miercuri, 19 decembrie 2012

A fost odată...decembrie 1989....




... S-au scurs 23 de ani de la un decembrie însângerat, de la sfârşitul unui veac şi mai însângerat... 23 de ani de iluzii, de speranţe, de aşteptări. Din nefericire, multe speranţe deşarte, speranţe ce s-au risipit precum un fum, precum un abur.

Aveam 10 ani în decembrie 1989. Un deceniu de viaţă. De fapt o bună parte din copilărie am trăit-o în "epoca de aur", cum bombastic elogia perioada regimului Ceauşescu propaganda partidului-stat. Am devenit pionier în 1987, dar spre bucuria mea de acum, niciodata nu am fost comandant de detaşament sau de grupă. În glumă, pot afirma că nu aş putea suferi în urma unei eventuale lustraţii.

În acei ani, radio-ul şi televiziunea (în cursul celor două ore de program în care emitea zilnic), se întreceau să evidenţieze "măreţele realizări ale oamenilor muncii de la oraşe şi sate", eforturile lor susţinute pentru construirea comunismului, "visul de aur al omenirii". Bineînţeles, Nicolae Ceauşescu şi soţia sa erau proslăviţi şi veneraţi precum nişte semizei. Mai mult de jumătate din programul TV era dedicată "celui mai iubit fiu al poporului" şi "mamei eroine". Întrucât "iubitul conducător" ţinea morţiş să plătească până la ultimul dolar datoria externă a ţării, energia electrică era oprită în fiecare zi preţ de câteva ceasuri. Mă enervam teribil că acele dese "pene de curent" îmi întrerupeau lecturile din "Poveşti nemuritoare", "Basmele românilor", "În ţara legendelor" sau "Legendele Olimpului". În apartament erau doar 10 grade iarna, caci deh, trebuiau făcute economii pentru ţară. Aşa că adesea, dormeam în flanel şi cu fesul pe cap. Îmi mai aduc aminte şi de cozile interminabile la pâinea cartelată şi la alte alimente (raţionalizate, desigur), în situaţiile rarisime când se mai găsea câte ceva. Uneori, când se aduceau pui, mama mă lua cu ea, să stau şi eu la rând, pentru că raţia nu putea depăşi un pui de persoană. Însă, în ultimii 2-3 ai regimului comunist, pe rafturile magazinelor alimentare, se mai aflau doar cutiile cu faimoşii creveţi vietnamezi sau vestitul "nechezol" (surogat de cafea). Ce vremuri crunte!...

În aceste condiţii, una dintre puţinele alternative de informare era reprezentată de postul "imperialist", Radio Europa Liberă, pe care tatăl meu îl asculta în fiecare seară. Îmi plăcea foarte tare genericul sonor de la "Actualitatea Românească", fragmentul inconfundabil din Rapsodia Română, nr. 2, a lui George Enescu...Îmi mai amintesc de "Oameni, fapte, întâmplări"...Am fost tare impresionat atunci când (nu ştiu în ce context) am auzit întâmplător că Iuliu Maniu a fost scos din celulă, înfăşurat într-o pătură ponosită însângerată. Evident că nu ştiam cine era Maniu. Peste ani însă, el avea să devină personalitatea politică a României pe care, poate, o stimez cel mai tare...Reţineam şi o altă denumire, "Teze şi antiteze la Paris" şi reflectam: oare cum este la Paris? O fi tot aşa de anost şi gri totul ca la noi? Nu îndrăzneam nici să cred că voi reuşi vreodată să aflu răspunsul.

În 17 decembrie, eram la ţară, la bunicii din partea mamei, după ce luasem vacanţă cu o zi mai devreme. Acolo, părinţii puteau asculta mai liniştiţi "Europa Liberă"...Se subînţelege că singurul program radio de la Bucureşti nu a relatat absolut nimic despre revolta anticeauşistă şi anticomunistă a timişorenilor, despre reprimarea brutală şi sângeroasă a manifestanţilor, la ordinele "cârmaciului" şi ale acoliţilor săi. Am aflat îngroziţi că la Timişoara ar fi fost ucişi mii de oameni. A fost difuzată pe post, în mai multe rânduri, o bandă pe care erau redate ţipete, vaiete şi o lovitură înspăimântătoare de tun...Am realizat mai târziu ce efect extraordinar a avut şi ce indignare profundă a produs asupra ascultătorilor. Până la urmă, nu este nimic de incriminat aici. Regimul diabolic trebuia discreditat cu orice preţ, chiar dacă banda respectivă a fost contrafăcută, iar numărul oamenilor ucişi amplificat exagerat. Şi dacă au fost "doar" aproximativ 60 de morţi, regimul tot criminal era...Mă frământam: oare cum acel "părinte iubitor", din fruntea statului poate fi atât de crud şi de rău? Deja, după ce sunetele acelea cutremurătoare fuseseră transmise pe undele radio în mai multe rânduri, începusem să îmi imaginez şi să construiesc tot felul de scenarii. Trebuia să fie precum în poveştile copilăriei, pe care le lecturam cu nesaţ, o luptă crâncenă între bine şi rău, între cei buni şi cei răi. Cei buni erau demonstranţii, iar cei răi, miliţienii, securiştii şi ceilalţi care "ţineau" cu puterea. Eram convins că cei buni sunt mult mai numeroşi decât cei răi şi în cele din urmă îi vor copleşi şi îi vor învinge. Binele va triumfa, Binele trebuie să învingă!!!

Între timp, "regele" cel rău a plecat în Iran, iar puterea de decizie şi soarta "regatului" au încăput pe mâinile nemiloasei "regine". Mai târziu, aveam să aflăm stupefiaţi cum aceasta a pus la cale incinerarea trupurilor neînsufleţite ale revoluţionarilor răpuşi la Timişoara...Era prea mult, prea nedrept, trebuia să se întâmple ceva.

18 decembrie: Răul mai înregistrează o victorie. Copii şi tineri ucişi pe treptele Catedralei din Timişoara, în timp ce se rugau pentru sufletele celor masacraţi o zi mai devreme... Totul este atât de trist... Cei de la Europa Liberă au propus ca, în memoria victimelor represiunii, fiecare român să aprindă la fereastra casei câte o lumânare.

20 decembrie: DA! În sfârşit, veşti bune! Timişoara se declară oraş liber!

21 decembrie: Radio Europa Liberă anunţă că mitingul organizat de Conducător a fost un fiasco, revolta anticomunistă izbucnind şi în Capitală. "Protestatarii au fost dispersaţi cu tunuri cu apă", se spune la Radio. Încercam să îmi închipui cum arată un tun cu apă... Încă se dau lupte grele, am "cugetat".

22 decembrie: O zi însorită, senină. Parcă nici nu fusese solstiţiul de iarnă noaptea anterioara! La Radio Bucureşti, se difuzează dimineaţa numai "cântece patriotice", iar un crainic exaltat spune că "oamanii muncii apără cuceririle socialismului". Am ieşit afară... Totuşi La "Europa Liberă" se anunţase între timp că soţii Ceauşescu se pregăteau "să îşi facă bagajele". Speranţele renasc. După prânz, Radio Bucureşti emite un "Comunicat important pentru ţară". Deschidem televizorul (cu lămpi, alb-negru, de "iepocă", desigur) şi...surpriză... Mircea Dinescu şi Ion Caramitru, copleşiţi de emoţie (ca şi noi dealtfel), anunţă victoria: "Am învins, fraţilor! Dictatorul a fugit!". Este extraordinar, radiem de bucurie! Sunt convins că au fost cele mai frumoase momente de istorie, pe care le-am trăit! Am fost martorul sfârşitului unui regim diabolic, care părea etern! Pe ecranul televizorului au început să se perinde tot felul de personaje care în acel moment nu îmi spuneau nimic, dar care se vor dovedi a fi adevăraţii beneficiari ai celor întâmplate: Ion Iliescu, Petre Roman, Silviu Brucan, Alexandru Bârlădeanu, Nicolae Militaru şi alţii...Am aflat mult mai târziu că venerabilului fost deţinut politic, vreme de 17 ani, Corneliu Coposu, nu i s-a permis să se adreseze populaţiei la Televiziune. Aş putea afirma acum că acei puţini oameni curajoşi şi demni care au ieşit în stradă împotriva monstrului comunist au câştigat revoluţia, însă nu şi puterea. Puterea a fost acaparată de personajele menţionate.

25 decembrie: Privesc la TV cum "împăratul roşu" şi soţia sa cea crudă îşi primesc pedeapsa. Numai că nu sunt "scurtaţi de un cap", cum citisem în poveşti. Binele a triumfat complet, ma gândeam atunci mulţumit!


Au trecut 23 de ani! Parcă ieri s-au petrecut toate cele rememorate... Oare, copiii şi tinerii din decembrie 1989 s-au jertfit în zadar?...Dacă răspundem în grabă, tindem să o facem afirmativ. Totuşi, suntem liberi. Libertatea reprezintă cel mai de preţ lucru şi de aceea jertfa eroilor din acele zile însorite de decembrie nu a fost în van. Aceste rânduri sunt dedicate memoriei lor! Să nu îi uităm niciodata!

miercuri, 28 noiembrie 2012

Apariţii editoriale



Anuarul Institutului de istorie Orală (A.I.O.), XI; Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca

http://institute.ubbcluj.ro/iio/files/public/AIO/AIO_11_editat.pdf

Analele Universităţii din Craiova, Seria Istorie, nr. 2/ 2012

http://www.istoriecraiova.ro/wp-content/uploads/2012/07/2012_2-ANALE-ISTORIE-PDF.pdf

joi, 22 noiembrie 2012

George F. Kennan, doctrina de "containment" şi replica sovietică



George F. Kennan, diplomat american la Moscova, a fost autorul teoriei de "containment" , concept tradus prin îndiguire, îngrădire, stăvilire, barare, placare. Teoria îndiguirii a fost reflectată în două documente esenţiale ale perioadei de început a războiului rece: The Long Telegram, din 22 februarie 1946 şi articolul intitulat The Sources of the Soviet Conduct, publicat un an mai târziu în revista Foreign Affairs.

