IMPRESII DE LECTURĂ
Peter Molloy,
Lumea dispărută a comunismului. O istorie orală a vieţii cotidiene în spatele cortinei de fier [Editura RAO, Bucureşti, 2012, traducere din limba engleză de Cristina Vîlceanu, 251 p.]
Editura RAO a avut iniţiativa de a publica în limba română lucrarea lui Peter Molloy,
The Lost World of Communism (BBC Books, 2009). Fundamentat exclusiv pe surse orale, volumul se constituie într-o contribuţie istoriografică valoroasă şi originală. El reprezintă un util instrument de lucru pentru specialistul preocupat de istoria veacului al XX-lea în general şi de istoria recentă în special.
Totodată, cartea are meritul de a facilita cunoaşterea de către publicul larg a unor aspecte mai puţin explorate legate de istoria comunismului, începând cu momentul instalării brutale, la adăpostul şi cu sprijinul Armatei Roşii, până la implozia regimurilor comuniste în Europa Centrală şi de Răsărit.
Pentru numeroşi specialişti, istoria imediată, trecutul valorificat prin mijlocirea izvoarelor orale prezintă serioase avantaje faţă de istoria oficială, considerată un reflex al dicursului oficial, al discursului puterii. Mărturiile individuale ar oferi o percepţie mai verosimilă asupra evenimentelor. Deseori, pentru a legitima un regim totalitar sau autoritar, scrisul istoric a fost instrumentalizat, mitizat şi pus în slujba politicului, trebuind să furnizeze credibilitate, respectabilitate şi autoritate puterii politice. De asemenea, puterea politică a dispus adesea rescrierea istoriei în funcţie de propriile interese, procedând la escamotarea realităţii, la mistificări grosolane.
În această privinţă, unul dintre cele mai grăitoare exemple din istoria recentă este masacrul de la Katyn, din primăvara anului 1940. Ani la rând, Kremlinul a refuzat să îşi asume această crimă împotriva umanităţii, aruncând asupra Germaniei responsabilitatea pentru atrocităţile comise de NKVD împotriva celor 20.000 de rezervişti polonezi. Aşadar, până în anii ’90, istoria oficială a consemnat că naziştii erau cei vinovaţi. De asemenea, istoriografia română din timpul comunismului cu puternice accente naţionaliste al lui Nicolae Ceauşescu, a acreditat ideea că pogromul de la Iaşi, din iunie 1941, căruia i-au căzut victime câteva mii de evrei (inclusiv femei şi copii, ucişi cu sălbăticie) a fost opera Wehrmacht-ului. În realitate, autori ai pogromului au fost armata română şi populaţia civilă românească. Din nefericire, tendinţele de a nega existenţa Holocaustului în România s-au perpetuat şi astăzi. Este meritul incontestabil al unor istorici tineri, precum Adrian Cioflâncă, care au demonstrat, inclusiv uzitând de metodele arheologiei contemporane, implicarea autorităţilor române în Holocaust în cel de al doilea război mondial.
Graţie motivelor enunţate mai sus, mărturiile orale pot fi caracterizate de o mai mare imparţialitate, mai ales când este vorba de subiecte atât de sensibile, precum totalitarismul, în general, şi comunismul, în special. Totuşi, istoria orală şi memoriile trebuie privite, la rândul lor, cu anumite rezerve. Nu întotdeauna şi în orice împrejurare memoria participanţilor la evenimente s-a păstrat nealterată. Ea nu izbuteşte mereu să redea faptele cu acurateţea necesară. Însă, în acestă eventualitate, nu mai vorbim, de regulă, despre o subiectivitate rea, precum în cazul istoriografiei oficiale a totalitarismului de extrema stângă. Aceasta din urmă recurgea cu bună ştiinţă la denaturarea, la falsificarea trecutului.
Lucrarea
Lumea dispărută a comunismului... analizează, din multiple unghiuri, crâmpeie de viaţă cotidiană din trei ţări ale Europei central-răsăritene, sovietizate şi satelizate: Germania de Est, Cehoslovacia şi România. Interviurile realizate cu martori-cheie, aparţinând structurilor puterii comuniste şi poliţiei politice (STASI, St. B. , Securitate) se îmbină logic cu cele acordate de victimele represiunii, ori de urmaşii acestora. Metoda de abordare, de construire a elaboratului ştiinţific, a scriiturii este foarte inspirată, îngăduind cititorului să distingă între două concepţii de multe ori diferite asupra evenimentelor.
