De la confruntare la dialog în relaţiile americano-sovietice.Rolul preşedintelui Ronald Reagan în grăbirea sfârşitului Războiului Rece

Astăzi, 6 februarie se împlinesc 101 ani de la naşterea celui care a fost al 40-lea preşedinte al SUA, Ronald Wilson Reagan. În opinia mea, Ronald Reagan a fost unul dintre cei mai mari oameni de stat (poate cel mai mare chiar) din secolul al XX-lea. Evident, pot fi contrazis, spunându-se că a beneficiat şi de o conjunctură internaţională favorabilă. Dedic articolul următor memoriei preşedintelui Reagan... În rândurile de mai jos ne propunem să evidenţiem maniera în care politica externă a preşedintelui Statelor Unite ale Americii, Ronald Reagan, a contribuit la grăbirea sfârşitului conflictului politico-ideologic care a divizat continentul european şi întregul mapamond pentru aproape o jumătate de veac. Dacă în primul său mandat, Ronald Reagan a adoptat, în cele mai multe cazuri, o politică intransigentă faţă de preopinentul sovietic şi faţă de alte dictaturi de pe glob, în principal după 1985, anul în care Mihail Gorbaciov a fost ales secretar general al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, avem de a face cu o ameliorare a raporturilor dintre cele două superputeri ale sisitemului internaţional bipolar. De la retorica virulentă îndrepatată împotriva puterii sovietice şi a regimurilor marxiste sponsorizate de aceasta, preşedintele american a trecut la ponderarea, nuanţarea şi chiar modificarea discursului. Spre deosebire de predecesorii săi de la Kremlin, Gorbaciov a adoptat o atitudine cooperantă în relaţiile cu americanii. Deşi un reformist, adept al perestroika şi glasnost, evoluţia de la confruntare la negocieri şi colaborare în relaţiile cu Vestul, a fost facilitată şi de precaritatea poziţiei sovietice pe plan extern în anii 80 ai secolului al XX-lea. Sfârşitul Războiului Rece a fost posibil şi datorită faptului că în perioada menţionată au fost contemporane câteva personalităţi excepţionale. În afară de Ronald Reagan şi Mihail Gorbaciov, menţionăm pe prim-ministrul Marii Britanii, Margaret Thatcher, pe cancelarul vest-german Helmut Kohl, pe preşedintele Franţei, François Mitterand. Nu putem ignora meritele liderului primului sindicat independent din blocul comunist, polonezul Lech Walesa şi ale opozantului cehoslovac din anii 70, viitor preşedinte după prăbuşirea blocului comunist, Vaclav Havel. Dar una dintre cele mai importante misiuni a revenit fostului cardinal Karol Wojtyla, papa Ioan Paul al II-lea. Subliniem că între Ronald Reagan şi „doamna de fier” a politicii britanice a existat mereu o convergenţă de opinii, singurul mic diferend fiind determinat de hotărârea SUA de a acţiona unilateral, fără să ceară consimţămâtul britanic, în contextul crizei din Grenada, din 1983, deşi aceasta din urmă făcea parte din Commonwealth. Dar micul diferend a fost repede depăşit. Coeziunea blocului occidental, unitatea de vederi între americani şi aliaţii săi occidentali, Marea Brintanie, Republica Federală Germania şi Franţa, s-a manifestat şi în împrejurările aşa-numitei bătălii a eurorachetelor (rachete cu rază medie), care s-a consumat cu precădere între 1981 şi 1983. În 1979, invadarea Afganistanului de către Uniunea Sovietică a pus capăt aşa-numitei destinderi (detente) în raporturile americano-sovietice. Datorită unei noi tensionări care a survenit şi ca o consecinţă a respectivului eveniment, specialiştii au vorbit de începutul unui al doilea Război Rece. Administraţia Jimmy Carter a răspuns prin instituirea unui embargo în privinţa livrărilor de grâne în Uniunea Sovietică. De asemenea, SUA au decis boicotarea Jocurilor Olimpice de la Moscova, din anul 1980. Moscova a ripostat cu aceeaşi monedă, absentând patru ani mai târziu de la marea competiţie