În prima parte a Telegramei Lungi, Kennan făcea referire la ideologia regimului de la Moscova. Obiectivele sovietice trebuiau legate indisolubil de marxism, care juca un rol esenţial în politica externă a URSS. Totuşi în opinia diplomatului american, ideologia comunistă sovietică se origina în vechile valori ruseşti. Încă din perioada prebolşevică, Rusia s-a arătat reticentă în ce priveşte contactele cu lumea occidentală faţă de care a manifestat teamă şi repulsie. La temelia acţiunilor externe ruse ar sta şi un sentiment de insecuritate. Încă din perioada ţarismului, Rusia a desfăşurat o politică externă expansionistă încercând să intre în posesia unui port la o mare caldă şi, mai ales, să îşi exercite dominaţia asupra strâmtorilor Bosfor şi Dardanele şi asupra oraşului Constantinopol. Europa de Est s-a aflat în permanenţă în sfera de interese a Rusiei ţariste, cea din urmă încercând să exercite o influenţă accentuată, creând astfel premisele unei hegemonii. Avem în vedere testamentul lui Petru cel Mare şi faptul că Imperiul Romanovilor s-a erijat în protector al populaţiilor slave şi ortodoxe din regiunea balcanică. George Kennan aprecia că politica externă sovietică reprezenta un amalgam de expansionism ţarist de modă veche şi dogmă marxistă.

Diplomatul american considera că maniera dictatorială de conducere era tipică pentru Rusia dintotdeauna. Într-adevăr, Rusia ţaristă reprezenta un stat autocratic, în care drepturile şi libertăţile cetăţeneşti nu erau respectate, iar poliţia secretă, ohranna, semăna teamă în rândul populaţiei. Evident însă că nu putem vorbi de o teroare în masă, precum în privinţa poliţiei politice sovietice, CEKA, apoi GPU, OGPU, NKVD şi KGB. Rusia s-a bucurat numai de un scurt interludiu democratic, între martie şi noiembrie 1917. Mai târziu, U.R.S.S. era îngrijorată de posibilele efecte pe care capitalismul de tip occidental şi libertatea le-ar fi avut asupra propriului popor. De aceea, liderii sovietici prezentau Occidentul într-o lumină complet nefavorabilă, un inamic permanent al Uniunii Sovietice. Politica internă va fi pusă în slujba consolidării puterii şi prestigiului statului sovietic. Industrializarea accelerată, precum şi intensiva dezvoltare a forţelor armate trebuiau subordonate acestui obiectiv primordial. De asemenea, Kennan a sesizat cu justeţe o altă caracteristică a realităţilor sovietice, anume păstrarea cu orice preţ a secretului în privinţa treburilor interne, pentru a ascunde slăbiciunile faţă de lumea exterioară.

În continuare, viitorul ambasador la Moscova a anticipat demersurile sovieticilor pentru a domina fostele teritorii coloniale, dar şi implicarea lor în sprijinirea partidelor comuniste locale. El a constatat autarhia care caracteriza economia blocului sovietic. O mărturie în acest sens este reprezentată de constituirea Consiliului de Ajutor Economic Reciproc (CAER), în ianuarie 1949, un fel de Piaţă Comună a blocului sovietic, dar practic un mijloc de exploatare a economiilor statelor satelizate.

Spre deosebire de Winston Churchill, în opinia lui George Kennan, un conflict între U.R.S.S. şi Occident era inevitabil. Cea dintâi ar fi fost incapabilă să ajungă la un modus vinendi permanent cu lumea occidentală. Sovieticii vizau ruperea armoniei din interiorul societăţilor de tip occidental, distrugerea modului de viaţă occidental şi mai ales destrămarea coeziunii interne a lumii occidentale, mai ales a S.U.A.. Cu toate acestea, din Telegrama Lungă transpărea şi o notă de optimism, Kennan exprimându-şi încrederea în capacitatea Statele Unite şi a aliaţilor lor de a reduce şi a elimina ameninţarea sovietică fără a recurge la un conflict armat general, deoarece sovieticii erau mai slab pregătiţi din punct de vedere militar. Aprecierea diploamtului era veridică, dar începând cu anii ’50, U.R.S.S. a început să reducă din decalajul faţă de Statele Unite în ceea ce priveşte puterea militară.

Ideile exprimate de Kennan au inspirat, nu după mult timp, Doctrina Truman. Deşi sovieticii ar încerca să îşi extindă puterea, politica lor nu s-ar încadra în tipare fixe, imuabile. Uniunea Sovietică nu îşi asuma în politica externă, cel puţin sub Stalin, riscuri mari pe care nu le considera necesare. Kennan are totodată meritul de a fi anticipat proiectarea Planului Marshall, socotind că bunăstarea şi sănătatea propriei societăţi constituiau garanţii ale imunizării în faţa pericolelor de infiltrare venite din partea comunismului de tip sovietic.

În articolul intitulat The Sources of the Soviet Conduct , George Kennan s-a oprit asupra ideii însuşite de sovietici, potrivit căreia un nou război mondial era inevitabil. În acest context, proletariatul avea obligaţia de a acapara puterea şi de a instaura regimuri comuniste în locul lumii capitaliste distruse ca urmare a conflictului prezis de ideologia marxistă. Între capitalism şi socialism exista o diferenţă ideologică şi un antagonism imposibil de depăşit. De aceea, în relaţiile internaţionale ar fi imposibilă asigurarea unei convergenţe de interese între Uniunea Sovietică şi puterile capitaliste occidentale. Kennan pleda pentru o politică de îndiguire, îndreptată împotriva U.R.S.S.. Sovieticilor trebuia să li se opună o contraforţă în orice punct în care ei vor încerca să afecteze interesele unei lumi paşnice şi stabile. Statele Unite ale Americii nu trebuiau să constrângă Uniunea Sovietică să părăsească poziţiile deja ocupate, ci să întreprindă tot ceea ce le stătea în putinţă pentru a bloca expansiunea comunismului de tip sovietic.

Telegrama trimisă la 27 septembrie 1946 de către ambasadorul Uniunii Sovietice la Washington, Nikolai Vasilievici Novikov comisarului pentru afaceri externe, Viaceslav Molotov se constituia într-o replică fermă la telegrama de 8000 de cuvinte a lui Kennan, din februarie. Diplomatul sovietic acuza ,,tendinţele imperialiste’’ale politicii externe americane, al cărei scop esenţial ar fi obţinerea supremaţiei mondiale. Pentru a-şi argumenta afirmaţia, Novikov scria că Statele Unite şi-au stabilit baze navale numeroase, o parte dintre ele aflate la mare distanţă de teritoriul american. Ambasadorul U. R. S. S. a incriminat recurgerea la cursa înarmărilor de către S. U. A. şi crearea unor noi tipuri de arme. În viziunea diplomatului sovietic, Statele Unite ar profita de pe urma dificultăţilor economice ale Europei postbelice pentru a infiltra economiile naţionale . Considera staţionarea îndelungată a trupelor sovietice de ocupaţie pe teritoriul Germaniei, Bulgariei, Finlandei, Ungariei şi României drept un garant al asigurării securităţii naţionale sovietice.

Mai mult, Novikov acuza înţelegerea dintre Marea Britanie şi Statele Unite, ultima urmărind, în opinia sa, să-şi extindă hegemonia inclusiv asupra Extremului Orient, în ţări precum Japonia şi China. Într-adevăr, Statele Unite sprijineau în China forţele naţionaliste conduse de Ciang Kai-Shek. Alianţa şi convergenţa de interese americano-britanică ar fi îndreptate făţiş împotriva Uniunii Sovietice. Novikov a semnalat, de asemenea, activitatea flotei americane în partea estică a Mării Mediterane, inspectarea strâmtorilor Mării Negre de către nava de război americană Missouri, vizita flotei americane în Grecia. Aceste realităţi ar indica, fără putinţă de tăgadă, dorinţa Statelor Unite de a-şi consolida poziţia în bazinul mediteranean. Pe de altă parte, oficialul sovietic le interpreta ca o demonstraţie de forţă îndreptată împotriva Uniunii Sovietice, constituindu-se într-o ameninţare pentru securitatea şi integritatea regiunilor sudice ale U.R.S.S. Politica Statelor Unite faţă de U.R.S.S. ar viza limitarea sau eliminarea influenţei sovietice în ţările vecine celei din urmă. Americanii s-ar fi implicat în afacerile interne ale diferitelor ţări prin ,,sprijinirea forţelor reacţionare’’ , cu scopul ridicării unor obstacole în calea procesului de democratizare a acestor ţări. În acest fel, s-ar fi creat condiţiile propice pentru penetrarea economiilor respective de către capitalul american. În această chestiune, aprecia diplomatul sovietic, politicile americane şi britanice s-au coordonat perfect. În Germania, S.U.A. ar fi sprijinit „forţele reacţionare” pentru a se opune reconstrucţiei democratice.
În concluzie, Novikov era de părere că americanii cochetau cu ideea unui război împotriva U.R.S.S. , acest stat fiind văzut de către ,,imperialiştii americani’’ drept principalul obstacol în calea dominaţiei mondiale a Statelor Unite.

duminică, 21 octombrie 2012

1990-Un articol din presa locală de opoziţie





A. Voinea, "Mineri şi... mineri", în Renaşterea libertăţii, septembrie 1990, nr. 15. Câteva comentarii personale sunt incluse între paranteze drepte.


"Am cunoscut mineri în mai multe ipostaze, la lucru,[...]acasă. Am cunoscut mineri în lupta pentru pâine şi viaţă omenească. Nu-i cunoscusem în ipostaza de detaşament de presiune (29 ianuarie), parlamentari dictatoriali (18 februarie) şi poliţie legionar- fascistă (14-15 iunie). [Deunăzi, împreună cu autorul, am căzut de acord că respectivul calificativ nu era cel mai potrivit, dat fiind faptul că puterea îi "gratula" pe opozanţi cu aceleaşi invective, "legionari" şi "fascişti"-n.m.].

