Studiul de mai jos a fost publicat si in Anuarul Institutului de Istorie Orala(AIO), VIII, 2007, in calitate de coautor
Un capitol oarecum obscur al confruntării românilor cu Securitatea şi cu regimul comunist se referă la activităţile voluntarilor români paraşutaţi de către serviciile secrete occidentale la sfârşitul anilor patruzeci şi începutul anilor cincizeci din secolul trecut. Pe măsură ce România era tot mai aservită URSS, mulţi anticomunişti au ales exilul, fie pentru a începe o nouă viaţă în lumea liberă, fie pentru a încerca, din afară, eliberarea ţării de sub tirania sovietică şi comunistă.
În Germania şi Austria se găseau mulţi legionari. Unii erau acolo încă din 1941 (după înfrângerea rebeliunii legionare ), alţii au dezertat din armată în timpul războiului din Vest. Dintr-un interviu realizat de Liviu Vălenaş cu Mircea Dimitriu, aflăm că după ce Tribunalul de la Nurnberg nu a încadrat mişcarea legionară în rândul formaţiunilor fasciste/naziste, serviciile secrete americane, franceze şi mai puţin, engleze, au început colaborarea cu structurile legionare pentru a recruta persoane hotărâte sa fie trimise în România ocupată. Se punea în practică o decizie a C.I.A. În 1948 se înfiinţează Oficiul de Coordonare Politică (O.P.C.), aflat sub conducerea lui Frank Wisner şi care avea misiunea să se ocupe de recrutarea unor români din taberele de refugiaţi români aflaţi în Germania, Austria, Iugoslavia. Chestiunea se încadrează într-un plan mai general care avea ca obiectiv crearea unor reţele de agenţi ai Serviciilor Secrete britanice şi americane în ţările blocului sovietic. Oficiul de Coordonare Politică a acordat o atenţie deosebită emigraţiei române întrucât Wisner cunoştea bine realităţile de la noi, în timpul războiului conducând Biroul de Servicii Strategice din România.
La scurt timp după încheierea războiului, occidentalii încep să înţeleagă faptul că alianţa cu URSS n-a fost tocmai fericită. Referindu-se la înfrângerea Germaniei, Winston Churchill spunea la Haga în 1948 că au omorât porcul cel mai slab. Preşedintele american Harry Truman şi cel al Franţei, Vincent Auriol şi-au dat acordul pentru recrutarea unor voluntari români care să fie pregătiţi şi trimişi în România ocupată. Iniţial franco-americanii au dorit să colaboreze cu Comitetul Naţional Român. Câtă vreme C.N.R. a fost condus de Nicolae Rădescu, „guvernul în exil” s-a bucurat de aprecierea americanilor. N. Rădescu a încercat să valorifice prevederile legii Lodge din 1948, lege prin care puteau fi înrolaţi în armata S.U.A., 50.000 de tineri din Europa de est. Legea propusă de senatorul republican Henry Cabot Lodge răspundea unei cerinţe a O.P.C. care viza pregătirea celor care urmau să fie trimişi dincolo de Cortina de fier. Înainte de elaborarea acestei legi şi de înfiinţarea O.P.C., George Kennan, autorul celebrei telegrame lungi susţinuse folosirea judicioasă a operaţiunilor acoperite care să încurajeze spiritul de independenţă şi de libertate al popoarelor est-europene. Demnitarii americani erau bine informaţi despre starea de spirit din România. Rudolf Schoenfield, şeful legaţiei S.U.A. spunea că „ românii aşteaptă cu mult dor fericita zi în care vor afla că ruşii au plecat şi-i vor găsi pe actualii conducători români atârnând la capătul câte unei frânghii”. Existau în occident peste 70.000 de români dispuşi să lupte pentru răsturnarea regimului comunist, iar generalul Rădescu spunea că aproximativ 20.000 ar putea uza de prevederile legii Lodge. Sensibilizaţi de emigranţii din Europa de Est, americanii au înfiinţat Comitetul Naţional pentru Europa liberă (N.C.F.E.), în primăvara anului 1949. Comitetul îşi propunea să realizeze unitatea grupurilor de emigranţi (cea românească era extrem de divizată- n.n.) şi să sprijine aceste emigraţii pentru reinstaurarea democraţiilor în ţările lor. Pentru a întreţine speranţa libertăţii în ţările ocupate de sovietici, N.C.F.E., a înfiinţat Radio Europa Liberă.
Interesul S.U.A. pentru românii aflaţi în emigraţie se explică şi prin faptul că autorităţile comuniste din România au desfiinţat Oficiul American de Informaţii, structură considerată de sovietici un „butoi de pulbere ce putea declanşa oricând o revoluţie anticomunistă în România”. În procesele intentate funcţionarilor şi ofiţerilor de la acest oficiu, instituţia americană a fost prezentată ca o „instituţie odioasă de spionaj şi terorism” al cărei rol era să oprească „cursul României spre democraţie şi progres. La ordinul guvernului de la Bucureşti, S.U.A. au închis acest oficiu. Întrucât discuţiile cu Comitetul Naţional Român trenau, serviciile speciale franceze şi americane s-au orientat către emigraţia legionară. Oferta franco-americană a fost primită cu entuziasm de liderii legionari pentru că le oferea posibilitatea să restabilească legăturile cu legionarii din ţară, să-i reorganizeze, să înlesnească plecarea din ţară a celor în pericol şi să pregătească o răscoală populară care să izbucnească în cazul unui conflict ruso-occidental.
Despre relaţiile mişcării legionare cu anglo-americanii, de această dată relatează şi un Raport sintetic despre activitatea mişcării legionare în perioada 1944-august 1949, raport întocmit de securitate în 10 septembrie 1949.
Mircea Dimitriu, cel ales de O.P.C. pentru recrutarea legionarilor explică opţiunea franco-americanilor pentru oamenii săi prin faptul că „datele serviciilor secrete occidentale îi prezentau pe legionari ca fiind total anticomunişti”, că legionarii „sunt combatanţi, fără frică de moarte”. De operaţiune se ocupau serviciile secrete militare ale S.U.A. şi Franţei.
După 1949 Horia Sima a intrat în contact şi cu serviciile secrete militare engleze care s-au ocupat de pregătirea câtorva grupe de voluntari. Hotărârea occidentalilor de a pregăti voluntari din emigraţie pentru trimiterea lor în România a fost influenţată decisiv de informaţiile obţinute de Foreign Office, informaţii conform cărora mişcarea de rezistenţă din România a cunoscut o creştere semnificativă începând cu 1949. Aceleaşi informaţii dezvăluiau faptul că rezistenţii beneficiază de sprijinul ţăranilor. Rapoartele vorbeau de aproximativ 30.000 de oameni implicaţi în rezistenţă sau de 60.000 după cum susţineau liderii rezistenţei. Oficiul pentru Coordonare Politică începe recrutarea refugiaţilor români în lagărele din Germania, Austria, Iugoslavia.
