NOTE DE LECTURĂ: JOHN STEINBECK, "Jurnal rusesc"

John Steinbeck, Jurnal rusesc, (Editura RAO, Bucureşti, 2010, versiunea românească, traducere de Petru Iamandi, 250 p.)

Laureatul Premiului Nobel pentru Literatură, John Steinbeck, ne propune o lucrare deosebit de interesantă, pe care am putea să o încadrăm aşa-numitei literaturi de frontieră. Este vorba de aceeaşi specie care l-a consacrat în peisajul literar pe renumitul disident Alexandr Soljeniţîn, dar care a fost abordată şi de scriitorul român, Panait Istrati. Într-o manieră similară cu Steinbeck, Istrati a conceput Spovedania unui învins tot în urma unei călătorii în patria comunismului mondial, Uniunea Sovietică, însă cu 20 de ani mai devreme. Titlul operei lui Istrati releva dezamăgirea profundă a scriitorului român, care încă de la sfârşitul anilor ’20 ai veacului trecut a realizat că societatea sovietică era departe de a întruchipa un paradis terestru, un tărâm al făgăduinţei (după cum triumfalist proclama), realităţile din U. R. S. S. sugerând de fapt contrariul.

În schimb, John Steinbeck a optat pentru un titlu neutru, tinzând să se detaşeze emoţional de cele observate şi consemnate în timpul sejurului său. La fel ca O zi din viaţa lui Ivan Denisovici şi, în special, Arhipelagul Gulag, dincolo de valoarea incontestabilă pe care o prezintă ca operă beletristică în sine, Jurnalul rusesc se constituie deopotrivă într-o sursă istorică demnă de luat în considerare, mai cu seamă dacă avem în vedere calitatea de martor a autorului.

Scriitura este susţinută de fotografiile realizate de însoţitorul autorului, Robert Capa, chiar dacă „aparatul de fotografiat este un instrument de temut, iar cel care îl manevrează e suspectat şi supravegheat la fiecare pas”. (p. 8) De fapt, în urma unei atente cercetări a fotografiilor, autorităţile sovietice nu le vor restitui pe toate celor doi americani cu prilejul plecării.

Contextul internaţional în care a avut loc vizita de o lună a lui Steinbeck în U. R. S. S. era marcat de escaladarea tensiunilor în raporturile Est-Vest, pe fondul declanşării războiului rece. Conflictul ideologic ce ameninţa chiar să degenereze într-o confruntare armată violentă era deja o realitate indiscutabilă în luna august 1947. "Speechul" lui Winston Churchill de la Universitatea Fulton, replica promptă şi dură a lui Iosif Stalin, Telegrama lungă din 1946 a lui George Kennan (diplomat american tocmai la Moscova), evenimente urmate de Doctrina Truman şi Planul Marshall, un an mai târziu, au condus la o distanţare ireversibilă între Kremlin şi Casa Albă. În septembrie 1947, la foarte scurtă vreme după ce Steinbeck a revenit din călătorie, Moscova a iniţiat înfiinţarea Cominformului după ce, în 1943, pentru a câştiga bunăvoinţa aliaţilor săi occidentali din coaliţia Naţiunilor Unite, consimţise asupra dizolvării Cominternului.

Scriitorul şi-a „avertizat” cititorul în privinţa intenţiilor sale încă din primele pagini ale Jurnalului. Finalitatea operei sale nu este nici să evidenţieze şi să condamne ororile stalinismului, cum procedase (magistral dealtfel) Soljeniţîn, nici să demitizeze regimul comunist de tip sovietic (precum Panait Istrati). Scopul lui Steinbeck nu este acela de a reliefa liniile directoare ale politicii externe a Uniunii Sovietice sau caracteristicile doctrinei strategice sovietice. Scriitorul îşi justifică opţiunea apreciind că oricum, opinia publică americană era suprasaturată de aceste aspecte : „Situaţia ne făcea să credem că existau unele lucruri despre care nu scria nimeni şi tocmai acestea erau lucrurile care ne interesau cel mai mult. Cu ce se îmbracă oamenii de acolo? Ce mănâncă la cină? Dau petreceri? Ce fel de alimente există acolo?...” (p. 6) Aşadar, ceea ce îi captează atenţia este viaţa cotidiană a sovieticilor, specificitatea acesteia, ceea ce îi individualizează pe ruşi şi pe alte popoare din U. R. S. S. în raport cu alţii. Este interesantă şi maniera în care unii americani obişnuiţi sau oameni de afaceri îi percepeau pe sovietici: „Un domn în vârstă a înclinat din cap spre noi şi a zis: Vă vor tortura, asta vor face; vă vor arunca în fundul unei temniţe şi vă vor tortura. Vă vor chinui şi vă vor înfometa până veţi spune tot ce vor ei.” (p. 9) Aceste temeri puteau fi întemeiate dacă luăm în considerare teroarea generalizată instituită de Stalin. În rândul oamenilor de afaceri americani, este evidentă ostilitatea puternică şi nedisimulată faţă de comunism: „...Luaţi şi câteva bombe cu voi, ca să aveţi ce arunca peste ticăloşii ăia de comunişti!” (p. 9), cuvinte ce demonstrează foarte limpede tensiunile insurmontabile dintre superputeri. La nivel oficial, competiţia era deosebit de acerbă şi datorită spionajului în domeniul tehnologic, monopolul atomic american avea să înceteze în 1949.