Mi-a dat Dumnezeu şi această durere: să-i văd pe minerii români (o mică parte a lor, e drept!) ieşiţi parcă din grotele istoriei, năpustindu-se asupra a tot ce degaja iz de cultură, cu cea mai animalică pornire. Mă întreb: dacă le-ar fi cerut un "stăpân" să mute munţii sau să sece marea, sau să lucreze două schimburi într-o săptămână spre a recupera restanţele, mă întreb, zic, ar fi răspuns cu acelaşi entuziasm?

...Purtătorii de cuvânt, liderii sindicali şi directorii afirmă că toţi minerii au vrut să meargă la Bucureşti. [Mărturiile de mai târziu ale minerilor afirmă contrariul, unii fiind mobilizaţi împotriva voinţei lor. Alţii au plecat din curiozitate sau din spirit de aventură- n. m.].

Liderii i-au ales însă pe cei mai sălbatici, pe cei mai lipsiţi de discernământ. Am citit despre "treaba lor bună", am văzut Bucureştiul după aceea, am aflat despre ecoul internaţional al excursiei lor la Bucureşti.[Este binecunoscută imaginea internaţională dezastruoasă a României în străinătate după mineriada din iunie 1990-n.m.].

Pretutindeni, în toate mijloacele de informare, - cu excepţia celor guvernamentale - sunt înfăţişaţi ca un lumpenproletariat orb, avid de sânge, hrăpăreţ, căruia nu-i trebuie decât bani şi circ. Aşa intră în istorie minerul român al sfârşitului de mileniu...Şi aceasta în vreme ce minerii ruşi sunt în avanscena luptei pentru reforme, pentru desfiinţarea organizaţiilor partidului comunist, pentru înlăturarea celui mai anacronic regim politic- comunismul.

[În România, puterea comunistă s-a pus la adăpost după momentele foarte neplăcute pentru ea, petrecute în 1977, în Valea Jiului şi în 1981, la Motru, în judeţul Gorj. Ea a dispus împânzirea regiunii Văii Jiului şi a oraşului Motru cu lucrători ai Securităţii şi strămutarea "elementelor recalcitrante-n.m. Dealtfel, Gheorghe Gorun a consacrat cercetări riguroase revoltei minerilor din Motru, din 1981. Vezi, în această privinţă, Gh. Gorun, Motru '981, Clusium, Cluj-Napoca, 2005 şi Rezistenţa anticomunistă în judeţul Gorj reflectată în mentalul colectiv (1945-1981. A se vedea, de asemenea, Gheorghe Gorun şi Hadrian Gorun, "Revolta minerilor din Motru (19 octombrie 1981)", in Anuarul Institutului de Istorie Orală (A.I. O.),vol. VI-VII, Presa Universitară Clujeană, 2005-2006.]

Minerii români purced cu furie la suprimarea intelectualilor şi a studenţilor. Şi iarăşi mă întreb: acesşti...mineri n-au cunoscut vreodată vreun intelectual? Inginerii semianalfabeţi care i-au însoţit în toate raidurile nu se consideră măcar formal intelectuali? Dar intelectual nu e cel care posedă un carton pe care scrie "diplomă de licenţă" sau...diplomat în...Eu îmi permit să îl scot intelectual pe oricare om care gândeşte. Pentru că munca neasociată cu gândirea înseamnă robie, sclavie, dezumanizare. Nu cred că minerii adevăraţi nu gândesc atunci când coboară în puţuri sau galerii. Nu cred că atunci când "puşcă roca" nu gândesc cât explozibil plasează şi câtă rocă se va disloca, nu cred să nu gândească atunci când armează galeriile...Cred însă că un tembel a strigat moarte intelectualilor şi noi muncim, nu gândim , iar minerii au preluat mecanic această nemernicie, aşa cum toţi preluăm lozincile josnice întru slăvirea stăpânului...

Minerii români schilodesc studenţii în timp ce minerii bulgari îi sprijină. V-aţi întrebat vreunul ce aţi fi simţit dacă copilul vostru era preşedintele Ligii Studenţilor? Cine v-a dat vouă dezlegarea să bateţi copiii altora? Vi s-au întunecat minţile? Cum reacţionaţi voi dacă aflaţi că un intelectual (profesorul de fizică, de exemplu!)v-a urecheat puţin odrasla spre a o face să înveţe legile fizicii şi a căror cunoaştere este absolut obligatorie şi în mină? I-aţi fi strigat că trebuia să-l omoare?

Ce-aţi fi făcut domnilor "mineri" dacă aţi fi aflat- nu mai punem ipostaza dacă aţi fi fost acolo! - că soţia sau iubita sau fiica vă este siluită, batjocorită, stâlcită în bătăi? De-aţi fi făcut sau aţi fi aprobat asemenea fapte înseamnă că Dumnezeu nu vă mai poate suporta să călcaţi Pământul.
Ce-aţi fi făcut sau ce-aţi fi simţit istericelor şi delatorilor care aplaudaţi...cei care şi cele care aplaudaţi,- încurajând prin aceasta carnagiul- dacă între ci molestaţi s-ar fi găsit măcar unul dintre ai voştri? Nu cumva acest "entuziasm" este răzbunarea voastră subanimalică pricinuită de neputinţa de-a ajunge voi sau ai voştri într-o Universitate sau într-o bibliotecă?

Sunteţi voi ziarişti sau cărturari cei care minţiţi şi salutaţi ca pe salvatori pe cei care v-au umilit copiii? Voi aveţi copii? Fiicele voastre, iubitele voastre, surorile voastre şi-au pus pe deget un inel, au purtat cercei sau pantofi cu toc? Cele de lângă voi nu sunt preocupate de frumuseţea lor? Şi cum reacţionaţi când ele sînt agresate de scursura societăţii? Îi felicitaţi pe bătăuşi, le mulţumiţi violatorilor, îi sărutaţi pe infractori? Sau care-ţi este reacţia, domnule profesor dacă-ţi găseşti biblioteca personală profanată? Sau tablourile făcute ţăndări? Dar dumneata, domnule director de ziar independent?

[Presa "oficială", ziarele Dimineaţa, Adevărul, Azi, România muncitoare, după ce duseseră în prealabil o campanie susţinută şi furibundă de discreditare a manifestanţilor din Piaţa Universităţii, i-au prezentat pe minerii care au descins în capitală ca pe nişte salvatori, instauratori ai legalităţii şi ai ordinii-n. m.]

Îl cauţi pe cel care i-a tăiat degtul amantei spre a-i lua verigheta când amanta se găsea în drum spre dumneata, îl cauţi spre a sorbi cu el un pahar de whiskey sau o cafea? sau dacă fiul, student fiind, mergea la examen îmbrăcat de sărbătoare şi-ţi vine acasă după o săptămână de la "hotelul" Măgurele?

[Mărturiile despre tratamentul la care au fost supuşi tinerii care au fost deţinuţi ilegal zile sau săptămâni în şir în lagărul de la Măgurele sunt cutremurătoare şi parcă ne întoarcem în timp, cu zeci de ani în urmă, în timpul experimentelor dejiste de reeducare- n.m.. Pentru amănunte legate de lagărul de la Măgurele, vezi, între altele, execelenta lucrare a lui Alin Rus, Mineriadele. Între manipulare politică şi solidaritate muncitorească, Editura "Curtea Veche", Bucureşti, 2007].


V-aş întreba: cine încurajează violenţele?
Mai gândiţi-vă, căci vremurile se schimbă! Se pune întrebarea: acţionând în gloată, săvârşind fărădelegi la adăpostul cetei poţi scăpa de răspundere?
Nu, categoric nu. Într-o primă etapă cred că trebuie chemaţi în judecată liderii sindicali, inginerii care i-au însoţit pe mineri şi directorii întreprinderilor cărora "justiţiarii" aparţin. Ar mai putea fi judecaţi cei care au pus la dispoziţie trenurile, cei care i-au hrănit şi i-au găzduit...
Nu trebuie să scape de pedeapsa legii- căci Dumnezeu n-au!- cei care i-au îndemnat pe mineri la pogrom de pe margine...Căci omul înfierbântat îşi pierde minţile dacă este împins la fărădelegi. N-am citit încă, n-am auzit încă declaraţii ale minerilor adevăraţi. De adeziune sau de desolidarizare cu bestialităţile ortacilor lor. Mineri şi... mineri..."

[Autorul articolului era prea optimist şi idealist. Desigur, era firesc ca lucrurile să se desfăşoare într-un asemenea mod. Însă, singurii care au ajuns la închisoare în cele din urmă au fost doar liderul sindical, Miron Cozma şi minerul care a fost pe punctul de a-l decapita pe Marian Munteanu, un anume Domocoş. Nota bene, Cozma a fost condamnat doar pentru mineriada din septembrie 1991. Deci până la urmă, tot numai judecata divină ar mai rămâne, devreme ce dosarul celei mai îngrozitoare dintre mineriade pare definitiv închis acum. Totuşi, Asociaţia Victimelor Mineriadelor caută în continuare dreptatea. De asemenea, majoritatea covârşitoare a minerilor din Valea Jiului intervievaţi mai târziu au declarat că ei nu au desfigurat în bătaie pe studenţi şi pe oamenii nevinovaţi în plină stradă, că nu au urinat pe cărţi şi nu au defecat în sălile de curs şi în laboratoarele Universităţii şi Institutului de Arhitectură...Atunci cine? Nădăjduim ca într-o bună zi să aflăm adevărul despre 13-15 iunie. Măcar în memoria celor ucişi atunci şi pentru minima satisfacţie a celor rămaşi pentru toată viaţa cu traume fizice şi psihice. Este revoltător şi degradant pentru fiinţa umană ceea ce s-a întâmplat atunci].




joi, 11 octombrie 2012

Eveniment ştiinţific



Departamentul de Istorie şi Relaţii Internaţionale al Facultăţii de Drept şi Ştiinţe Administrative, de la Universitatea din Craiova organizează în aceste zile Simpozionul Ştiinţific Naţional "Stat şi societate în Europa".