Au fost recrutaţi 100 voluntari, 50 pentru paraşutare în România şi 50 pentru activitate contrainformativă, în afara României, pentu susţinerea primei activităţi. Pregătirea voluntarilor s-a realizat la Isny, Biberach, Lindau (în Germania), Longjoumeau, Montfermeil, Andilly, Chevilly la Rue (în Franţa). Centrele de instrucţie, finanţarea şi o parte a instructorilor erau în sarcina franco-americanilor. Alţi instructori erau desemnaţi de liderii legionari. Instrucţia consta în: însuşirea telegrafiei Morse, deprinderea de confecţionare a legitimaţiilor şi actelor de identitate false ( cu un chibrit şi tuş cel în cauză trebuia să poată confecţiona orice ştampilă), folosirea armei pentru apărare, identificarea locului de paraşutare, cunoaşterea amănunţită a acestuia şi interpretarea hărţilor militare.
În timpul instruirii s-au făcut cel puţin 10 salturi cu paraşuta. Se parcurgeau 20 de kilometri pe timp de noapte pentru perfecţionarea orientării în teren. S-au confecţionat aparate de emisie-recepţie de mici dimensiuni.
Şeful staţiei C.I.A. la Bucureşti, între 1949-1951, Gordon Mason susţine că agenţii ce urmau să fie paraşutaţi aveau misiunea să contacteze grupurile de rezistenţă din munţi, să le dezvăluie interesul Occidentului pentru activităţile lor şi să aprovizioneze rezistenţa cu arme, muniţie, medicamente, fonduri. Staţiile radio urmau să fie înmânate rezistenţilor pentru a le asigura contactul cu occidentul. Mason consideră că acţiunea „paraşutiştii” avea trei obiective: cunoaşterea forţei mişcării de rezistenţă, furnizarea de informaţii despre activităţile armatei române şi sovietice, încurajarea luptătorilor de rezistenţă pentru acţiuni împotriva trupelor sovietice în cazul unui război. Numai în centrele amintite au fost pregătiţi în perioada 1950-1953, 100 de voluntari legionari. Alte sute s-au pregătit în Italia şi Grecia. Şeful operaţiunilor acoperite ale CIA în Balcani, Gratien Yatsevich, susţine că operaţiunile desfăşurate în România s-au aflat pe locul doi, după Albania, ca număr de agenţi şi resurse alocate. Agenţii erau fie paraşutaţi, fie intrau pe mare sau pe căile ferate.
Pe scurt acestea sunt împrejurările în care are loc paraşutarea tânărului Mircea Popovici în noaptea de 1-2 octombrie 1952. Mircea Popovici s-a născut la 30 iunie 1920 în comuna Orlea, lângă Calafat, acolo unde tatăl său, originar din Vlăduleni-Gorj era subofiţer de jandarmi. Soţii Alexandru şi Rafila Popovici au avut 5 copii, 3 baieţi şi două fete. Trei au fost apropiaţi de legionari iar unul s-a înrolat în partidul comunist, Alexandru Popovici. A făcut parte din Frăţiile de Cruce şi din mişcarea legionară şi a participat la rebeliunea din ianuarie 1941. Atunci era student la drept. După înăbuşirea rebeliunii a ajuns în Germania, apoi în Franţa. S-a înscris ca voluntar pentru a participa la misiunile planificate de serviciile secrete militare franco-americane şi conducerea (din exil) mişcării legionare. Împreună cu inginerul Alexandru Tănase din Băbeni-Vâlcea a făcut parte din echipa „Robert”. Mircea Popovici primise, în special, misiunea de telegrafist şi pentru aceasta fusese instruit de franco-americani. În plus el îşi va asuma şi misiunea primei găzduiri. Paraşutarea se făcea pe timp de noapte, de la înălţimi relativ mari şi de aceea nu era posibilă în locul stabilit iniţial. Cei recrutaţi pentru misiune erau transportaţi mai întâi în Grecia. Aici erau preluaţi de un avion american, care survola Bulgaria, Marea Neagră (la mică altitudine) Dobrogea şi de aici către zona de paraşutare. Înainte de paraşutare, avionul trebuia să se ridice la cel puţin 300 metri altitudine.
Mircea Popovici a fost paraşutat dintr-un avion american la Olari sau Cocoreni (Sever Ularu). Era planificat să coboare la Bâlteni, dar a fost lăsat mult mai departe. Bâlteniul era aproape de Vlăduleni unde locuiau părinţii săi şi unde venise de multe ori în vacanţe. La lansarea din avion, pilotul american i-a spus: „Ura, pentru România” (Sever Ularu). Sever Ularu, gazdă a lui Mircea, spune că a aflat scopul paraşutării chiar de la Mircea. Au fost trimişi în România pentru a contacta rezistenţa anticomunistă şi pentru răsturnarea regimului comunist. După paraşutare s-au îngrijit să îngroape paraşutele. Au fost văzuţi de o săteancă ce păştea vitele dar nu s-au încumetat s-o suprime întrucât veniseră „să-i ajute pe români, nu să-i omoare” (Sever Ularu) .Elena Ularu ştie de la Mircea că femeia care i-a văzut îngropând paraşutele a anunţat miliţia. După ce şi-au îngropat în grabă paraşutele, Mircea Popovici şi Alexandru Tănase au trecut Jiul la Urdari şi apoi l-au traversat încă o dată la Vlăduleni. Au procedat astfel pentru a-şi pierde urma (Sever Ularu). Ajunşi la Vlăduleni s-au dus la casa tatălui lui Mircea, fostul jandarm Alexandru Popovici. Şi despre primele mişcări ale paraşutaţilor, generalul Cosma furnizează o altă ipoteză, pe care pretinde că a aflat-o de la cei doi după ce au fost capturaţi. Lucrătorul de securitate spune că Tănase şi Popovici „nu s-au putut orienta în noapte, focul de armă al primarului i-a alertat, au vrut să se deplaseze la Râmnicu Vâlcea dar s-au speriat de un lanţ de soldaţi care scotoceau o pădure”.
Un adevăr cert spune, totuşi, ofiţerul de securitate: „zona de nord-vest a Olteniei s-a transformat în câmp de război, cu soldaţi care înaintau greu prin glodul şi ploaia mocănească, de camioane şi căruţe cu cele trebuincioase trupei chemate să rămână pe poziţie cine ştie cât timp. Pentru că fiecare palmă de pământ trebuia pieptănată şi scoşi din ascunzătorile lor fioroşii agenţi imperialişti. O risipă greu de imaginat dar mai ales de neînţeles. Rezultatul final: zero. Acelaşi rezultat l-a dat şi munca informativă” Eşecul a avut ca urmare destituirea generalului de securitate Mazuru Vladimir. „Munca istovitoare” a securităţii a durat până în ianuarie 1953. Relatările generalului de securitate N. Cosma se constituie, fără voia autorului, în revelatoare ale moralităţii ţăranilor gorjeni care n-au putut fi transformaţi în informatori ai securităţii. Tot fără să vrea, lucrătorul de securitate dezvăluie incompetenţa securiştilor şi imensele resurse pe care securitatea le risipea pentru conservarea unui regim nepopular şi tiranic. Despre mari desfăşurări de forţe scrie şi celălalt securist, Bodunescu. Scrierile generalilor de securitate se contrazic în multe privinţe. Cosma este sigur că echipa Popovici-Tănase a rămas fără staţia de emisie-recepţie pe care a abandonat-o la locul paraşutării iar Bodunescu vorbeşte de 7 mesaje ciudate . Sursele noastre, familia Ularu, dau ca certă dotarea lui Mircea cu staţia de emisie (Nicolae Ularu, Elena Ularu, Sever Ularu).