Titlurile capitolelor au fost judicios alese, ele punând în lumină diferite paliere ale vieţii cotidiene în comunism. Interesul pentru un asemenea subiect este justificat, date fiind numeroasele constrângeri, de felurite tipuri, ce lezau libertăţile şi drepturile individuale. Din aceste considerente, viaţa cotidiană în comunism este total diferită de viaţa cotidiană în capitalism.
Ne-a atras în mod special atenţia capitolul intitulat sugestiv „Ghetourile zeilor” (pp. 36-56), datorită asocierii a doi termeni aparent antinomici. Autorul a optat pentru respectiva sintagmă pentru a scoate în evidenţă autoclaustrarea deplină, lumea ermetică a elitelor comuniste din Republica Democrată Germană (R. D. G.) şi România, care se ghidau după principii de castă. Nomenclatura comunistă dispunea de propriile vile, situate în zone izolate, de propriile magazine, în care se găseau din belşug tot soiul de produse, precum şi de case de vacanţă ascunse de ochii cetăţenilor obişnuiţi. Aceasta în condiţiile în care ideologia comunistă clama egalitatea tuturor. Chiar dacă elitele comuniste nu se confruntau cu lipsurile ce afectau majoritatea populaţiei, liderii comunişti duceau o existenţă de multe ori monotonă şi anostă. Viaţa lor se derula după anumite tipicuri: „Ca şi familia Ceauşescu, elita politică a Germaniei de Est s-a bucurat de un tratament special. Începând cu 1960, liderii comunişti, familiile şi personalul acestoraau locuit împreună într-un loc izolat şi bine păzit, într-o pădure, la nord de Berlin. Această aşezare rezidenţială a elitei, Waldsiedlung Wandlitz, la vreo doi kilometri de oraşul Wandlitz, era înconjurată de un zid lung de opt kilometri şi înalt de doi metri, cu turnuri de pază plasate la intervale. Pentru a proteja aşezarea de ochii trecătorilor, erau plantaţi copaci şi rododendroni uriaşi” (p. 48).
Capitolul al treilea, intitulat simplu şi concis „Procese şi pedepse”, este, în opinia noastră, cel mai cutremurător din întregul volum. Autorul a redat cu meticulozitate mărturiile Erikăi Riemann, ale Janei Horakova-Kanski şi ale Ursulei Rumin (pp. 58-73). Erika Riemann, arestată după ce desenase cu rujul un arc peste mustaţa lui Iosif V. Stalin (al cărui portret se găsea pretutindeni în Germania de Est şi în celelalte state aflate în sfera de influenţă sovietică), îşi amintea: „[…] Interogatoriile aveau întotdeauna loc noaptea. Ţineau ore în şir şi nu înţelegeam despre ce era vorba. Trebuia să stau pe scaun; nu mi se permitea să vorbesc ori să mă mişc. De câte ori îmi întorceam capul într-o parte, eram pocnită peste faţă sau lovită în spate. Întotdeauna îmi puneau exact aceleaşi întrebări. Dacă nu primeşti ore în şir nimic de băut sau de mâncat eşti foarte obosit şi ajungi la punctul în care adormi, dar trebuia să continui să stai drept. Toate astea te aduceau pe punctul de a ceda nervos. La sfârşit am mărturisit totul, chiar dacă nu făcusem nimic. A trebuit chiar să admit că făceam parte din rezistenţa nazistă. Mărturiseşti tot ce vor să audă, pentru că tot ce vrei este să te întorci în celulă şi să dormi puţin.”
Ursula Rumin a fost răpită de pe stradă, din Berlinul de Est, în 1952, iar apoi internată timp de doi ani într-un lagăr de la Vorkuta, Siberia. În toată această perioadă, familia sa nu a primit de la autorităţi nicio ştire.