Aveţi posibilitatea să obţineţi mai multe informaţii, inclusiv programul manifestărilor, accesând link-ul de mai jos.

http://cis01.central.ucv.ro/documente/anunturi/simpozion_craiova_2012.pdf





vineri, 7 septembrie 2012

O tragedie recentă: cazul Yurika Masuno



Acum vreo trei săptămâni o ştire de o gravitate extremă şoca şi indigna profund întreaga opinie publică conştientă din această ţară. O tânără japoneză era siluită cu brutalitate şi ucisă cu barbarie de un hominid al cărui loc ar trebui să fie oriunde, numai printre oameni normali nu.

Va puteţi întreba de ce abordez acest subiect pe acest blog, dedicat cu precădere istoriei. Este vorba de o tragedie din istoria noastră trăită, cotidiană. Un destin tragic al unei tinere deosebite. Suntem contemporani, din nefericire şi cu lumpenul rătăcit care a înfăptuit odioasa crimă şi cu nu mai puţin culpabilul "taximetrist", care a transportat spre moarte pe tânăra japoneză alături de călăul său. Apropos, nădăjduiesc că şi acesta va fi arestat în cele din urmă şi condamnat pentru complicitate.

Ce am simţit la citirea acestei groaznice ştiri?...În primul rând o tristeţe enormă, apoi revoltă, din păcate neputincioasă! Cum era posibil ca o fată agreabilă, pasionată de vioară, de literatura franceză şi dornică să îi înveţe limba şi cultura japoneză pe elevii din Craiova să sfârşească atât de nedrept, la doar 20 de ani, în ghearele unui astfel de mizerabil?... Am citit atunci şi ceea ce îşi propunea domnişoara Yurika Masuno cu ocazia şederii ei pe plaiurile mioritice şi am fost impresionat aproape până la lacrimi: să îşi facă prieteni în România, să îi înveţe pe elevi câte ceva despre cultura şi civilizaţia japoneză, să-i determine pe români să iubească Japonia...Da, să-i determine pe români să iubească Japonia! Doamne, cât altruism dezinteresat în sufletul acestei copile! Si poate naivitate, naivitate care, coroborată cu încrederea prea mare în oameni i-a fost practic fatală! Nouă ni se poate părea ciudată această încredere, dar ea venea dintr-o ţară cu o cultură complet diferită...Desigur,nu a luat în calcul intenţiile criminale ale acelui individ. M-au impresionat, de asemenea, neliniştile sale înainte de a veni în România, nişte nelinişti parca profetice...

Pe lângă faptul că imaginea României, -in care din păcate trăieşte un criminal complexat odios, nicolae vlad,- a avut de suferit din nou(de această dată şi în Ţara Soarelui Răsare), o viaţă nevinovată a fost curmată, un vis spulberat într-o manieră monstruoasă. Vinovaţi indirect pentru teribila tragedie sunt mai mulţi: autorităţile aeroportului, în preajma căruia roia fauna cel puţin îndoielnică (asta ca să folosesc un eufemism) a "combinatorilor" şi a "taximetriştilor"; cei de la ONG-ul care organiza cursurile, pentru că nu au trimis pe nimeni să o aştepte pe studentă şi evident cel care a acceptat să-i transporte pe cei doi. Să nu uităm autorităţile competente care nu arestaseră infractorul cu câteva luni mai devreme, deşi era vinovat de cel puţin încă o crimă, precum şi de alte delicte. Fără comentarii...

Cred cu tărie că pentru astfel de cazuri, reintroducerea şi aplicarea pedepsei capitale ar fi mai mult decât oportună. Asemenea indivizi abjecţi nu merită să respire. Şi oricum, noi trebuie să le finanţăm acestora "sejurul" în închisoare. Cum este posibil aşa ceva?! Legislaţia actuală din România încurajează pe infractori şi este elaborată în detrimentul cetăţeanului onest, cu respect pentru semenii săi şi viaţa acestora.

Nimic nu poate şterge durerea părinţilor pentru pierderea suferită, dar probabil acolo unde se află acum Yurika Masuno, sau sufletul ei cald şi generos, este mult mai bine. Până la urmă, "Only the good die young", nu e aşa?...

Aş fi dorit să depun la rândul meu un buchet de flori în semn de regret şi compasiune pentru Yurika în faţa ambasadei Japoniei, dacă aş fi locuit în Bucureşti. Totuşi, am aprins o lumânare pentru sufletul său în urmă cu vreo 10 zile la Catedrala din Cluj. (La fel am procedat acum câţiva ani, când a pierit maestrul Florian Pitiş, chiar dacă, de asemenea, nu l-am cunoscut niciodată personal). În cazul fetei din Japonia, m-am gândit că oricum religia victimei nu contează, căci până la urmă toţi suntem oameni.... Sau nu toti?!

joi, 26 iulie 2012

Cateva ganduri in ajunul debutului Jocurilor Olimpice



De maine incepe spectacolul unor noi Jocuri Olimpice...A 30-a editie, gazduita de aceasta data de o tara cu puternice si vechi traditii democratice, Marea Britanie. Acum 4 ani chiar am fost putin neplacut surprins datorita deciziei de acordare a dreptului de organizare pentru Beijing. Din Piata Tienanmen, se stersesera numai la propriu urmele masacrului de la inceputul lui iunie 1989...Nu insa si din memoria familiilor victimelor nevinovate...

Sunt increzator in puterea de lupta a sportivilor nostri si in dorinta lor de a reprezenta cu cinste si onoare Romania la Londra. Caci ce poate fi mai frumos si mai emotionant decat inaltarea drapelului romanesc dupa obtinerea unei medalii sau intonarea imnului national dupa un titlu cucerit in competitia sportiva suprema?...

Personal, cred ca ai nostri se vor prezenta si mai bine decat in China, la precedenta editie. Ma incumet inclusiv la pronosticuri: intre 4 si 9 medalii la gimnastica (doar gimnastica este regina sporturilor la noi, iar domnisoarele antrenate de Octavian Bellu si d-na Bitang niste printese la curtea reginei gimnastica); vreo 2 medalii la canotaj (mizez, intre altele, pe vointa de fier a Georgetei Andrunache si Vioricai Susanu); aproximativ 3 medalii la scrima (sa speram, cat mai stralucitoare!), poate o medalie sau doua la box si la haltere... Sa nu uitam insa de caiac-canoe, unde cel putin Mihalachi si Dumitrescu par a nu avea adversari...Sa nu uitam de judo, unde inca din prima zi de competitie Alina Dumitru va incerca sa isi apere titlul.

Nu stiu daca ati remarcat un aspect: sportivii romani pot aduce de la Londra medalia cu numarul 300 si medalia a 90-a de aur!... Sunt foarte curios cine vor fi fericitii ( sau mai degraba fericitele!) care vor reusi aceste performante.
Citius, altius, fortius!...Spectacolul olimpic poate sa inceapa ( ...sau sa continue, ca sa parafrazez o piesa a trupei mele preferate din adolescenta, pentru ca tot implineste Roger Taylor azi 63 de ani!).

sâmbătă, 7 iulie 2012



My page on academia.edu

http://independent.academia.edu/HadrianGorun

luni, 14 mai 2012

Cum percepea istoriografia comunistă participarea României la Primul război mondial





Se impune să ne oprim puţin asupra literaturii istorice comuniste, care percepea din unghiuri de vedere total diferite atât intrarea României în război alături de blocul militar al Antantei, cât şi armistiţiul de la Focşani şi pacea de la Buftea-Bucureşti. Pe de altă parte, sunt supralicitate obiectivele „grupului marilor puteri europene imperialiste [sublinierea noastră], care era scindat în funcţie de interesele economice şi politice , calculate de guvernanţi, peste capul şi împotriva popoarelor”. Intervenţia armată a Regatului României era privită din următoarea perspectivă: „Având interesul de a-şi consolida poziţiile economice, politice, de clasă, în cadrul unei pieţe naţionale unitare, burghezia română era interesată în desăvârşirea unităţii naţionale, pentru a-şi putea lărgi posibilităţile de exploatare şi oprimare a maselor muncitoare”.[sublinierea noastră] Ideologia marxistă consideră că la temelia oricărui conflict stau cauze sociale. Dealtfel, războiele ar izbucni exclusiv din pricina funcţionării deficitare a sistemului capitalist, caracterizat de mari inechităţi.

Alţi autori, precum Mihail Lascăr, socoteau România „doar un pion în jocul de forţe al acestor două blocuri agresive [Antanta şi Tripla Alianţă- n. n.] şi o pradă uşoară în faţa poftelor nesăţioase ale monopoliştilor şi militariştilor germani[sublinierea noastră] [...] Datorită presiunilor exercitate de puterile Antantei şi datorită faptului că burghezia română considera că alături de Anglia şi Franţa îşi poate satisface mai curând interesele de clasă, ţara a fost aruncată în război împotriva Germaniei.” Aşadar, bunul şi blândul popor român, despre care în mod fals s-a acreditat ideea că nu ar fi purtat vreodată războsie ofensive, era la cheremul capitaliştilor răi şi agresivi!... Apropos, nu demult un anume personaj ţinea morţiş să ne convingă că generalul Henri Mathias Berthelot, comandantul misiunii militare franceze în România avea drept obiectiv (atenţie!) transformarea României în colonie franceză. Mania conspiraţiei!