Mircea Popovici şi Alexandru Tănase s-au adăpostit în locuinţa lui Alexandru Popovici din Vlăduleni. Întrucât Securitatea nu deţinea informaţii despre plecarea din ţară a lui Mircea, securitatea nu a luat în calcul această variantă. Sever Ularu îşi aminteşte că „ştirea despre paraşutare a determinat deplasarea în zonă a unui batalion al securităţii; aceştia au fost desfăşuraţi pentru luptă cu faţa la pădure; erau dotaţi cu pistoale mitralieră şi câini de cercetare; noaptea mă întorceam de la sonde; eram opriţi şi legitimaţi; nu ne întrebau nimic despre paraşutaţi” (Sever Ularu). Realizând că adăpostul din locuinţa sa nu este sigur, Alexandru Popovici a căutat alte „gazde” pentru cei paraşutaţi. Pe Al. Tănase l-a dus la Aurel Corlan, ţăran sărac şi invalid, iar pe Mircea Popovici, la Gheorghe Popovici, bunicul lui Sever Ularu (Sever Ularu). Tănase a rămas la aceeaşi locaţie până a plecat la Bucureşti, iar Mircea Popovici a fost adus de către Gheorghe Popovici în casa lui Nicolae şi Sever Ularu. Schimbarea domiciliului se realizează „toamna târziu” (Sever Ularu). Elena Ularu, care fusese internată în spital l-a găsit, la întoarcere, pe Mircea la ei acasă. I-a fost prezentat de soacra sa Aurica Ularu. „Era un băiat foarte frumos. A stat la noi 5-6 luni. Mi-a povestit că intenţiona să se paraşuteze la Vlăduleni, dar din greşeală a fost paraşutat la Olari. A venit cu scopul de a sabota regimul. Erau 15 partizani-paraşutaţi. Ne mai spunea că dacă îl vor prinde pe el, toţi vom fi executaţi. Se ocupa de confecţionarea unor acte de identitate false. Avea o staţie de emisie-recepţie. Comunica cu inginerul Tănase şi cu alte persoane” (Elena Ularu).
După puţin timp Securitatea îl ia în obiectiv pe Alexandru Popovici şi pe rudele acestuia. Probabil se produsese trădarea lui Toma Bebi şi „apărătorii cuceririlor revoluţionare” aflaseră cine sunt cei paraşutaţi în zona Gorjului. Aşa se face că securiştii îl chestionează pe bătrânul jandarm dacă a mai primit scrisori de la Mircea. A Popovici le prezintă cărţile poştale ilustrate scrise de Mircea înainte de a pleca în misiune şi pe care cei de la Paris le trimiteau la anumite intervale în ţară. Auricăi Popovici îi cereau să le arate fotografii ale lui Mircea (Elena Ularu). Securitatea este în alertă maximă. În Direcţia Generală a Securităţii se înfiinţează o secţie specială, secţia „Paraşutaţi”, condusă de Neagu Cosma. Despre prezenţa lui Mircea Popovici la Vlăduleni ştiau mai mulţi săteni. Opinia lor era împărţită. Unii îşi manifestau simpatia şi speranţa că vor veni americanii iar Mircea pregăteşte acest moment. Alţii erau indiferenţi (Elena Ularu). Securiştii care au scris despre grupul „Robert” sunt preocupaţi fie să minimalizeze acţiunile celor paraşutaţi , fie să le amplifice.
Toţi urmăresc discreditarea morală a actorilor principali şi a celor ce i-au ajutat, insistând pe colaborarea unora sau altora cu ofiţerii de securitate. Bodunescu îl prezintă pe Mircea Popovici ca pe un spion foarte activ, aflat în diferite misiuni la fabrica de armament de la Sadu, în Valea Jiului, în anumite zone de frontieră, interesându-se de zonele în care acţionează grupuri de rezistenţă sau de locurile în care s-ar putea desfăşura operaţiuni de desant aerian. Acelaşi „autor” scrie despre intensa activitate radio a celui paraşutat.
N. Cosma, îl prezintă ca pe un „prizonier” inactiv înainte de arestare şi „colaborator” zelos al Securităţii după aceea. Şeful secţiei „Paraşutaţi” din Securitate formulează prima concluzie întrucât porneşte de la o premisă falsă, aceea că echipa Tănase-Popovici a abandonat, la paraşutare, întregul arsenal logistic cu care erau înzestraţi. Neagu afirmă că singura „recuzită” au fost porumbeii prin care cei doi au reuşit să-şi anunţe şefii de la Paris despre paraşutare. A doua concluzie, asupra căreia vom mai reveni, este cusută cu aţă albă. Securistul urmăreşte să-i discrediteze, în cel mai tipic stil kaghebist pe cei doi „trădători de patrie”. El procedează în acelaşi mod şi cu ceilalţi „îngeri veniţi din cer”. În ce priveşte activitatea/inactivitatea lui Mircea Popovici şi a lui Alexandru Tănase, credem că Bodunescu este mai aproape de adevăr. Cei care l-au găzduit spun că Mircea nu dormea noaptea, ieşea frecvent în grădină (Elena Ularu), mergea frecvent la tatăl său şi la Tănase (Nicolae Ularu, Sever Ularu). A părăsit în mai multe rânduri localitatea, deplasându-se la Tg.Jiu cu maşini de ocazie. Grigore Corlan a fost arestat pentru că l-a dus, fără să ştie, în câteva rânduri cu salvarea Sovromului la Tg.Jiu. Abia când a fost anchetat de securitate, G. Corlan a realizat că a transportat un pasager special, întrucât pasagerul respectiv îi plătea de 2-3 ori mai mult decât ceilalţi (Grigore Corlan).
Mircea Popovici şi Alexandru Tănase au părăsit Vlădulenii în primăvara lui 1953, în martie sau în mai (Elena Ularu): „A plecat cu o cisternă la Tg.Jiu. Era îmbrăcat cu un pardesiu, deghizat într-un om de rând” (Elena Ularu). S-a hotărât să plece la Bucureşti pentru a întreprinde acţiuni hotărâte împotriva comunismului şi pentru a pregăti manifestele anticomuniste pe care să le împrăştie participanţilor la Festivalul internaţional al Tineretului. A plecat însoţit de mama sa, Paraschiva Popovici (Sever Ularu). Deşi soţia lui Mircea, Dia, locuia în Bucureşti, el şi prietenul Tănase s-au adăpostit la sora lui Mircea, Elena Stetin (Sever Ularu, Maria Ularu). Despre activitatea lor la Bucureşti nu avem informaţii cu excepţia celor consemnate în actul de acuzare la care ne vom referi mai târziu. De la martorii Nicolae Sever şi Elena Ularu, ştim că au stabilit câteva legături cu mai vechi cunoştinţe, şi unul dintre cei întâlniţi i-a vândut Securităţii. Înainte de a ne ocupa de arestarea paraşutaţilor din grupul „Robert” ne oprim puţin asupra trădării lor. Facem precizarea că „defecţiunea” s-a produs, mai întâi, la nivelul serviciilor de spionaj occidentale. Agentul englez Kim Phillby a trecut de partea sovieticilor, s-a stabilit la Moscova şi a devenit general K.G.B. Înainte de a fugi la Moscova, „spionul” englez a lucrat pentru sovietici, furnizându-le acestora informaţii esenţiale despre activităţile O.P.C. în ţările ocupate de către Imperiul Sovietic. S-a formulat şi ipoteza că trădarea s-a produs la nivelul organizatorilor români ai acţiunii „paraşutaţi în România vândută”. Înclinăm să-l credem pe Mircea Dimitriu care spune că deşi s-au gândit că ar fi putut fi trădători printre ei, până în 1998 nu au descoperit nici unul. Argumentul său că trădarea nu s-a produs acolo este destul de solid: nici un paraşutat nu a fost capturat de securitate la locul la care a fost „desantat” şi nici îndată după paraşutare.