John Steinbeck a descoperit în Uniunea Sovietică un popor şi o societate care se străduiau din răsputeri să se refacă după război, intensificându-şi eforturile de reconstrucţie, să şteargă urmele devastărilor incomensurabile ale războiului. Reţelele de transporturi şi comunicaţii erau distruse aproape complet, iar avioanele ce deserveau zborurile de pasageri erau uzate atât fizic, cât şi moral. Distrugerile războiului lăsaseră serioase amprente pe întregul teritoriu al Uniunii Sovietice, mai puţin în Gruzia. Tocmai din acest motiv, această republică sovietică a cunoscut, în opinia autorului, o oarecare prosperitate. Ni se pare oarecum straniu faptul că traiul sătenilor din câteva colhozuri vizitate (chiar din Ucraina) era prezentat de scriitorul american ca destul de tihnit, ţinând cont că doar cu aproximativ 15-17 ani în urmă, în Ucraina se petreceau cumplite atrocităţi în timpul foametei organizate de statul criminal sovietic. În alte împrejurări, sesizăm completa lipsă de compasiune faţă de prizonierii germani care erau constrânşi să presteze munci în folosul comunităţii. Totuşi, nu îl puteam acuza pe Steinbeck de rea-credinţă, întrucât a încercat mereu să păstreze un ton şi o atitudine neutre, cât mai imparţiale. Sunt interesante, în acest context, discuţiile cu localnicii, în care încearcă să explice pe înţeleul tuturor funcţionarea sistemului de guvernare american, care nu îngăduia monopolizarea puterii de către o persoană sau un grup de persoane. Astfel, democraţia era salvată.

Foarte inspirat, Steinbeck a observat critalizarea unui cult al personalităţii lui Iosif Stalin, de care nu se mai bucura niciun conducător contemporan: „Nimic din ce se întâmplă în Uniunea Sovietică nu scapă ochiului de ghips, de bronz, de ulei sau brodat al lui Stalin. Portretul lui e prezent nu numai în fiecare muzeu, ci în fiecare sală a fiecărui muzeu. Statuia lui mărşăluieşte în faţa tuturor clădirilor publice. Bustul lui străjuieşte toate aeroporturile, gările şi autogările. Bustul lui este prezent de asemenea în toate clasele dintr-o şcoală şi de multe ori portretul lui se găseşte chiar în spatele bustului. În parcuri, Stalin stă pe o bancă de ghips şi discută diverse probleme cu Lenin. Figura lui este brodată de şcolăriţe la orele de lucru manual. Magazinele vând milioane şi milioane de portrete ale lui şi fiecare familie are cel puţin unul...În timpul ceremoniilor, tablourile lui Stalin depăşesc orice limită raţională. Ajung până la o înălţime de opt etaje şi la o lăţime de 15 metri. Pe fiecare clădire publică există astfel de portrete-monstru.” (p. 62-63). Stalin era aşadar omniprezent, omnipotent şi omniscient. Dealtfel, de un cult al personalităţii de o anvergură similară se vor bucura mai târziu doar Nicolae Cauşescu, în România, şi mai ales Mao Zedong şi Kim Ir Sen, în China, respectiv Coreea de Nord.

Concluzionând, lucrarea Jurnal rusesc, de John Steinbeck, reprezintă o lectură plăcută şi plină de substanţă, un util instrument de lucru pentru istoricul preocupat de istoria contemporană şi de istoria comunismului, dar şi pentru publicul larg interesat de aceste aspecte.