Revenind, era firesc dealtfel ca istoriografia comunistă să califice implicarea României în războiul pentru eliberarea provinciilor româneşti aflate sub dominaţie străină drept o acţiune agresivă, devreme ce comuniştii români aflaţi în ilegalitate după 1924, îşi însuşiseră teza cominternistă potrivit căreia România interbelică reprezenta, chipurile, un stat multinaţional, o temniţă a popoarelor. Războiul pentru întregire era pentru comunişti un război de expansiune!
Ion Gheorghiu sublinia cu patos, în aceeaşi ordine de idei: „Boierimea şi burghezia română năzuiau să creeze România Mare, dar ele singure nu puteau înfăptui niciunul din vastele lor planuri agresive [...] Cercurile guvernamentale din România râvneau cucerirea Transilvaniei şi acapararea Basarabiei, fapt care ar fi provocat o ciocnire între România, Austro-Ungaria şi Rusia. De aceea, din aceste două posibilităţi, trebuia aleasă cea mai avantajoasă, a cărei realizare implica riscul cel mai mic [...] Pentru a-şi ajunge scopurile egoiste, partizanii Antantei, mituiţi cu bani francezi şi englezi [sic!] , se străduiau să împingă cu orice preţ şi cât mai repede România în războiul sângeros.” Dacă acordăm credit acestei ultime afirmaţii, se pare că în opinia lui I. Gheorghiu, capitaliştii francezi şi cei englezi au oferit mai multe avantaje materiale clasei politice româneşti pentru a o atrage în război. Au licitat mai mult decât germanii!...Fără comentarii...

Armistiţiul de la Focşani din 9 decembrie 1917 ar fi deschis calea „păcii separate imperialiste între guvernul burghezo-moşieresc român şi guvernele puterilor centrale.” Pe de altă parte, este acreditată teza potrivit căreia: „Antanta era dispusă să permită guvernului burghezo-moşieresc român să încheie pace separată cu Puterile Centrale cu condiţia de a dezlănţui agresiunea antisovietică”. În 1954, când Vasile Liveanu scria acest articol, un act de ostilitate la adresa "Marelui Frate de la Răsărit" reprezenta cu siguranţă cea mai condamnabilă crimă. Încheierea păcii separate cu Puterile Centrale era considerată o metodă de a câştiga timp în vederea intervenţiei antisovietice: „Reprezentanţii Antantei erau de acord ca pentru moment guvernul burghezo-moşieresc să se supună imperialiştilor germano-austrieci în interesul suprem al liniştii şi ordinii burgheze [...] erau de acord că interesele superioare ale salvgardării regimului capitalist cereau ca guvernul burghezo-moşieresc al României să se înţeleagă cu imperialiştii germani, înfeudându-le ţara noastră”. Pacea de la Bucureşti era etichetată drept o „pace tâlhărească, prădalnică […] scopul acestui tratat era înrobirea şi transformarea ţării într-o colonie germană”.


Referinţe bibliografice:

Georgescu, Titu , „Marile puteri şi ţările mici în contextul primului război mondial şi al urmărilor sale imediate”, in Revista de istorie, 1976, XXIX, nr. 7, p. 981

Gheorghiu, Ion, “Relaţiile româno - ruse în perioada neutralităţii României (1914 – august 1916)”, in Studii. Revistă de istorie, 1953, IV, anul 6, p. 17, p. 22

Lascăr, Mihail Pacea de la Buftea (1918), întruchipare a politicii militarismului german faţă de România, Colecţia Societăţii pentru răspândirea ştiinţei şi culturii, 1955, pp. 4-5.

Liveanu, Vasile, „Armistiţiul de la Focşani (1917)”, in Studi. Revistă de istorie, 1954, VII, nr. 4, pp. 128-138

Protopopescu,George, „Planul de campanie al Marelui Cartier General Român pentru primul război mondial”, in Acta Musei Napocensis, 1972, nr. IX.









marți, 17 aprilie 2012

Hadrian Gorun, "Relatii internationale in secolul al XX-lea: Concepte fundamentale, scoli de gandire, repere istorice", prefata de Ion Bulei



Semnalam studentilor, colegilor si tuturor celor interesati publicarea volumului didactico-stiintific "Relatii internationale in secolul al XX-lea: Concepte fundamentale, scoli de gandire, repere istorice", Editura "Academica Brancusi", Targu-Jiu, 2011, 298 pagini. Daca prefata unei lucrari anterioare a subsemnatului, intitulata "Relatii politico-diplomatice si militare ale Romaniei cu Franta in Primul razboi mondial" a fost elaborata de d-ul cercetator stiintific I Lucian Nastasa, de la Institutul de Istorie "George Baritiu" al Academiei Romane, prezentul volum a fost prefatat de catre d-ul prof. univ. dr. Ion Bulei de la Universitatea Bucuresti si cercetator stiintific la Institutul de Stiinte Politice si Relatii Internationale al Academiei Romane. Adresez multumiri si pe aceasta cale d-lui profesor.

Pentru a spori interesul, redam mai jos prefata prezentei carti.












"O nouă carte, acelaşi valoros istoric"









"Tânărul istoric Hadrian Gorun nu încetează să ne surprindă cu capacitatea sa de lucru debordantă şi cu incontestabila calitate a scrisului său. Un scris cu reale virtuţi de comunicare, cu o excelentă stăpânire a proprietăţii termenilor. Hadrian Gorun ne-a oferit până acum câteva lucrări pe care orice istoric serios le-a pus alături pentru a fi consultate cu mare folos de fiecare dată când drumurile sale treceau prin zona de preocupări ale istoricului nostru. Sunt lucrările: Relaţii politico-diplomatice şi militare ale României cu Franţa în primul război mondial, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2009 şi Relaţiile româno-franceze în anii neutralităţii României, Editura Universitaria, Craiova, 2006 (încurcături administrative au făcut ca prima dintre aceste lucrări să nu ia anul trecut premiul Academiei Române. Păcat, dar timpul nu-i deloc pierdut).

Cartea de faţă nu e în genul acestor două cărţi precedente. E o carte izvorâtă din contactul lui H. Gorun cu studenţii. Tânărul profesor a constat cât de mult sunt interesaţi studenţii de relaţiile internaţionale. Extraordinara dezvoltare tehnologică din această vreme postmodernă prin care trecem incită, provoacă minţile tuturor, ale celor mai tineri dintre noi cu deosebire. Într-o epocă în care internaţionalizarea vieţii cotidiene creşte rapid, într-o vreme de maximă creativitate, cum este aceasta pe care o trăim, interacţiunile dintre popoare şi culturi atrag, stârnesc un interes enorm şi cer participări. Aculturaţia, procesul de a primi şi a da în acelaşi timp, e întâlnită pretutindeni. În acelaş timp cu dorinţa de participare e prezentă şi nevoia de cunoaştere. Numai ea, cunoaşterea, îngăduie spiritul critic, singurul care presupune şi oferă valoare. Nu poţi primi şi oferi orice. Aculturaţia e posibilă în condiţiile cunoaşterii.

Aşadar despre ce vorbim, pare să ne întrebe Hadrian Gorun? Şi ne propune, cu această nouă carte a sa, o contribuţie deopotrivă ştiinţifică şi didactică, un curs universitar foarte serios. Întreaga esenţă a relaţiilor internaţionale, analiză metodologică şi evoluţie concretă, ne este redată cu mare limpezime şi cu maximă concetrare de idei esenţiale. Deci conceptele fundamentale în relaţiile internaţionale, politica externă şi diplomaţia, sistemul internaţional şi actorii relaţiilor internaţionale, balanţa puterii, curente şi şcoli de gândire în relaţiile internaţionale, fundamentele noii ordini internaţionale, multipolarismul, bipolarismul, sistemul de securitate colectivă, conflictul ideologic, cîteva repere istorice... Iată cîteva din aspectele abordate de noua carte a lui H. Gorun.

Această carte a lui H.Gorun va constitui manualul tânărului student în relaţiile internaţionale, indispensabil pentru pregătirea sa. De aici va trebui să plece în aprofundarea oricărui subiect de relaţii internaţionale. H. Gorun îi pune la îndemână conceptul de încadrare, unghiul de abordare, chintesenţa subiectului. Deci îi dă punctul de pornire. O bibliografie sumară trimite la contribuţiile de la general la specific.

H. Gorun e un cercetător prestigios, fapt demonstrat cu prisosinţă în tot ce a publicat până acum. Ne dovedeşte prin noua sa carte pe care tocmai ne-o propune că este într-adevăr şi un profesor care se respectă nu doar pe sine, dar respectă această frumoasă meserie, unde mulţi sunt chemaţi, dar puţini, foarte puţini, sunt şi aleşi."


Ion Bulei

sâmbătă, 31 martie 2012

Winston Churchill şi discursul "cortinei de fier"