Spuneam mai sus că securiştii au urmărit să-i compromită pe toţi cei trimişi în ţară de serviciile secrete militare occidentale. Teza este în totalitate falsă şi dezvăluie lipsa de caracter şi reaua credinţă a anchetatorilor. Până în acest moment există o certitudine. A trădat Toma Bebi (Nicolae Ularu, Elena Ularu, Sever Ularu). Susţinerile martorilor sunt întărite de actul de acuzare şi de pedeapsa (3 ani – n.n.) pe care Tribunalul Militar a pronunţat-o împotriva aventurierului Bebi Toma. Deşi organizatorul acţiunii „paraşutaţii”, Mircea Dimitriu nu acceptă faptul că cei din echipa „Pascal”, respectiv C. Gigi şi Gheorghe Gheorghiu au colaborat cu Securitatea rămâne nedezlegată o mare enigmă: absenţa celor doi din boxele tribunalului militar. Dacă Toma Bebi a primit, totuşi, 3 ani de puşcărie, Gheorghiu şi Gigi au scăpat basma curată. Cu părere de rău în acest caz suntem dispuşi să acordăm credit omului securităţii N. Cosma, care descrie pe larg „excelenta colaborare” a celor doi, care pentru „serviciile lor au fost puşi în libertate, li s-au eliberat documentele de expatriaţi, au fost ajutaţi să se încadreze în muncă, şi-au întemeiat familii, au ieşit la pensie şi … trăiesc şi azi”. Pentru Securitate, chestiunea „spionilor paraşutaţi” a fost o grea încercare.
Într-o Sinteză asupra modului cum se execută ordinile Ministrului Securităţii statului nr. 771 şi 603, întocmită în iulie 1953 de către Ministerul Securităţii Statului , sunt evidenţiate „lipsuri şi abateri grave care au dus în unele cazuri la eşuarea acţiunilor întreprinse pentru prinderea spionilor paraşutaţi şi pentru depistarea manifestelor lansate”. Sinteza se referă la lipsa de colaborare dintre miliţie şi securitate, delăsarea, dezinteresul şefilor posturilor de miliţie, neantrenarea ciobanilor, pădurarilor, informatorilor în depistarea „spionilor”, atenţia sporită pentru manifeste în detrimentul persoanelor paraşutate, superficialitatea controalelor în teren şi în locurile aglomerate (ex. gări), lipsa planurilor concrete de acţiune (în special la miliţie), raportări mincinoase. Sinteza constată „serioase lipsuri în ce priveşte supravegherea informativă a rudelor fugarilor şi întocmirea evidenţei celor fugiţi în ţările imperialiste”. Şi în aceste cazuri cei mai vinovaţi sunt cei din miliţie şi în special „şefii de posturi care sunt complet lipsiţi de simţul răspunderii, unii dintre ei având în acţiunile întreprinse o activitate direct duşmănoasă”. Ni se par interesante aceste incriminări ale securităţii. Să fie vorba de o tolerare tacită din partea miliţienilor? Să avem de-a face numai cu delăsarea acestora? Este cu putinţă să fie vorba de ambele ipoteze. În încheierea Sintezei se cere şefilor direcţiilor regionale de securitate să ia „măsuri severe de sancţionare a celor care, în acţiunile întreprinse împotriva paraşutiştilor au dovedit lipsă de răspundere, neexecutând ordinele date”, să analizeze cu şefii raioanelor de securitate şi miliţie cum s-au aplicat cele două ordine şi să controleze aceasta.
În martie 1954, Ministerul Afacerilor Interne, trimite tuturor şefilor direcţiilor regionale M.A.I. o „circulară referitoare la ordinul ministrului de interne pentru intensificarea luptei împotriva agenturii serviciilor de informaţii occidentale pe teritoriul României.” Această circulară denotă spaima securităţii faţă de românii plecaţi din ţară care ar putea reveni pentru a lupta împotriva regimului totalitar comunist. Chiar dacă cei 12 „paraşutaţi” fuseseră condamnaţi la moarte, securitatea sporeşte măsurile de supraveghere şi de urmărire a tuturor celor care prin trecutul lor erau potenţiali „duşmani ai poporului”. Organele de securitate îi consideră pe cei fugiţi trădători de patrie iar pe rudele, prietenii şi apropiaţii acestora din ţară posibile unelte pentru derularea activităţilor criminale de subminare dusă împotriva Republicii Populare Române. Este criticată slaba calitate a „muncii operative” şi necuprinderea în rândul celor urmăriţi a multor „fugari periculoşi”. Se exemplifică, inclusiv, cu membrii echipei „Robert”, Mircea Popovici şi Constantin Tănase.
Se ordonă tuturor direcţiilor regionale ale M.A.I. să-i descopere şi să-i treacă în evidenţă operativă pe aproape toţi cetăţenii români, indiferent de naţionalitate, aflaţi în străinătate. Din enumerarea categoriilor de persoane ce intra sub incidenţa acestei operaţiuni rezultă că doar trimişii statului comunist nu fac obiectul descoperirii şi trecerii în evidenţa operativă. Sunt stabilite toate detaliile tehnice ce ţin de această operaţiune. Măsuri ferme pentru capturarea persoanelor paraşutate şi strângerea manifestelor sunt cerute şi prin Ordinul Circular din 24 august 1954.
Toate sforţările securităţii ar fi rămas fără rezultat dacă nu ar fi intervenit trădarea. Aşa cum am arătat, Mircea Popovici şi Alexandru Tănase s-au stabilit la Bucureşti în locuinţa Elenei Stetin. Tănase avea şi misiunea de a reorganiza mişcarea legionară din ţară. Pentru aceasta şi-a căutat un prieten vechi care fusese recrutat de Securitate , încălcând avertismentele date de către cei din Occident în legătură cu persoana respectivă. Arestarea lor de către securitate s-a produs la 10 iunie 1953 (Elena Ularu). Există mai multe versiuni asupra modului cum s-a produs capturarea. Cei doi securişti-scriitori descriu momentul ca într-un roman de capă şi spadă dar în mod diferit. La Bodunescu operaţiunea Securităţii se desfăşoară pe mai multe planuri şi se finalizează cu prinderea „spionilor” din grupul „Robert” şi „Jaques”. La Cosma, ingeniozitatea securiştilor îi face să pălească şi pe cei mai experimentaţi agenţi F.B.I. Elena Ularu ne prezintă o variantă demnă de a fi crezută. Ea a aflat-o de la Elena Stetin, în timpul detenţiei. Elena Stetin se pregătea să aşeze masa pentru cei doi „oaspeţi”. Securiştii au năvălit în casă cu pistoalele mitralieră în poziţie de luptă. Popovici şi Tănase au avut timp doar să înghită otrava din capsulele pe care le aveau permanent asupra lor. A intervenit echipa medicală care le-a administrat forţat lapte şi le-a făcut spălături gastrice, readucându-i la viaţă. (Elena Ularu). Amândoi au fost bătuţi cu puştile şi cu pistoalele de către securişti (Elena Ularu).