a sportului mondial, organizată la Los Angeles. Ronald Reagan, fost actor şi comentator radio, a îndeplinit importanta funcţie de guvernator al Californiei. În noiembrie 1980, l-a înfrânt detaşat în alegeri pe contracandidatul său, democratul Jimmy Carter. La început de mandat, noul preşedinte avea drept obiective prioritare revigorarea economică a ţării şi, în principal, restabilirea puterii militare a SUA, care se identifica cu refacerea prestigiului american pe glob. În atare condiţii cheltuielile militare au fost substanţial sporite. În anii 60 şi 70, puterea sovietică a sprijinit financiar şi militar toate regimurile şi mişcările marxiste şi antioccidentale. Cazurile Cubei, Angolei, Etiopiei, statului Nicaragua şi, bineînţeles Afganistanului sunt elocvente. Pe lângă binecunoscuta cursă a înarmărilor, URSS şi SUA şi-au disputat preeminenţa în Lumea a Treia. Aşa-numitei Doctrine Brejnev, care percepea cuceririle sovietice în lume drept ireversibile, fostul actor, de la Casa Albă, i-a replicat prin elaborarea doctrinei care i-a purtat numele, Doctrina Reagan. Secretarul Departamentului de Stat, George Schultz a contribuit, la rândul său, în mod semnificativ, la conturarea acesteia. Doctrina Reagan, o contrapondere pentru Doctrina Brejnev, prevedea suport material pentru insurgenţele anticomuniste, precum şi promovarea şi răspândirea libertăţii şi democraţiei în lume, sarcină autoasumată ca o datorie morală. Abandonarea acestui obiectiv ar fi reprezenta o ruşinoasă trădare a idealurilor americane. Doctrina Reagan îl apropie pe autorul ei de realismul politic în relaţiile internaţionale, putându-se observa unele similitudini în gândire cu George Kennan, fost diplomat la Moscova. Cel din urmă a conceput şi explicat, în 1946 şi 1947, doctrina îndiguirii, prin intermediul Telegramei Lungi şi al articolului intitulat sugestiv, The Sources of Soviet Conduct. În virtutea Doctrinei Reagan, administraţia americană a anulat amendamentul Clark, care fusese adoptat de Congres în anii 70 şi care prevedea suspendarea suportului financiar destinat forţelor anticomuniste din Angola. Subsidiile atribuite mişcării de guerillă a mujahedinilor din Afganistan au fost suplimentate în anii 80. De asemenea, au fost finanţate forţele anti-marxiste Contras, din Nicaragua. În 1983, a fost dejucată tentativă de lovitură de stat din Grenada, pusă la cale de către cubanezi iar trei ani mai târziu, Reagan a dispus bombardarea instalaţiilor militare şi industriale din capitala libiană, Tripoli. Pretextul acestui act punitiv a fost asasinarea unui militar american într-o discotecă din Berlinul de Vest, în urma unui atentat cu bombă. Implicarea Libiei colonelului Muhammad al-Gaddafi a fost dovedită. Preşedintele SUA tocmai inclusese Libia într-o confederaţie de state teroriste, plasate în afara legii şi conduse de o adunătură de neaveniţi şi criminali. În această grupare de state se aflau şi două bastioane ale comunismului mondial, anume Coreea de Nord, condusă de Kim Il Sung (Kim-Ir-Sen) şi Cuba castristă, la care se adăugau regimul marxiştilor sandinişti din Nicaragua şi Iranul fundamentalist islamic al ayatollahului Khomeini. Doctrina Reagan a fost încununată de succes, devreme ce de-a lungul anilor 80 ai secolului al XX-lea au avut loc o serie de retrageri sovietice. Încă din 1980, trupele URSS au plecat din Cambodgia, iar mai târziu, în 1993, au fost organizate alegeri libere în această ţară, greu încercată de pe urma regimului criminal exterminator al khmerilor roşii (1975-1979), conduşi de Pol-Pot. Până în 1990-1991, regimul sandinist al lui Daniel Ortega, din Nicaragua a fost răsturnat, iar forţele militare sovietice şi cubaneze din Angola retrase. Pe de altă parte puterea comunistă din Etiopia s-a prăbuşit. Toate aceste