Alături de cuvântarea liderului sovietic Iosif Vissarionovici Stalin, din februarie 1946, speech-ul omului de stat britanic, ţinut cu aproape o lună mai târziu au demonstrat fără putinţă de tăgadă încordarea raporturilor între foştii aliaţi din al Doilea Război mondial. Potrivit discursului lui Stalin, din 9 februarie 1946, o armată a unui stat care ocupă un teritoriu poate instala în statul ocupat sistemul social al statului învingător. În victoria repurtată împotriva Germaniei naziste, dictatorul sovietic vedea de fapt triumful sistemului socialist asupra celui capitalist. Succesul final împotriva Germaniei s-ar fi datorat, în opinia sa, nu coaliţiei formate din SUA, Marea Britanie şi URSS, ci superiorităţii sistemului socialist, care în împrejurările deosebit de dificile ale unui război mondial şi-a dovedit viabilitatea. În concepţia lui Stalin, izbucnirea celei de-a doua conflagraţii mondiale s-ar datora exclusiv funcţionării defectuoase a sistemului capitalist de tip occidental. Acesta ar conţine în sine germenii autodistrugerii. Dealtfel, atât Stalin, cât şi Lenin au exprimat opinii potrivit cărora un război distrugător, pornit în interiorul lumii capitaliste va duce la implozia, la distrugerea capitalismului. Astfel, comunismul va triumfa în cele din urmă pretutindeni în lume. Relaţiile dintre S.U.A. şi Marea Britanie, pe de o parte, şi U.R.S.S. , pe de altă parte se vor deteriora în mod accelerat. În istoricul discurs al cortinei de fier, rostit la Universitatea Fulton, Missouri, în 5 martie 1946 , fostul premier britanic Winston Churchill(înlocuit în funcţie încă din 1945 de către Clement Attlee)făcea apel la o alianţă a naţiunilor vorbitoare de limba engleză, alianţă care ar trebui să funcţioneze la parametrii optimi şi pe timp de pace. Churchill recurgea la o ultimă tentativă de a menaja susceptibilitatea sovieticilor, făcând o aluzie la contribuţia Uniunii Sovietice pentru obţinerea vitoriei în războiul recent încheiat. Churchill constata o stare de lucruri existentă în acel moment ca urmare a procesului de sovietizare şi satelizare aflat în plină desfăşurare în Europa Centrală şi de Răsărit: „De la Stettin în Baltica, până la Trieste în Adriatica, o cortină de fier a căzut peste continent. În spatele acestor linii se găsesc toate capitalele fostelor state ale Europei Centrale şi de Est, Varşovia, Berlin, Praga, Viena, Budapesta, Belgrad, Bucureşti şi Sofia, toate aceste ilustre oraşe, cu populaţiile lor, se găsesc în ceea ce trebuie să denumesc sfera sovietică, şi toate sunt supuse de o manieră sau alta, nu numai influenţei sovietice, cu şi unui control foarte strâns şi, în unele cazuri, crescând al Moscovei...Partide comuniste, care erau foarte slabe în aceste ţări din estul Europei, au obţinut o hegemonie şi o putere ce le depăşesc cu mult importanţa şi el încearcă peste tot să exercite un control totalitar. Guverne poliţieneşti se instalează aproape pretutindeni, până acolo încât, cu excepţia Cehoslovaciei, nu mai există nici o veritabilă democraţie [...].” De fapt, partidele comuniste din ţările menţionate deveniseră forţe politice importante la adăpostul Armatei roşii, unul dintre principalele instrumente ale sovietizării şi comunizării. Aceasta îşi arogase rolul de eliberator al tuturor statelor din Europa Central-estică, mai puţin Iugoslavia şi Albania. Imixtiunile armatei sovietice în afacerile interne ale ţărilor menite să fie comunizate au fost numeroase şi insistente, constituindu-se în grave atingeri ale suveranităţii lor naţionale. Totuşi este necesar să amintim acordul procentajelor de la Moscova, un acord secret, semnat de către liderul englez şi Stalin la 9 octombrie 1944, prin care erau delimitate sferele de influenţă în acest areal geopolitic. Putem aşadar afirma că, indirect, Churchill contribuise, la rândul său, la noua stare de lucruri postbelică. Cehoslovacia va fi aservită şi ea Kremlinului după ce i se va impune să renunţe la acceparea iniţială a ajutorului oferit de S.U.A. prin Planul Marshall. Comuniştii vor cuceri puterea deplină aici în februarie 1948. Dealtfel, Cehoslovacia, a trecut în procesul de comunizare direct de la etapa coaliţiei veritabile la blocul monolitic, dominat de comunişti, în ceea ce priveşte guvernarea, fiind „arsă” etapa aşa-numitei coaliţii „mlăştinoase”. În cuvântarea sa, omul de stat britanic evidenţia contribuţia SUA în războaiele mondiale, evocând necesitatea pacificării Europei în conformitate cu principiile Cartei Naţiunilor Unite. Partidele comuniste de pretutindeni constituiau, în opinia sa, o provocare crescândă şi o primejdie pentru civilizaţia creştină, având în vedere respingerea oricărei religii, ateismul lor. Churchill constata cu îngrijorare poziţia deosebit de favorabilă obţinută de Uniunea Sovietică în Orient, la Conferinţa de la Yalta, din 4-11 februarie 1945. Totuşi în ciuda deteriorării graduale a relaţiilor dintre foştii aliaţi şi a climatului tulbure prezentat, fostul prim-ministru respingea ideea inevitabilităţii unui nou război. El nu considera că Uniunea Sovietică dorea războiul împotriva civilizaţiei vestice cu orice preţ. URSS intenţiona de fapt să obţină cât mai multe avantaje precum şi expansiunea fără limite a puterii şi doctrinei sale. Evoluţia ulterioară a evenimentelor la sfârşitul anilor ‘40 începutul anilor ‘50 avea să confirme predicţiile caracterizate de scepticism ale lui Churchill. Menţionăm războiul civil din Grecia, blocada Berlinului, războiul din Coreea, tentativele de provocare a unor greve în lumea occidentală, sprijinirea partidelor comuniste din Franţa şi Italia de către Moscova. Kremlinul încerca să câştige teren, să dobândească puncte şi poziţii strategice, să slăbească coeziunea occidentală şi, eventual să instaleze noi regimuri de tip sovietic. Stalin abandonase ideea construirii socialismului într-o singură ţară, pe care o susţinuse consecvent în timpul conflictului cu Leon Troţki, un adept al revoluţiei permanente. Condiţia sine-qua-non pentru prevenirea unui război era, în concepţia demnitarului britanic, stabilirea condiţiilor de libertate şi democraţie, cât mai repede cu putinţă, în toate ţările vulnerabile, potenţiale ţinte ale subversiunii sovietice. Doctrina Truman şi mai ales Planul Marshal au răspuns într-o anumită măsură sugestiilor lui Churchil. Fostul demnitar englez respingea categoric revenirea la politica de conciliatorism care s-a dovedit falimentară în epoca interbelică. De asemenea, el nega eficienţa vechiului mecanism de reglementare a raporturilor interstatale şi de menţinere a păcii, anume balanţa puterii, care nu mai era de actualitate. Cu toate acestea, în contextul Războiului rece specialiştii au vorbit despre o balanţă/echilibru a (al) terorii. Churchill era de părere că nu nu ar mai fi existat o asemenea polarizare la nivel mondial de pe vremea Romei şi Cartaginei, iar în cazul în care statele nu ar fi fost în măsură să gestioneze cu responsabilitate situaţia tensionată, exista riscul distrugerii omenirii în urma unui conflict generalizat şi întoarcerea la epoca de piatră. Stalin a replicat furios etichetându-l pe Churchill ca instigator la război şi comparându-l cu însuşi Hitler, în condiţiile în care cel dintâi sugera alianţa naţiunilor vorbitoare de limba engleză, iar dictatorul nazist făcuse apel la alianţa tuturor germanicilor. Câteva referinţe bibliografice: Gaddis, John Lewis, Războiul Rece, Rao International Publishing Company, Bucureşti, 2009 Kissinger, Henry, Diplomaţia, Editura BIC ALL, Bucureşti, 2002 Mc Cauley, Martin, Russia, America and the Cold War 1949-1991, Pearson Longman, New York, Second Edition Milza, Pierre, Berstein, Serge, Istoria secolului XX, vol. I-III, Editura BIC ALL, Bucureşti, 1998 Watson, Setton-Hugh, The East-European Revolution, Praeger, New-York, 1961 http://www.fordham.edu/Halsall/mod/churchill-iron.asp, accesat 11.03. 2012.

vineri, 2 martie 2012

...S-a întâmplat în luna februarie în veacul al XX-lea şi la începutul secolului al XX-lea- o scurtă cronologie

