al Partidului-Stat. Omniprezența și
omnipotența partidului
comunist, care influenţează decisiv viaţa cotidiană, este relevată în și în poezia altor poeți, precum Demostene Botez (“Partid, eu te cunosc, te ştiu/
Şi după ochi te ştiu, şi după faţă:/ Te întâlnesc acum mereu în viaţă…Te
întrupezi în mii de oameni/ Şi de găsesc întreg în fiecare,/ Cum e
lumina-ntreagă de la soare/ În razele cu care te asemeni”); Victor Tulbure (“Atât avem pe
lume:/ un Partid/ şi îl urmează toată/ România!”;
George Lesnea (“Partidul e-n toate: E-n cele ce sunt/ Şi-n cele ce mâine vor
râde la soare…”
şi alţii. Partidul communist este înfăţişat drept garant al vieţii îmbelşugate,
precum în poezia lui Alfred Margul Sperber, Când spun Partid: “Când spun
partid, văd lanuri cu foşnet/ de mătasă/ şi vin, şi pâine alba în fiecare
casă.”
După 1970,
protocronismul a încurajat teme precum elogierea patriei. Bunăoară, Ion Brad
scria: “Aceasta-i patria: izvor de imn/ Cântat cu înflăcărarea unei ginte/ Ce
din trecut şi până-n comunism/ Un liber drum din vrerea ei şi-aprinde.”
Însă, obligatoriu, patria trebuia să se identifice cu partidul: “Toți
ne simțim o țară și-un partid, / O unică ființă luptătoare.”
După ce a fost
unul dintre cei mai importanți
poeți proletcultiști la sfîrșitul anilor 1940 și la începutul anilor 1950,
Mihai Beniuc va dovedi o deosebită capacitate de adaptare la rigorile
curentului protocronist. De asemenea, va fi un fervent promotor al cultului
personalității dictatorului Nicolae Ceaușescu, încă din 1973: “Sub fruntea lui se-ncheagă constelaţii/ De visuri pentru cei ce sunt ori vin,/
Croindu-i trainic drum acestei naţii,/ Stăpână peste propriu-i destin”.
Apoi, în 1986, avea să scrie, în 1986, considerându-l pe Conducător un
depozitar al tuturor virtuților
domnitorilor medievali: “A răzbătut mereu
biruitor/ A timpului de suferinți
văpaie/ Și-avu în frunte drept
conducător/ Un Ștefan,
Vlad, Mihai ori Nicolae”.
Scurte concluzii
Spre
deosebire de proletcultismul din Rusia sovietică (articulat și
dezvoltat de către Alexandr Bogdanov), ce se dorea apartinic și
tindea către dezvoltarea creativității clasei munciatoare,
realismul socialist jdanovist desemna practic doctrina oficială, în fapt
singura acceptată de către Partidul-Stat pe plan cultural și
artistic. Ca și în alte domenii, orice “erezie”, orice abatere de la dogmă era
condamnată pe temeiuri ideologice. Realismul socialist și-a pus
amprenta asupra poeziei românești, fiind în prima etapă a comunismului
(cel puțin până
la momentul retragerii armatei sovietice) expresia sovietizării culturii și
artei. Astfel, poezia românească s-a limitat adesea la o preluare mimetică,
servilă a temelor și subiectelor abordate de literatura sovietică și
agreate de puterea sovietică. Pe fondul neostalinismului și național-comunismului
impus de Nicolae Ceaușescu,
avem de a face cu o pervertire a simbolurilor naționale. Odată cu nașterea și
afirmarea curentului protocronist,
alături de elogierea partidului comunist (prezentă și în prima etapă) vor
deveni predominante temele privind poporul român, patria și,
îndeosebi cultul personalității Conducătorului.
Bibliografie
selectivă
Anghel, Petre,
Istoria politică a literaturii române postbelice, Rao, București, 2014
Boia, Lucian, Mitologia
științifică a comunismului, Humanitas, București, ediția a III-a, 2011
Cazimir,
Otilia, „E ziua lui Lenin, april...”, in vol. Partidului de ziua lui,
Editura Tineretului, Bucureşti, 1961
Deşliu, Dan, Cercuri de copac, Editura pentru Literatură, Bucureşti,
1962
Idem, Minerii din Maramureş,
București, 1951
Merişanu, Nicolae, Taloş, Dan (editori), Antologia
ruşinii după Virgil Ierunca, Editura Humanitas, Bucureşti, 2009
Mihalache,
Andi, Istorie și practici discursive în România
democrat-populară, Editura Albatros, București,
2003
Niţescu,
Marin, Sub zodia proletcultismului,
Humanitas, Bucureşti, 1995
Simuţ,
Ion, „Proletcultism sau realism
socialist? (I, II)”, in România
literară, nr. 30-31/2008
Sperber,
Alfred Margul, Poezii, Editura Tineretului, Bucureşti, 1962