Au fost depuşi în arestul securităţii, întâi la Direcţia contraspionaj,pentru „exploatarea lor informativă” şi apoi la Cercetări Penale pentru a li se pregăti acuzarea. La capturarea lui Mircea Popovici şi a lui Alexandru Tănase au participat, între alţii, securiştii: Candea Gheorghe (maior), Ferfelea Ion (căpitan); Hristenco Ioan (maior) , propuşi de Securitatea „umanizată” de Ceauşescu, pentru recompense în anul 1968.
Ne întoarcem la Vlăduleni pentru a ne ocupa şi de arestarea celor care-i ajutaseră pe „spioni” după paraşutarea lor. Nicolae Ularu îşi aminteşte că la arestare, Securitatea a luat măsuri ieşite din comun: „maşinile negre ale Securităţii erau aliniate până la fabrica de cărămidă, aproape un kilometru. Gospodăria noastră a fost încercuită de securişti înarmaţi. În casă se aflau soţia mea, Aurica, şi nora noastră Elena. Eu m-am întors de la lucru pe la ora 1 noaptea. Am presimţit că ceva nu este în regulă de cum am văzut maşinile securităţii. Cum am deschis uşa am fost prins, legat, lovit cu armele şi cu picioarele. M-au bătut bestial şi m-au aruncat într-o maşină” (Nicolae Ularu). Despre „venirea” securităţii Elena Ularu povesteşte: „În 11 iunie 1953 eram acasă cu soacra mea. Mă dădusem în pat. M-am trezit cu curtea plină de lumină. Curtea era înţesată de miliţieni şi civili. Maşinile erau în Valea Vladului. Au năvălit în casă. Soacra mea a aruncat pe geam un ceas pe care îl primise de la Mircea şi fotografiile cu acesta. Ne-au cerut să ne îmbrăcăm. Ne-au pus cătuşele, ochelari negri la ochi şi ne-au dus la coloana de maşini. Acolo era un adevărat vacarm, jale, ţipete. Eram gravidă în luna a cincea sau a şasea şi mi s-a făcut rău. Am fost înviată cu apă. Ne-au despărţit şi ne-au aruncat în dubă unde mi s-a făcut iarăşi rău” (Elena Ularu). Sever Ularu adaugă: „Toţi securiştii care au intrat în casă erau îmbrăcaţi în salopete. Cei din curte şi din grădină erau în salopete sau în civil” (Sever Ularu). În aceeaşi noapte au mai fost arestaţi: Alexandru şi Rafira Popovici (părinţii lui Mircea), Gheorghe şi Ioana Popovici, Filimon şi Paraschiva Popovici (toţi rude cu Mircea Popovici), Aurel şi Bibica Corlan (gazdele lui Alexandru Tănase). Constantin şi Constanţa Moangă şi fiica lor, Viorica Moangă. Aurel Corlan era invalid al războiului din Răsărit (Nicolae Ularu, Sever Ularu).
Dacă despre metodele de anchetă la care a fost supus Mircea Popovici nu avem cunoştinţă, ştim ce au păţit martorii noştri. Anchetele au durat câteva luni, zi şi noapte, anchetatorii schimbându-se între ei (Nicolae Ularu). Elena Ularu a fost flancată în dubă de 4 securişti. Îi arătau ceasurile şi fotografiile şi o întrebau dacă le cunoaşte şi dacă îl recunoaşte pe Mircea. Întrucât nega, au bătut-o până la Bucureşti şi au ameninţat-o că acolo „o îngroapă de vie” (Elena Ularu). Elena spune că întrucât era gravidă n-au maltratat-o ca pe ceilalţi. Soacra i-a spus că au bătut-o groaznic fiindcă ea îl adăpostise pe Mircea. La anchete îi cereau să le spună ce făcea, ce zicea, cu cine vorbea Mircea Popovici. Şi ea a fost anchetată zi şi noapte. Nu o lăsau să se aşeze pe pat. Din această cauză şi a sarcinii i s-au umflat picioarele îngrozitor. Asupra Elenei Ularu s-au făcut cele mai mari presiuni psihice. Securiştii mizau pe faptul că fiind foarte tânără (16 ani) va ceda cu uşurinţă. Nu s-a mai văzut cu ai săi până la proces. Ea a fost închisă la „Uranus”. De acolo au ridicat-o într-o noapte şi au dus-o la ministerul de interne. Spune că în aceeaşi maşină era şi soţul său pe care l-a recunoscut după respiraţie. În celula de la Interne, mişunau sobolanii. Un bec albastru ardea toată noaptea. Vizeta se ridica la fiecare două minute. Într-o zi au dus-o sus la Cabinetul ministrului. Îi arătau locuri de tortură, unele adevărate congelatoare. Au dus-o în biroul ministrului şi au întrebat-o de ce nu vorbeşte. În cele din urmă au dus-o la spitalul penitenciarului Văcăreşti şi au închis-o într-o celulă. Au apucat-o durerile facerii. Au dus-o într-o cameră şi a născut o fetiţă. „M-am întors în celulă cu fetiţa. Nu puteam să fac nimic pentru ea. După trei zile a venit anchetatorul. Medicul i-a cerut să amâne ancheta. N-a acceptat. În cele din urmă mi-au spus că şi dacă nu recunosc soarta îmi este pecetluită, fiindcă procesul a fost pus pe rol” (Elena Ularu). Despre anchetele epuizante, cu schimbarea anchetatorului, ameninţările şi bătăile permanente vorbeşte şi Sever Ularu. El zăboveşte mai mult asupra „vizitei” la Ministerul de Interne. Fusese dus acolo pentru a-l confrunta cu Mircea Popovici: „La interne am stat într-o celulă la subsol cu aer condiţionat. În timpul unei anchete un anchetator m-a ameninţat că mă împuşcă. La confruntarea cu Mircea mi-au dat ochelarii jos. Erau trei anchetatori cu maşini de scris. Mircea era aşezat în capătul unei mese. La celălalt capăt m-au aşezat pe mine. Mi-au atras atenţia să nu vorbesc decât când sunt întrebat. L-am salutat pe Mircea cu noroc unchiule. El mi-a răspuns noroc nepoate. L-au întrebat pe Mircea ce informaţii obţinea de la noi. El a răspuns că mă întreba cum este vremea. Anchetatorii insistau să recunoaştem că Mircea se interesa de sonde, de producţie, de rezistenţă. După confruntarea cu Mircea am recunoscut că a stat la noi. Când m-au confruntat cu bunica aceasta mi-a cerut să spun adevărul pentru că domnii îmi vor da drumul acasă, mie şi soţiei fiindcă nu suntem vinovaţi” (Sever Ularu).