1 Februarie 1946-Norvegianul Trygve Lie a devenit cel dintâi secretar general al ONU. 1951- ONU denunţă intervenţia Chinei maoiste în războiul din Coreea, condamnând R.P. Chineză ca stat agresor. 1979- Ayatollahul Ruhollah Khomeini s-a reîntors in Iran, unde va declanşa "revoluţia islamică", care a avut drept rezultat instaurarea unui regim fundamentalist islamic. Khomeini a proclamat lupta împotriva Occidentului, mai ales împotriva "Marelui Satana", Statele Unite Ale Americii. 2 Februarie: 1932- Au început lucrările Conferinţei dezarmării de la Geneva. 1943- Moment de cotitură al celui de al Doilea Război mondial. Armata a 6-a germană capituleaza la Stalingrad. 1954- Preşedintele SUA, Dwight Eisenhower anunţă detonarea celei dintâi bombe cu hidrogen, fabricată încă din 1952. 1986- Întâlnire istorică în India, între Papa Ioan Paul al II-ea şi Dalai Lama. 3 Februarie: 1919-Prima întrunire a Ligii Naţiunilor la Paris. 1924- A decedat Woodrow Wilson, preşedinte al SUA, faimos pentru cele 14 puncte ale sale, -care ar fi trebuit să stea la temelia ordinii internaţionale la finele primei conflagraţii mondiale- şi cunoscut ca reprezentat al idealismului în relaţiile internaţionale. 1950- Omul de ştiinţă Klaus Fuchs a fost arestat, sub acuzaţia ade spionaj în favoarea URSS. El ar fi lăsat să se ''scurgă'' secretul fabricării bombei atomice. 1969-Congresul Naţional Palestinian l-a desemnat pe Yasser Arafat lider al Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei, o organizaţie cunoscută drept teroristă până în anii 90. 1994-Presedintele SUA, Bill Clinton a ridicat embargoul impus împotriva Vietnamului în urmă cu 19 ani. 4 Februarie: 1914- Congresul SUA aprobă legea anti-imigraţie 1932- Armata japoneză continuă agresiunea în Manciuria, ocupând Harbin. 1945- debutul Conferinţei celor Trei Mari (Franklin Delano Roosevelt, Winston Churchill, Iosif V. Stalin)la Ialta. 2011- Ayatollahul Ali Khamenei, liderul spiritual suprem al Iranului a declarat, în contextul revoltelor din Tunisia şi Egipt că acestea sunt rodul unei "conştiinţe islamice". 5 Februarie: 1945-Al Doilea Război mondial în Extremul Orient- Trupele faimosului general american Douglas Mc Arthur intră în Manila, eliberând Filipine. 1958- Preşedintele Egiptului, Gamal Abdel Nasser, unul dintre principalii susţinători şi reprezentanţi ai Mişcării de nealiniere, este desemnat şi lider al Republicii Unite Arabe, o uniune efemeră între Egipt şi Siria. 1971- Misiunea Apollo 14, a treia expediţie pe Lună întreprinsă de americani. 1980-Parlamentul egiptean votează încetarea boicotului îndreptat împotriva Israelului. Procesul de normalizare a relaţiilor bilaterale continuă după ce 2 ani mai devreme, la Camp David, a avut loc întâlnirea istorică dintre premierul Israelului Menachem Begin şi preşedintele egiptean Anwar el Sadat, întâlnire mediată de preşedintele SUA, Jimmy Carter. 6 Februarie: 1904- Începea războiul ruso-japonez (1904-1905) 1911- s-a născut cel care avea să devină zeci de ani mai târziu, al 40-lea preşedinte al S.U.A. , Ronald Wilson Reagan. 1967- Debutul revoluţiei culturale de inspiraţie maoistă în Albania, o ţară comunistă care s-a apropiat de China după producerea rupturii dintre Kremlin şi Pekin. 7 Februarie: 1924- Italia lui Benito Mussolini şi U.R.S.S. realizează schimburi de diplomaţi. 1965- S.U.A. dispun începerea unor bombardamente regulate împotriva Vietnamului de Nord. 1990- PCUS este de acord cu înfiinţarea de partide de opoziţie în Uniunea Sovietică. 2010- Preşedintele Iranului, Mahmud Ahmadinejad dispune intensificarea activităţii de îmbogăţire a uraniului. 8 Februarie: 1943- Al Doilea Război mondial- armata sovietică recuperează Kursk. 1971- Trupeele sud-vietnameze invadează Laos. 1976- Hua Guofeng devine prim-ministru al R. P. Chineze. 9 Februarie: 1929- URSS, Letonia, Estonia, Polonia şi România au semnat Convenţia Litvinov sau Acordul de la Moscova. 10 Februarie: 1934- Se încheie lucrările celui de al 17 lea Congres al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. O mare parte dintre delegaţi vor fi eliminaţi fizic în anii următori de către I.V. Stalin. 1954- Preşedintele Dwight Eisenhower se pronunţă împotriva implicării SUA în Vietnam. 2005- regimul comunist de la Pyongyang anunţă că deţine arme nucleare. 11 Februarie: 1943- Generalul Dwight Eisenhower este desemnat să comande armatele aliate din Europa. 1961- Debutează în Israel procesul nazistului Adolf Eichmann, (arhitectul soluţiei finale în problema evreiască), după capturarea sa de către Mossad în America de Sud, unde se refugiase. Eichmann va fi singura persoană condamnată la pedeapsa capitală şi executată vreodată în Israel. 1979- Ayatollahul Khomeini acaparează puterea în Iran. 1990- Nelson Mandela, militant împotriva politicii de apartheid în Africa de Sud şi laureat al premiului Nobel pentru Pace este eliberat din închisoare după o îndelungată detenţie. 12 Februarie: 1921- Armata sovietică invadează Georgia 1950- renumitul savant Albert Einstein semnalează pericolele reprezentate de bomba cu hidrogen 1953-Uniunea Sovietică întrerupe relaţiile cu statul Israel. 1955- Preşedintele american D. Eisenhower decide trimiterea celor dintâi consilieri în Vietnamul de Sud. 2011- manifestaţii împotriva regiumurilor din Yemen şi Algeria. 13 Februarie: 1920-Liga Naţiunilor recunoaşte neutralitatea permanentă a Elveţiei 1945-Al Doilea Război mondial: trupele germane evacuează Budapesta. -aviaţia aliată procedează la bombardamente nimicitoare asupra oraşului german Dresda 1960- Franţa realizează primul său test nuclear 1974- Laureatul Premiului Nobel pentru Literatură, autor între altele al unor romane celebre precum "Arhipelagul Gulag", "O zi din viaţa lui Ivan Denisovici", "Pavilionul cancerosilor", Aleksandr Soljeniţîn este expulzat din URSS. 1984- Konstantin Cernenko îi succede lui Iuri Andropov, decedat, în funcţia de secretar general al PCUS. 1985- în Polonia comunistă, forţele de represiune arestează câţiva membri marcanţi ai sindicatului independent Solidarnosc. 1990-Statele Unite, Marea Britanie şi Franţa consimt asupra reunificării Germaniei. 14 Februarie: 1941- trupele germane din Africa Corps, comandate de către Erwin Rommel debarcă la Tripoli 1950- Iosif V. Stalin şi Mao Zedong semneaza la Moscova Tratatul de prietenie, alianţă şi asistenţă mutuală sino-sovietc. Relaţiile dintre cei doi coloşi comunişti se vor deteriora însă în mod accelerat începând cu sfârşitul anilor '50. 1971- Preşedintele Richard Nixon dispune instalarea unui sistem secret de înregistarare la Casa Albă. 15 Februarie: 1933- preşedintele ales al S.U. A. , F. D. Roosevelt supravieţuieşte unei tentative de asasinat. 1957- Andrei Gromîko este desemnat ministru de externe al Uniunii Sovietice. 1984- Războiul iraniano-irakian (1980-1988): 50.000 de militari iranieni sunt trimişi în Irak. 1986- în Filipine, Ferdinand Marcos câştigă alegerile falsificate pentru funcţia de preşedinte. 1989- ocupaţia sovietică asupra Afganistanului, care a durat aproape 10 ani, ia sfârşit. 16 Februarie: 1904- Se naşte George F. Kennan, viitor ambasador al SUA la Moscova şi teoretician al relaţiilor internaţionale, reprezentant al şcolii realiste 1909-Criza bosniacă. Serbia decreztează mobilizarea împotriva dublei monarhii austro-ungare. 1942- Vine pe lume Kim Jong Il, dictator comunist nord-coreean, fiul celui proclamat "preşedinte etern", Kim Il Sung (Kim Ir Sen), beneficiar al unui cult al personalităţii fără precedent, moştenit de la tatăl său şi perfecţionat. 1945-Al Doilea Război mondial: Venezuela declară război Germaniei. 17 Februarie: 1933- Senatul SUA ratifică Blaine Act, care marchează sfârşitul perioadei prohibiţiei,(începute în 1919) cu toate consecinţele sale colaterale nefaste. 1957- Se redeschide canalul Suez după criza survenită un an mai devreme. 1972- Preşedintele S. U. A. , Richard Nixon călătoreşte în R. P. Chineză. Vizita trebuie înţeleasă şi în legătură cu aşa-numita diplomaţie "trunghiulară", articulată de către Secretarul de Stat, Henry Kissinger, care viza destindera în relaţiile cu Moscova şi o deschidere către Pekin. 1972- Parlamentul britanic votează aderarea ţării la Comunitatea Economică Europeană 1989- Colonelul american William Higgins, observator ONU, este răpit şi ulterior ucis de terorişti libanezi. 2008- Kosovo îşi proclamă independenţa faţă de Serbia. 18 Februarie: 1943- Germania nazistă: membrii grupului de rezistenţă "Trandafirul alb" sunt arestaţi de către autorităţi. Vor fi condamnaţi la moarte şi executaţi prin decapitare. 1962- Războiul de independenţă al Algeriei: după 7 ani de lupte, Franţa şi musulmanii algerieni negociază un armistiţiu. 1984- se semnează un Concordat revizuit între Italia şi Statul Papal. 19 Februarie: 1987-preşdintele american Ronald Reagan ridică sancţiunile de natură comercială care afectaseră Polonia. 1997- se stinge din viaţă Deng Xiaoping, fost secretar general al Partidului Comunist Chinez 2011- în R. P. Chineză, autorităţile declanşează o vânătoare împotriva militanţilor pentru democraţie, inspiraţi de "revoluţia iasomiei" din Tunisia. 20 Februarie: 1917- Primul Război Mondial: în urma exploziei unui vapor cu muniţii la Arhanghelsk, aproximativ 1500 de oameni îşi pierd viaţa 1919-Georges Clemenceau, preşedintele Consiliului de miniştri al Franţei, este rănit în urma unui atentat. 1971-Idi Amin Dada, devine preşedinte al Ugandei. Este cunoscut ca fiind unul dintre cei mai excentrici şi sângeroşi dictatori ai secolului al XX-lea, sute de mii de conaţionali căzând victime ale regimului său. 1975- Margaret Thatcher, cea supranumită uletrior "doamna de fier" a politicii britanice şi internaţionale, este aleasă preşedinte al Partidului Conservator. 2011- îngrijorările comunităţii internaţionale privind programul nuclear al regimului comunist de la Phenian cresc. 22 Februarie 1958- Egipt şi Siria formează Republica Arabă Unită, iar Abdel Gamal Nasser este ales în fruntea acestei structuri cu o majoritate covârşitoare 1972- preşedintele SUA, Richard Nixon are o întrevedere cu prim-ministrul R.P. Chineze, Ciu Enlai, în condiţiile în care Nixon a fost cel dintâi preşedinte american care a vizitat China comunistă. 23 Februarie 1904- SUA obţin controlul asupra Canalului Panama. 1917- izbucneşte revoluţia în Rusia, care se va solda cu abdicarea ţarului Nicolae al II-lea şi instaurarea unui efemer regim democratic. 1924-încetează din viaţă Thomas Woodrow Wilson, preşedinte al SUA între 1913-1921. 2011-se estimează că mai mult de 1000 de persoane au fost ucise pe toată durata revoltelor împotriva regimului Gaddafi, în Libia. 24 Februarie 1918- Estonia îşi proclamă independenţa faţă de Rusia sovietică. 1933- Liga Naţiunilor cere Japoniei să părăsească Manciuria. 1944-Juan Peron întreprinde o lovitură de stat în Argentina şi pune bazele unui regim dictatorial. 1955- Turcia şi Irak semnează Pactul de la Bagdad, această structură completând sistemul defensiv al blocului occidental alături de NATO, SEATO, ANZUS. 1965- Preşedintele RDG, Walter Ulbricht vizitează Egiptul, ceea ce demonstrează tendinţa regimurilor comuniste aflate în orbita Moscovei de a-şi face aliaţi în rândul statelor arabe. 1968- Puternică ofensivă a trupelor americane în războiul din Vietnam. 1975- a decedat Nikolai Bulganin, fost preşedinte al Consiliului de miniştri al URSS. 2008- Fidel Castro demisionează din funcţia de preşedinte al Cubei. Este înlocuit de către fratele său Raul Castro, ales în unanimitate. 25 Februarie 1907- Este inaugurat protectoratul SUA asupra Republicii Dominicane. 1916- Primul Război Mondial-trupele germane cuceresc fortul Douaumont, lângă Verdun. 1919- Se pun bazele Ligii Naţiunilor, organizaţie internaţională cu rolul de a menţine pacea şi securitatea internaţională. 1948- Klement Gottwald devine premier în Cehoslovacia, comuniştii acaparând puterea. În Cehoslovacia trecerea de la etapa "coaliţiei veritabile" la blocul monolitic, dominat de comunişti s-a produs brusc. 1956- la al XX- lea Congres al PCUS, Nikita Sergheevici Hruşciov denunţă excesele cultului personalităţii lui Stalin, anticipând apropiata destalinizare, atât în URSS, cât şi în statele aflate în sfera de influenţă a Moscovei, cu excepţia României 26 Februarie 1952- Prim-ministrul Winston Churchill anunţă că Marea Britanie deţine propria bombă atomică. Clubul puterilor atomice începea să se extindă, Marea Britanie fiind a treia putere atomică după SUA (1945) şi URSS (1949) 1990- URSS anunţă că, începând cu 1991, va retrage peste 73.000 de militari din Cehoslovacia. Avem de a face cu o materializare a aşa-numitei Doctrine Sinatra, care aşa cum afirmase Ghenadi Gherasimov, purtătorul de cuvânt al ministrului de externe al URSS, era menită să se substituie Doctrinei Brejnev. 27 Februarie 1938- Franţa recunoaşte regimul lui Francisco Franco în Spania 1972- Preşedintele american R. Nixon şi premierul chinez comunist Ciu Enlai dau publicităţii Comunicatul de la Shanghay, care între altele se referea la principiul noningerinţei în afacerile interne ale altui stat. 2011- Consiliul de Securitate al ONU adoptă o rezoluţie, prin care sunt impuse sancţiuni regimului represiv al lui Moammar Gaddafi, în Libia. 28 Februarie 1933- Adolf Hitler interzice Partidul Comunist în Germania, după ce comuniştii au fost învinovăţiţi de incendierea clădirii Reichstagului. În Germania, drepturile şi libertăţile cetăţeneşti încep să fie limitate drastic şi încălcate flagrant. 1974- SUA şi Egipt îşi reiau relaţiile diplomatice întrerupe încă din 1967. 2003- al doilea război din Golf: Hans Blix, inspector şef în Irak al ONU, a declarat că nu există dovezi că Irakul ar deţine arme de distrugere în masă. Astfel, pretextul intervenţiei militare a SUA în Irak era pus sub semnul întrebării. 29 Februarie 1936- preşedintele SUA, F.D. Roosevelt semnează a doua lege a neutralităţii. Vânzarea de arme către orice stat aflat în stare de beligeranţă era strict interzisă.