realităţi au constituit dovezi irefutabile ale perisabilităţii şi perimării Doctrinei Brejnev. Dealtfel, aceasta a fost oficial abandonată de autorităţile sovietice în 1981, atunci când Biroul Politic de la Moscova a considerat că nu era necesar să intervină în Polonia, pentru a restabili o stare de lucruri conformă cu interesele Kremlinului, aşa cum se întâmplase în 1956, la Budapesta şi în 1968, la Praga. Ulterior, în contextul erodării şi prăbuşirii regimurilor comuniste din sfera sovietică de influenţă, Ghenadi Gherasimov, purtător de cuvânt în Ministerul Afacerilor Externe al URSS avea să declare că de fapt Doctrina Sinatra se substituise Doctrinei Brejnev, făcând aluzie la cunoscuta melodie a lui Frank Sinatra, My Way. Statelor din Europa Centrală şi Răsăriteană, precum RDG, Polonia, Cehoslovacia şi Ungaria, li se permisese să îşi aleagă propriul drum, din punct de vedere economic şi politic, Armata Roşie nemaintervenind cu brutalitate precum în trecut pentru a le înnăbuşi aspiraţiile şi tendinţele de autonomie şi a le pedepsi distanţarea de Moscova. Spre deosebire de alţi lideri ai executivului american, Ronald Reagan, nu a susţinut regimuri autoritare doar din simpla raţiune că erau anticomuniste, chiar dacă se remarcau prin autoritarism şi erau deficitare la capitolul respectării drepturilor omului. Astfel, predecesori ai lui Reagan sprijiniseră regimuri autoritare şi dictatoriale, precum cel al lui Syngman Rhee, din Coreea de Sud, al lui Augusto Pinochet, din Chile şi Ferdinand Marcos din Filipine. Pinochet a fost constrâns, după mulţi ani de dictatură (1973-1989), în cursul cărora poliţia secretă făcuse numeroase victime, să rişte organizarea de alegeri libere. Testul electoral nu a fost însă promovat de dictatorul chilian. De asemenea, SUA s-au implicat în înlăturarea lui Marcos, în Filipine. Încă înainte de a fi ales preşedinte al SUA, Ronald Reagan îşi exprima încrederea în caracterul temporar al regimurilor comuniste din lume, fiind convins că democraţia şi capitalismul vor triumfa în cele din urmă. Dar în acelaşi timp se temea că până la acest fericit moment, omenirea ar putea fi distrusă din pricina unui Armagedon nuclear. Liderul de la Casa Albă a stabilit aşadar, un alt obiectiv prioritar, abolirea armelor nucleare, pe care l-a urmărit asiduu, cu deosebire în timpul celui de-al doilea mandat. Fiindcă pleda pentru o eliminare completă a întregului arsenal nuclear, iar tratatul SALT (Strategic Arms Limitation Talks) nu se referea la toate categoriile de arme, nu a mai dorit reînnoirea acestuia, susţinând ca alternativă un tratat START (Strategic Arms Reduction Talks). Inspirându-se din idealismul american reprezentat de preşedintele din primul război mondial, Woodrow Wilson, fostul actor era de părere că diferenţele şi divergenţele ideologice nu erau insurmontabile, că intransigenţa sovietică era generată mai degrabă de ignoranţă decât de rea voinţă înnăscută. Remediul pentru această situaţie în raporturile cu sovieticii era promovarea unei diplomaţii personale, de la şef de stat la şef de stat. Deşi în timpul antecesorilor lui Gorbaciov a procedat la o susţinută ofensivă antisovietică, prin discursuri ferme şi necruţătoare, care calificau Uniunea Sovietică drept Imperiul Răului, iar pe liderii săi capabili să comită orice crimă- era convins, în acelaşi timp, că asperităţile puteau fi îndepărtate în urma unor întrevederi la nivel înalt cu conducătorii de partid şi de stat sovietici. Totodată, acelaşi discurs, care făcea referire la intenţiile agresive ale sovieticilor, îl apropie pe Reagan de adepţii tezei tradiţionale şi ortodoxe cu privire la atribuirea responsabilităţii izbucnirii şi întreţinerii stării de Război Rece. Abia instalat la Casa Albă, preşedintele Reagan a denunţat politica