În data de 9 octombrie a început la Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti judecarea Dosarului nr. 2224/ 1953 privindu-i pe : Tănase Alexandru, Popovici Mircea, Golea Ion, Samoilă Ioan, Pop Gavrilă, Tolan Ion – cei şase paraşutaţi de către serviciile militare secrete franco-americane pentru a destabiliza sistemul politic instaurat în România după 1947. Tartler Erich, Dincă Gheorghe, Buda Ion, Corlan Aurel, Inhasz Ioan, Cosma Ion, Popovici Alexandru, Stetin Elena, Vlad Mihail Vasile, cei care le-au oferit găzduire şi sprijin cât timp cei şase, dar şi alţi paraşutaţi care nu au ajuns în instanţă (vezi grupul „Pascal” şi grupul „Fiii Patriei”) s-au aflat în diferite zone ale ţării sau în Bucureşti. În acelaşi dosar este judecat şi Toma Bebi!
Completul de Judecată a fost alcătuit din: colonel Râpeanu Grigore (preşedinte), locotenent colonel Popenţiu Gheorghe şi locotenent colonel Liţă Nicolae (asesori populari militari). Rechizitoriul este prezentat de procurorul militar, colonel Ardeleanu Aurel şi poartă numărul 1343 din 3.10.1953. Conţinutul rechizitoriului este abracadabrant. Înfierează cu înaltă mânie „uneltirile duşmănoase pe care cercurile agresive ale SUA le pun la cale împotriva poporului nostru şi a R.P.R.” ilustrează „lupta activă pentru destinderea internaţională şi pentru pace a URSS şi a celorlalte ţări ale lagărului democrat”, glorifică „opinia publică din lumea întreagă care a salutat şi aprobat cu însufleţire iniţiativele de pace ale URSS” condamnă „forţele care mizează pe război, care văd în politica de pace posibilitatea scăderii uriaşelor profituri ale fabricanţilor de armament” demască „războiul rece şi subminarea ţărilor democrate de către cercurile agresive” etc. Trecând la cei judecaţi, numindu-i „trădători de patrie, fugiţi peste graniţă de teama judecăţii populare” rechizitoriul îi incriminează pentru că „s-au pus în slujba spionajului american, s-au transformat în spioni şi terorişti” pentru a acţiona „împotriva guvernelor legale ale unor ţări suverane”. Despre S.U.A. se spune că „se străduiesc din răsputeri să prezinte activitatea subversivă pe care ele o dirijează şi finanţează ca pe o aşa-zisă mişcare de rezistenţă iar pe asasinii plătiţi şi înarmaţi până în dinţi de serviciul de spionaj american drept nişte victime nefericite.” Rechizitoriul este inchizitorial la adresa politicii externe a SUA. Acuzatorul se întreabă cu indignare „cum se împacă declaraţia dl. Dulles că SUA nu îndeamnă pe alţii la violenţă cu toate aceste şcoli de diversiune şi spionaj pe care serviciul de informaţii american le organizează şi le conduce în Germania occidentală, Austria, Franţa, Grecia, cu avioanele americane care s-au strecurat hoţeşte, noaptea, în spaţiul aerian al ţării noastre, cu toate aceste pistoale şi grenade, otrăvuri şi substanţe explozive pe care le vedeţi aici?” Principiul luptei de clasă este stăpânit la perfecţie de către acuzator. El spune că „în spatele acestor mercenari fără scrupule … stau monopolurile americane, care au stăpânit în trecut petrolul, telefoanele şi alte bogăţii ale ţării, stau foştii jefuitori ai poporului român care şi-au umplut doldora buzunarele cu aurul strâns din sudoarea şi lacrimile muncitorilor şi ţăranilor români. Cercurile monopoliste agresive din SUA nu s-au împăcat cu faptul că au pierdut dreptul de a jefui România, că poporul român şi-a dezdoit spinarea şi, alungând de la putere pe moşieri şi capitalişti, a devenit un popor liber, singurul şi adevăratul stăpân al ţării şi bogăţiilor ei.” Suntem în 1953. În plină aplicare a prevederilor Convenţiei de armistiţiu dintre România şi URSS, când grâul, petrolul, aurul, lemnul, toate produsele solului şi subsolului erau trimise în ţara care ne adusese „libertatea” glorificată de lacheii Cominternului, de tipul acestui procuror militar. Ardeleanu Aurel laudă mai apoi „contribuţia activă a oamenilor muncii la descoperirea spionilor şi teroriştilor din boxă”, „hotărârea fermă a poporului de a sfărâma uneltirile duşmane, de a apăra independenţa şi suveranitatea de stat” atribute ce-i sunt „scumpe poporului ca ochii din cap”. Victoria regimului asupra „spionilor” arată „ataşamentul poporului faţă de regimul democrat-popular” ca şi faptul că „încercările perfide ale duşmanilor republicii nu pot clinti orânduirea de stat democrat-populară, profund ancorată în popor”, pentru că „pământul sfânt al patriei arde sub picioarele duşmanilor”. Cei incriminaţi sunt numiţi „criminali de război, ucigaşi de profesie, terorişti, incendiatori, escroci, tâlhari” persoane potrivite pentru a deveni „slugile imperialismului american” care pentru a-i recruta au fost supuşi unor minuţioase teste în care „ au trebuit să demonstreze că au un trecut criminal, condiţie de bază pentru a fi investiţi cu încrederea Washingtonului.”
În continuare actul de acuzare se referă la instrucţia pe care cei din boxele acuzării au primit-o pentru a „lupta împotriva independenţei noastre naţionale, împotriva libertăţilor democrat-populare”. Peroraţia acuzatorului atinge culmea ridicolului şi a cinismului, în egală măsură, atunci când se referă la finanţarea acţiunii „paraşutaţii în România”: „În timp ce alocaţiile din bugetul SUA pentru învăţământ au fost reduse la minimum, milioane de copii americani fiind lipsiţi de posibilitatea de a se instrui, pentru şcolile de spionaj sunt cheltuite milioane de dolari”.
Trecând în revistă obiectele de inventar aflate în dotarea „spionilor” procurorul militar se referă şi la temutele manifeste anticomuniste pe care le numeşte în mai multe rânduri „diferite fiţuici pline de cele mai murdare calomnii împotriva poporului nostru”. Urmează arhicunoscutele calificative de „bandiţi, fascişti, sabotori, terorişti” atribuite fiecăruia dintre cei aflaţi în boxa tribunalului. Aceleaşi acuze sunt formulate şi cu privire la cei care i-au gazduit sau i-au ajutat într-un fel pe cei paraşutaţi. Popovici Alexandru, tatăl lui Mircea este declarat „vinovat de faptul că a gazduit pe spionii paraşutaţi, organizându-le întâlniri secrete şi acordându-le sprijin pentru stabilirea legăturii prin corespondenţă cifrată cu centrul de spionaj american de la Paris, pentru transmiterea informaţiilor de spionaj; informaţiile sale au fost îndreptate spre suprimarea independenţei statului nostru.” Corlan Aurel „se face vinovat de faptul că a stabilit legătura cu spionii paraşutaţi, găzduindu-i şi îndeplinindu-le misiunile lor criminale de culegere de informaţii cu caracter de spionaj, acţionând prin aceasta în scopul suprimării independenţei statului nostru”. Stetin Elena este incriminată întrucât „se face vinovată că s-a încadrat în mod activ în activitatea de spionaj a paraşutaţilor cărora le-a procurat acte de identitate false, a organizat adăpostirea spionilor şi legătura cu alte elemente criminale, în scopul suprimării independenţei statului nostru”.