Dar cea mai sfâşietoare mărturie aparţine, cu siguranţă, Janei Horakova-Kanski, fiica uneia dintre cele mai cunoscute victime ale opresiunii comuniste din Cehoslovacia, Milada Horakova. Milada Horakova a fost singura femeie executată în urma proceselor-spectacol, de tip stalinist în Cehoslovacia. Membră marcantă a rezistenţei antinaziste din această ţară, a fost arestată de Gestapo. Însă, poate în mod paradoxal, nu poliţia secretă nazistă a ucis-o, ci tocmai conaţionalii săi comunişti, care executau servil ordinele primite de la Moscova. A fost condamnată la moarte, în pofida intervenţiilor în favoarea sa ale unor personalităţi marcante, precum Albert Einstein, Winston Churchill şi Eleanor Roosevelt. Jana Horakova, care avea doar 16 ani când s-a petrecut tragedia, a păstrat, desigur, ultima scrisoare primită de la mama sa, scrisoare ce se constituie într-un foarte emoţionant şi impresionant testament spiritual: „Draga mea copilă, nu trebuie să te înspăimânţi, nici să nu fii tristă la gândul că nu mă mai întorc. Încearcă, fiica mea să priveşti viaţa ca pe un lucru serios de la o vârstă fragedă. Viaţa este grea, nu te răsfaţă, pentru fiecare mângâiere există zece lovituri. Mai bine să te obişnuieşti cu asta imediat şi să nu cedezi. Hotărăşte să lupţi cu ea. Ai curaj şi obiective clare şi vei triumfa asupra vieţii […].” (p. 67)
În lucrarea sa, Peter Molloy nu a omis nici să portretizeze „eroii clasei muncitoare”, precum Rudolf Vasilco, un fel de omolog cehoslovac al faimosului Alexei Stahanov. În capitolul „Tineretul socialist”, Nicu Covaci, liderul legendarei formaţii rock româneşti,
Phoenix a rememorat maniera originală şi inedită în care a reuşit, alături de colegii săi, să părăsească ţara în 1977. În România lui Nicolae Ceauşescu, calitatea traiului începea să se deterioreze tot mai mult după cutremurul din martie. Totodată, relatările lui Toni Grecu şi Silviu Petcu, de la
Divertis se leagă de ceea ce am putea numi, îngăduindu-ne să utilizăm o licenţă, rezistenţa prin umor. Într-o scenetă interpretată în anul 1983, personajul Ileana Cosânzeana a fost rebotezat (din motive lesne de înţeles, întrucât Ileana semăna izbitor de mult cu Elena şi se intenţiona astfel evitarea unui sacrilegiu) Maria Cosânzeana. Această amuzantă improvizaţie a stârnit hazul publicului. Cu alt prilej, cei de la
Divertis şi-au încheiat momentul umoristic astfel: „Aşa că cei doi bătrâni au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi, reconfirmând vechiul proverb românesc: Viaţa lungă duce la sărăcie”. (p. 126) Aluzia este cât se poate de transparentă şi nu necesită comentarii suplimentare.
Autorul a surprins şi a subliniat caracterul ateu al ideologiei comuniste, ce se voia o religie laică, cu pretenţii de universalitate, substituindu-se astfel creştinismului. În acest context el a adus just în discuţie pe „oamenii care l-au abolit pe Dumnezeu” (pp. 129-144). Nu putea lipsi într-o asemenea lucrare un capitol consacrat poliţiei politice şi altul destinat disidenţilor, fiind evidenţiate atât punctele de vedere ale celor urmăriţi şi oprimaţi, precum Wolfgang Welsch, în R. D. G., Vasile Paraschiv, în România, Vaclav Havel, în Cehoslovacia, cât şi ale opresorilor, precum Peter Haak, în R. D. G. şi ale exponenţilor nomenclaturii comuniste, ca Milos Jakes, în Cehoslovacia, sau Günter Schabowski, în R. D. G..
Prin controlul exercitat asupra natalităţii, regimul comunist s-a infiltrat brutal inclusiv în viaţa intimă a cetăţenilor, controlând-o cu stricteţe. Aşadar, paginile despre politica anti-avort a regimului Ceauşescu sunt binevenite. (p. 161-171). Autorul a intervievat atât medici (Adrian Sângeorzan, Ion Pătraşcu), cât şi femei aparţinând diferitelor categorii socio-profesionale care au suferit, mai mult sau mai puţin, din pricina politicii pronataliste a regimului (Daniela Drăghici, Ancuţa Timiş, Paraschiva Neagu). Mărturia Martei Puscova (pp. 176-179), femeie de etnie romă din Cehoslovacia, care a suferit o operaţie de sterilizare pentru a nu putea da naştere mai multor copii ne dezvăluie practici similare cu cele naziste.
Ne-am străduit să schiţăm doar o parte dintre cele mai importante aspecte ale vieţii cotidiene în timpul regimului comunist, „zugrăvite” cu talent şi inspiraţie de către Peter Molloy în
Lumea dispărută a comunismului... Nădăjduim că aceste impresii personale vor oferi un imbold tuturor celor interesaţi de o lectură agreabilă şi deopotrivă utilă. Şi nutrim de asemenea speranţa că lumea evocată în volum a dispărut odată pentru totdeauna...
