La 21 august 1968, secretarul general al P.C.R., Nicolae Ceaușescu rostea faimosa cuvântare de condamnare a invadării Cehoslovaciei de către armatele Organizației Tratatului de la Varsovia. 21 de ani mai tarziu, de la același balcon, tot într-o zi de 21, dar în decembrie 1989, președintele R.S.R. se adresa din noi mulțimii. În 1968, Ceausescu devenea un fel de copil rebel al blocului comunist, un simbol al antisovietismului, imagine pe care a cultivat-o asiduu, cu succes vizibil până în anii 1980 în politica sa externă.
De asemenea, în 1968, el se afla la apogeul popularității interne. Conducătorul român a utilizat cu abilitate un eveniment din relațiile internaționale pentru a-și consolida poziția si popularitatea pe plan intern. Seduși de discursul cu accente naționaliste și deopotrivă antisovietic al lui Ceaușescu, unii intelectuali români, printre care și Paul Goma, s-au reconciliat cu regimul, înscriindu-se în P.C.R.. Mai mult, Nicolae Ceaușescu și-a atras simpatia altor intelectuali din blocul sovietic, unde opresiunea era, în acel moment, mult mai accentuată decât în Romania. Însă, după cum am subliniat intr-unul dintre articolele mele (în care am încercat să analizez câteva dintre rațiunile degradării imaginii internaționale a regimului ceaușist), după 1985, în special, cartea antisovietismului nu s-a mai dovedit câștigătoare pentru liderul de la București.
Din inerție și (sau) , probabil, din disperare, conducătorul a făgăduit mulțimii adunate în piață la mitingul din 21 decembrie 1989, ameliorarea nivelului de trai, prin creșteri salariale, majorarea pensiilor sporirea alocațiilor pentru copii. Populația era totuși prea greu încercată de privatiuni, generate de obstinația cu care Ceaușescu a ținut să achite întreaga datorie externă. În 1989, precum în 1968, Ceaușescu s-a străduit din nou (de această dată fără succes) să facă aluzie la prezervarea suveranității și a integrității teritoriale a statului român.