Procurorul militar propune tribunalului condamnarea la moarte, pentru crima de trădare de patrie, prevăzută în articolul184 din Codul Penal coroborat cu articolul 1litera a şi articolul 4 din Decretul 199/1950 pentru următorii acuzaţi: Tănase Alexandru, Popovici Mircea, Golea Ioan, Samoilă Ioan, Pop Gavrilă, Tolan Ion. Tot pedeapsa cu moartea, dar pentru complicitate la crima de trădare de patrie, prevăzute de art.121 şi 184 Cod penal şi art.1 lit. a şi art.6 Decretul 199/1950 se solicită şi pentru: Tartler Erich, Vlad Mihai Vasile, Dincă Gheorghe, Buda Ion, Corlan Aurel, Iuhasz Ioan, Cosma Ioan. Tribunalul îi condamnă pe toţi la moarte şi dispune confiscarea totală a averii personale. Stetin Elena este condamnată la 25 de ani temniţă grea, beneficiind de circumstanţe atenuante, fiind rudă de gradul I cu acuzatul Mircea Popovici. I se aplică şi pedeapsa confiscării totale a averii. Elena Stetin a murit în închisoare (Elena Ularu, Sever Ularu, Nicolae Ularu). De acelaşi tip de circumstanţe a beneficiat şi Alexandru Popovici, tatăl lui Mircea. El a fost condamnat în baza articolelor 121, 123, 184 Cod Penal coroborate cu articolele 1, litera a, art. 4,6,7 din Decretul 199/1950, la 20 ani temniţă grea şi confiscarea totală a averii personale. Şi Alexandru Popovici a murit în închisoare (Nicolae Ularu, Elena Ularu). Singurul pentru care procurorul militar a cerut o pedeapsă simbolică întrucât „odată ajuns pe teritoriul ţării […] s-a predat imediat autorităţilor de stat […] făcând mărturisiri cu privire la mârşăvia măsurilor ce trebuiau întreprinse împotriva patriei noastre” , a fost Toma Bebi. Pentru că i-a trădat pe ceilalţi paraşutaţi, Toma Bebi a primit doar trei ani închisoare (Elena Ularu, Nicolae Ularu, Sever Ularu). În cazul acestuia a acţionat justiţia divină. A murit, de cancer, în timpul detenţiei.
Condamnarea la moarte a celor 13 judecaţi în procesul paraşutaţilor în România vândută , coroborată cu sancţiunea aplicată lui Toma Bebi şi scăparea „printre degete” a celor din grupul „Pascal” îi absolvă pe martirii paraşutaţi la moarte sigură de orice complicitate cu poliţia politică comunistă, împrăştiind orice urmă de îndoială cu privire la caracterul şi moralitatea lor. Tirania comunistă, prin diabolica securitate a încercat să le pângărească memoria şi după ce i-a executat. Din păcate a şi reuşit, în mare măsură şi pentru multă vreme.
Sentinţele de condamnare au fost date şi citite în şedinţă publică în 12 octombrie 1953 şi au fost primite cu „satisfacţie de numerosul public prezent în sala de judecată”.
După pronunţarea sentinţei cei condamnaţi înaintează recurs la Tribunalul Militar pentru Unităţile Ministerului de Interne. La 24 octombrie 1953 respectiva instanţă pronunţă Decizia nr. 1092, respinge recursul pentru toţi condamnaţii şi sentinţa de condamnare la moarte rămâne definitivă.
În aceeaşi zi (24 octombrie) condamnaţii formulează cereri adresate Prezidiului R.P.R., solicitând îmblânzirea pedepsei. Aşa de exemplu, Mircea Popovici, a cărui cerere am lecturat-o, solicită „comutarea pedepsei în muncă silnică pe viaţă”. Probabil toţi condamnaţii la moarte au cerut aceeaşi clemenţă. Toate cererile sunt preluate de către Direcţia Tribunalelor Militare din Ministerul Justiţiei care înaintează un raport centralizat Serviciului Graţieri de la Prezidiul Marii Adunări Naţionale a R.P.R. Adresa-raport poartă numărul Z.O. 4015 din 26 octombrie 1953. Surprinzător, centralizatorul cuprinde doar 12 nume. Lipseşte cel al lui Vlad Mihai Vasile. Să fi fost singurul care a considerat că este de prisos să ceară clemenţă de la stăpânii celor care îl condamnaseră la moarte? Să fie o neglijenţă a celor care au întocmit raportul? În actualul stadiu al cercetării nu se poate formula un răspuns corect.
Prezidiul Marii Adunării Naţionale dă verdictul în 27 octombrie 1953. Sub semnăturile celebrilor „conducători” ai statului de democraţie populară, semnături din care se distinge cu claritate cea a lui Mihail Sadoveanu pe înscrisul trimis de Direcţia Tribunalelor Militare, se pune următoarea rezoluţie: „Se respinge. Nu se încadrează în Decretul 155/1953”. La 3 zile de la respingerea cererilor de comutare a pedepselor, adică în noaptea de 31 oct./1 noiembrie 1953, la Jilava , cei treisprezece condamnaţi la moarte au fost executaţi prin împuşcare. Au fost împuşcaţi: 2 ingineri, 3 studenţi, 2 ţărani, 3 muncitori, un medic, un jurist şi un elev. Apartenenţa lor politică era următoarea: 7 legionari, 5 neîncadraţi politic şi un membru UTC, din 1948. În privinţa averii condamnaţilor facem următoarele precizări: 10 nu au nici o avere personală, unul posedă 1,60 ha teren arabil şi una casă de locuit, unul are 0,50 ha teren arabil, unul 0,28 ha teren arabil şi una casă de locuit. Toţi sunt foarte tineri. Cel mai în vârstă are, la momentul execuţiei, 38 de ani, iar cel mai tânăr 20 de ani.
Condamnarea la moarte şi execuţia celor 13 luptători împotriva dictaturii comuniste a avut un larg ecou internaţional. Mai multe publicaţii şi posturi de radio din Occident au descris pe larg procesul, au comentat sentinţa de condamnare la moarte şi executarea acesteia prin împuşcare. Deşi nu toţi condamnaţii au făcut parte din mişcarea legionară, această organizaţie politică acordă o foarte mare atenţie martiriului tinerilor care s-au sacrificat în speranţa că vor împiedica aservirea totală a României de către U.R.S.S.
Unul dintre obiectivele paraşutaţilor era acela de a răspândi manifeste anticomuniste în rândul participanţilor la Festivalul Internaţional al Tineretului organizat în august 1953. Studentul Ion Golea a reuşit să împrăştie mii de asemenea manifeste care prin conţinutul lor au pus pe jar guvernul comunist. În afara procesului principal intentat celor 13 condamnaţi la moarte se desfăşoară alte procese „secundare” în care sunt implicaţi cei care i-au ajutat pe cei acuzaţi de spionaj în favoarea S.U.A.