destinderii, care, în opinia sa, doar îngheţa conflictul şi armele nucleare, perpetuând o stare de lucruri, utilizată de preopinent pentru a specula slăbiciunile occidentale. De asemenea a respins o altă teorie, care ghidase strategia americană, anume Asigurarea distrugerii mutuale (Mutual Assured Destruction). Descurajarea nucleară şi aşa-numitul echilibru al terorii erau discreditate şi dezaprobate. Preşedintele SUA a utilizat cu precădere oratoria publică pentru a-şi direcţiona criticile asupra sitemului sovietic. Încă din 1981, la scurtă vreme după ce supravieţuise miraculos unui atentat, a rostit un discurs în care a anticipat prăbuşirea iminentă a regimurilor comuniste. Profeţia i s-a împlinit, deşi au mai trecut 8 ani până la dezintegrarea blocului sovietic. Într-o altă cuvântare, pronunţată în faţa Camerei Comunelor, la Londra, el l-a parafrazat la început pe fostul premier britanic Winston Churchill. A afirmat că de la Stettin, la Marea Baltică, până la Varna, la Marea Neagră, niciun regim comunist plantat cu baioneta de către Armata Roşie nu a riscat măcar o singură dată alegeri libere, conchizând că respectivele regimuri nu dispuneau de legitimitate. Citându-l pe Karl Marx, a împărtăşit opinia acestuia referitoare la existenţa unei profunde crize revoluţionare, izvorâtă din incompatibilitatea dintre cerinţele ordinii economice şi cerinţele ordinii politice. Numai că respectiva criză nu a cuprins, (după cum prognozase eronat coautorul Manifestului Partidului Comunist), Occidentul capitalist, ci însăşi Uniunea Sovietică, centrul comunismului mondial, stat incapabil să asigure mijloace de subzistenţă decente propriilor cetăţeni. Prin urmare, sistemul politic comunist era compromis definitiv. În anii 1982-1983, relaţiile sovieto-americane s-au încordat tot mai mult. Pe acest fond, în vreme ce Moscova era aproape sigură de iminenţa unui atac nuclear american, în toamna anului 1983, a fost doborât de către sovietici un avion civil sud-coreean. Dintr-o regretabilă eroare, acesta pătrunsese în spaţiul aerian al URSS. Tragicul accident s-a soldat cu 269 de morţi, din care o parte erau cetăţeni americani. Dând dovadă de cinism şi lipsit de simţul realităţii, liderul sovietic Iuri Andropov, fost şef al KGB vreme de 15 ani, a calificat incidentul drept o provocare mascată a SUA, neasumându-şi vreo vină pentru numeroasele victime civile. Pe de altă parte, vastele preparative militare desfăşurate sub egida NATO, cunoscute sub denumirea Able-Archer 83, au alertat serviciile de informaţii sovietice. Unii specialişti în Războiul Rece au opinat că o asemenea tensiune nu a mai existat între cele două superputeri din timpul crizei rachetelor din Cuba, în 1962. Conform opiniei lui Henry Kissinger, pe care o împărtăşim, principalele decizii americane care au urgentat finalul Războiului Rece au fost amplasarea de rachete cu rază medie de acţiune, Pershing II şi Cruise, precum şi anunţarea de către Reagan, într-un discurs televizat a Iniţiativei de Apărare Strategică. Este important de precizat şi amănuntul că, în timpul administraţiei Reagan, a fost construită prima rachetă balistică intercontinentală, cu lansare directă de la sol, MX. Începând cu 1983, desfăşurarea rachetelor Pershing şi a celor de croazieră, în principal pe teritoriile RFG, Olandei şi Belgiei, a constituit un răspuns energic şi plin de fermitate la hotărârea sovieticilor de a instala rachete SS-4, SS-5 şi SS-20, îndreptate către Europa Occidentală. În special ultimele, puteau atinge şi devasta oraşe europene. Riposta SUA, concretizată prin amplasarea celor două tipuri de rachete, este semnificativă. Din punct de vedere strategic, avem de a face cu o cuplare a apărării europene cu apărarea americană, cele două fiind indisolubil legate. Opţiunea