În dosarul 2568/1953 sunt judecaţi cei care îi ajutaseră pe Mircea Popovici şi Alexandru Tănase. Facem precizarea că anchetele au cuprins aproape o sută de oameni. În lotul „Vlăduleni” au fost inculpaţi câteva zeci de oameni. Procesul a fost judecat la Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti. Prin sentinţa 1371/28 noiembrie 1953 sunt condamnaţi pentru crima de favorizarea infractorului la trădarea de patrie, infracţiune prevăzută şi pedepsită de articolele 157 şi 25 punctul 6 Cod penal, coroborate cu articolele 6 aliniatul 1,4 şi 7 din Decretul 199/1950 şi articolele 304 şi 463 Codul de justiţie militară, următorii: Ularu Nicolae – 10 ani muncă silnică, 10 ani degradare civică şi confiscarea averii personale , Corlan Constanţa, 10 ani închisoare, 10 ani degradare civică şi confiscarea averii, Popovici Gh. Filimon, 12 ani închisoare, 10 ani degradare civică, confiscarea averii personale, Popovici Paraschiva, 7 ani închisoare, Popovici Gheorghe, 5 ani închisoare, Stetin Octav, 8 ani închisoare , Ularu Ana, 7 ani închisoare, Sever Ularu, 8 ani muncă silnică, 5 ani degradare civică şi confiscarea averii personale. Elena Ularu a fost condamnată la 1 an închisoare corecţionară pentru infracţiunea de omisiunea denunţării, infracţiune prevăzută şi sancţionată de articolele 6 aliniatul ultim, 1 şi 7 din Decretul 199/1950 combinate cu articolul 157 Cod Penal şi articolele 304 şi 463 din Codul Justiţiei Militare .
Elena Ularu a beneficiat de schimbarea calificării faptei din favorizarea infractorului în omisiune de denunţ. Tot pentru omisiune de denunţ au fost condamnaţi la câte un an închisoare: Rafila Popovici (mama lui Mircea) şi Traian Popovici (fratele celui condamnat la moarte) (Elena Ularu, N.Ularu, S. Ularu) . Despre detenţie am obţinut informaţii de la martorii Nicolae, Elena şi Sever Ularu. Astfel, Nicolae Ularu a fost închis la : Jilava-2 luni, Gherla-8 ani, Piteşti-o lună, Baia-Sprie-câteva luni, scăpând de mină pentru că un medic i-a depistat o boală de inimă, Periprava-Grind-3 ani la munci agricole. De aici s-a eliberat în februarie 1963 (Nicolae Ularu). Cel mai greu a fost la Gherla. Era un regim foarte sever, nu aveai voie nici să priveşti pe fereastră. Hrana era doar ciorbă de varză şi de zarzavat. De multe ori a fost bolnav. S-a accidentat în baie şi urma să-i taie piciorul dar l-a salvat doctorul Traian Tudose. La Gherla l-a întâlnit pe un preot din Godineşti. Nu a fost supus procesului de reeducare (N. Ularu). Elena Ularu îşi aminteşte pledoaria avocatului la proces. Acesta a solicitat tribunalului să ţină cont că este minoră şi că „justiţia trebuie să o treacă puntea fără să o scufunde”(Elena Ularu). A rămas să execute detenţia în celulă cu fetiţa dar curând i-au luat-o pentru a o alimenta ei. După câteva zile i-au spus că a murit. Nu şi-a mai vazut-o niciodată. După ce au pus-o în libertate a fost la Bucureşti să se intereseze cum a murit. I-au eliberat un certificat de deces din care reiese că părinţii sunt necunoscuţi. Detenţia a efectuat-o la Văcăreşti şi la Jilava. În această închisoare spune că „am crezut că sunt îngropată de vie. Eram pusă să spăl rufe toată ziua.” Hrana consta în: „cir de mămăligă-dimineaţa, un polonic de arpacaş-la prânz.” La 11 iunie 1953 a fost eliberată. La gară cel care a însoţit-o a ameninţat-o că dacă spune ceva din cele păţite ajunge înapoi. La Vlăduleni nu mai era nimic al lor. A locuit pe la rude şi apoi într-o baracă la Popovici. În toată perioada comunistă familia ei a fost marginalizată. Sever Ularu povesteşte că au fost judecaţi de un complet al cărui preşedinte era cunoscutul şi temutul general Petrescu. După condamnare a fost închis la Jilava, în camera 8 a secţiei a III-a Reduit. După câteva luni a fost transferat la Dej, Gherla, Aiud şi Răchitoasa-Feteşti, cu domiciliu obligatoriu (Sever Ularu). La Dej a stat în aceeaşi celulă cu Gheorghe Mărtău, fostă ordonanţă a căpitanului Grigore Brâncuşi. „La Aiud am dus-o mai bine. Lucram în fabrică, era aer curat şi mâncare mai bună” (S. Ularu). Sever Ularu consideră detenţia mai uşoară decât arestul securităţii şi anchetele. Sentimentul de uşurare era dat de valoarea intelectuală a celor închişi împreună cu el. Toate sărbătorile creştine erau marcate de către deţinuţi. A auzit că la Gherla şi la Aiud se desfăşura reeducarea unor studenţi. Spune că nu a fost supus la torturi dar cei dinainte vorbeau de teroare oarbă, de bătăi mortale cu ciomegele. Despre Răchitoasa ştie că a fost ridicată de către deportaţii din Banat. Deţinuţii de la Răchitoasa lucrau la Gospodăria Agricolă de Stat de la Luciu-Giurgeni. În domiciliu obligatoriu era mai greu decât la puşcărie , „erai cu tovarăşi, la puşcărie cu domni”(S.Ularu). A revenit la Vlăduleni în toamna anului 1958, înainte de a efectua cei 8 ani la care fusese condamnat. A lucrat în subteran în Valea Jiului, până în 1966, apoi la Fabrica de Ciment din Tg.Jiu şi la Întreprinderea Mineră Rovinari.
Acţiunea Paraşutaţi în România comunistă s-a încheiat cu alte vieţi curmate şi destine prăbuşite. Ea se constituie, totuşi, într-o importantă pagină de istorie a demnităţii, curajului şi speranţei. Judeţul Gorj are o contribuţie foarte însemnată la scrierea acestei pagini din rezistenţa la comunism. Două condamnări la moarte, zeci de oameni condamnaţi la aproape 200 de ani închisoare, doi oameni, unul foarte tânăr (Elena Stetin) pierind în temniţele comuniste.
Surse orale
1. Corlan Grigore, născut în 1928, Vlăduleni Gorj; şofer; în prezent pensionar. Locuieşte în Tg.Jiu (intervievat în august 2005)
2. Popovici Alexandru, născut în 1941, Vlăduleni, Gorj, profesor universitar; locuieşte în Bucureşti
3. Ularu Elena, născută în 1935, Vlăduleni, Gorj; agricultoare, locuieşte în Vlăduleni
4. Ularu Nicolae, născut în 1909, Vlăduleni Gorj, agricultor; locuieşte în Vlăduleni
5. Ularu Sever, născut în 1933, Vlăduleni, Gorj, muncitor, în prezent pensionar, locuieşte în Vlăduleni.