zero, sugerată de Casa Albă, adică retragerea tuturor rachetelor Pershing II şi Cruise, în schimbul retragerii tuturor rachetelor cu rază medie de acţiune sovietice, a fost iniţial respinsă de sovietici. Iniţiativa de Apărare Strategică (sau Războiul Stelelor), program lansat de către preşedintele Reagan, în martie 1983, aloca nu mai puţin de 26 miliarde de dolari timp de 5 ani, pentru edificarea unui sistem defensiv care să neutralizeze rachetele balistice sovietice. Apărarea împotriva rachetelor sovietice avea să se bazeze pe particule laser. Preşedintele a adresat un apel tuturor oamenilor de ştiinţă americani, în măsură să găsească soluţii pentru a face armele nucleare ineficiente şi perimate. Anunţul Iniţiativei de Apărare Strategică, care a pus capăt teoriei Distrugerii Mutuale Asigurate a indus teamă şi panică la Moscova, oficialităţile sovietice fiind conştiente de propriile slăbiciuni în materie de strategie. Competiţia cu avansata tehnologie americană era imposibil de câştigat. În timpul întâlnirilor Reagan-Gorbaciov, care au marcat o detensionare a raporturilor dintre superputeri, liderul de la Kremlin a solicitat limitarea Iniţiativei de Apărare Strategică la teste de laborator. În vreme ce cu prilejul summit-urilor de la Geneva (1985), şi Rejkjavick (1986), au ieşit la suprafaţă anumite disensiuni între şefii de stat american şi sovietic, mai ales în privinţa armamentelor, la Washington, în 1987, cei doi au căzut de acord, în sfârşit, asupra renunţării la toate rachetele cu rază medie de acţiune din Europa. Raporturile sovieto-americane s-au relaxat ulterior şi mai mult. Cu ocazia discursului rostit la Universitatea de Stat din Moscova, în mai 1988, preşedintele american a fost ovaţionat în picioare de întreaga asistenţă. Un an mai târziu, secretarul general al PCUS a luat iniţiativa retragerii forţelor militare sovietice din Afganistan şi Mongolia. Mai mult, pe 7 decembrie 1988, Mihail Gorbaciov a anunţat în faţa Adunării Generale a ONU că URSS avea să reducă în mod unilateral angajamentul privind trupele de uscat ale Tratatului de la Varşovia, cu o jumătate de milion de oameni. El a argumentat decizia sa apreciind că utilizarea forţei nu trebuia să constituie un instrument al poiliticii externe. Era vorba de o renunţare explicită la coercitiva Doctrină Brejnev. Rolurile jucate de preşedinţii Jimmy Carter şi George Bush, (vicepreşedinte SUA şi apoi succesor al lui Regan) în destrămarea sistemului internaţional specific Războiului Rece- nu pot fi trecute cu vederea. Însă cel care a exercitat presiuni decisive asupra sistemului sovietic a fost Ronald Reagan. URSS, care şi-a secătuit resursele în anii 60 şi 70 pentru a susţine cursa înarmărilor cu SUA şi pentru a finanţa regimurile şi mişcările de factură marxistă de pretutindeni a fost surclasată de către Statele Unite atât din punct de vedere economic, cât mai ales sub aspect tehnologic şi al mijloacelor de informare. Stagnarea şi chiar regresul tehnologic înregistrate de Uniunea Sovietică în timpul erei Leonid Brejnev i-au fost, în cele din urmă fatale. Pe de altă parte, chiar istoricul de stânga, Eric Hobsbawm considera să standardele de trai înalte din Occident, (inclusiv în ceea ce-i privea pe muncitori) comparativ cu cele din URSS şi statele din orbita sa, au făcut ca tocmai versurile Internaţionalei comuniste să devină desuete. Progresul tehnologic remarcabil şi creşterea nivelului de trai în statele blocului occidental au infirmat convigerea lui Vladimir Ilici Lenin, împărtăşită şi de Iosif Visarionovici Stalin, potrivit căreia era inevitabil un nou război între statele capitaliste, având drept consecinţă o implozie a sistemului capitalist. Implozia s-a produs în cele din urmă, dar înlăuntrul sistemului comunist de tip sovietic.