vineri, 10 februarie 2012

Link Ziaristi online

http://www.ziaristionline.ro/2012/02/06/ronald-reagan-101-un-omagiu-de-hadrian-gorun/

luni, 6 februarie 2012

De la confruntare la dialog în relaţiile americano-sovietice.Rolul preşedintelui Ronald Reagan în grăbirea sfârşitului Războiului Rece

Astăzi, 6 februarie se împlinesc 101 ani de la naşterea celui care a fost al 40-lea preşedinte al SUA, Ronald Wilson Reagan. În opinia mea, Ronald Reagan a fost unul dintre cei mai mari oameni de stat (poate cel mai mare chiar) din secolul al XX-lea. Evident, pot fi contrazis, spunându-se că a beneficiat şi de o conjunctură internaţională favorabilă. Dedic articolul următor memoriei preşedintelui Reagan... În rândurile de mai jos ne propunem să evidenţiem maniera în care politica externă a preşedintelui Statelor Unite ale Americii, Ronald Reagan, a contribuit la grăbirea sfârşitului conflictului politico-ideologic care a divizat continentul european şi întregul mapamond pentru aproape o jumătate de veac. Dacă în primul său mandat, Ronald Reagan a adoptat, în cele mai multe cazuri, o politică intransigentă faţă de preopinentul sovietic şi faţă de alte dictaturi de pe glob, în principal după 1985, anul în care Mihail Gorbaciov a fost ales secretar general al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, avem de a face cu o ameliorare a raporturilor dintre cele două superputeri ale sisitemului internaţional bipolar. De la retorica virulentă îndrepatată împotriva puterii sovietice şi a regimurilor marxiste sponsorizate de aceasta, preşedintele american a trecut la ponderarea, nuanţarea şi chiar modificarea discursului. Spre deosebire de predecesorii săi de la Kremlin, Gorbaciov a adoptat o atitudine cooperantă în relaţiile cu americanii. Deşi un reformist, adept al perestroika şi glasnost, evoluţia de la confruntare la negocieri şi colaborare în relaţiile cu Vestul, a fost facilitată şi de precaritatea poziţiei sovietice pe plan extern în anii 80 ai secolului al XX-lea. Sfârşitul Războiului Rece a fost posibil şi datorită faptului că în perioada menţionată au fost contemporane câteva personalităţi excepţionale. În afară de Ronald Reagan şi Mihail Gorbaciov, menţionăm pe prim-ministrul Marii Britanii, Margaret Thatcher, pe cancelarul vest-german Helmut Kohl, pe preşedintele Franţei, François Mitterand. Nu putem ignora meritele liderului primului sindicat independent din blocul comunist, polonezul Lech Walesa şi ale opozantului cehoslovac din anii 70, viitor preşedinte după prăbuşirea blocului comunist, Vaclav Havel. Dar una dintre cele mai importante misiuni a revenit fostului cardinal Karol Wojtyla, papa Ioan Paul al II-lea. Subliniem că între Ronald Reagan şi „doamna de fier” a politicii britanice a existat mereu o convergenţă de opinii, singurul mic diferend fiind determinat de hotărârea SUA de a acţiona unilateral, fără să ceară consimţămâtul britanic, în contextul crizei din Grenada, din 1983, deşi aceasta din urmă făcea parte din Commonwealth. Dar micul diferend a fost repede depăşit. Coeziunea blocului occidental, unitatea de vederi între americani şi aliaţii săi occidentali, Marea Brintanie, Republica Federală Germania şi Franţa, s-a manifestat şi în împrejurările aşa-numitei bătălii a eurorachetelor (rachete cu rază medie), care s-a consumat cu precădere între 1981 şi 1983. În 1979, invadarea Afganistanului de către Uniunea Sovietică a pus capăt aşa-numitei destinderi (detente) în raporturile americano-sovietice. Datorită unei noi tensionări care a survenit şi ca o consecinţă a respectivului eveniment, specialiştii au vorbit de începutul unui al doilea Război Rece. Administraţia Jimmy Carter a răspuns prin instituirea unui embargo în privinţa livrărilor de grâne în Uniunea Sovietică. De asemenea, SUA au decis boicotarea Jocurilor Olimpice de la Moscova, din anul 1980. Moscova a ripostat cu aceeaşi monedă, absentând patru ani mai târziu de la marea competiţie a sportului mondial, organizată la Los Angeles. Ronald Reagan, fost actor şi comentator radio, a îndeplinit importanta funcţie de guvernator al Californiei. În noiembrie 1980, l-a înfrânt detaşat în alegeri pe contracandidatul său, democratul Jimmy Carter. La început de mandat, noul preşedinte avea drept obiective prioritare revigorarea economică a ţării şi, în principal, restabilirea puterii militare a SUA, care se identifica cu refacerea prestigiului american pe glob. În atare condiţii cheltuielile militare au fost substanţial sporite. În anii 60 şi 70, puterea sovietică a sprijinit financiar şi militar toate regimurile şi mişcările marxiste şi antioccidentale. Cazurile Cubei, Angolei, Etiopiei, statului Nicaragua şi, bineînţeles Afganistanului sunt elocvente. Pe lângă binecunoscuta cursă a înarmărilor, URSS şi SUA şi-au disputat preeminenţa în Lumea a Treia. Aşa-numitei Doctrine Brejnev, care percepea cuceririle sovietice în lume drept ireversibile, fostul actor, de la Casa Albă, i-a replicat prin elaborarea doctrinei care i-a purtat numele, Doctrina Reagan. Secretarul Departamentului de Stat, George Schultz a contribuit, la rândul său, în mod semnificativ, la conturarea acesteia. Doctrina Reagan, o contrapondere pentru Doctrina Brejnev, prevedea suport material pentru insurgenţele anticomuniste, precum şi promovarea şi răspândirea libertăţii şi democraţiei în lume, sarcină autoasumată ca o datorie morală. Abandonarea acestui obiectiv ar fi reprezenta o ruşinoasă trădare a idealurilor americane. Doctrina Reagan îl apropie pe autorul ei de realismul politic în relaţiile internaţionale, putându-se observa unele similitudini în gândire cu George Kennan, fost diplomat la Moscova. Cel din urmă a conceput şi explicat, în 1946 şi 1947, doctrina îndiguirii, prin intermediul Telegramei Lungi şi al articolului intitulat sugestiv, The Sources of Soviet Conduct. În virtutea Doctrinei Reagan, administraţia americană a anulat amendamentul Clark, care fusese adoptat de Congres în anii 70 şi care prevedea suspendarea suportului financiar destinat forţelor anticomuniste din Angola. Subsidiile atribuite mişcării de guerillă a mujahedinilor din Afganistan au fost suplimentate în anii 80. De asemenea, au fost finanţate forţele anti-marxiste Contras, din Nicaragua. În 1983, a fost dejucată tentativă de lovitură de stat din Grenada, pusă la cale de către cubanezi iar trei ani mai târziu, Reagan a dispus bombardarea instalaţiilor militare şi industriale din capitala libiană, Tripoli. Pretextul acestui act punitiv a fost asasinarea unui militar american într-o discotecă din Berlinul de Vest, în urma unui atentat cu bombă. Implicarea Libiei colonelului Muhammad al-Gaddafi a fost dovedită. Preşedintele SUA tocmai inclusese Libia într-o confederaţie de state teroriste, plasate în afara legii şi conduse de o adunătură de neaveniţi şi criminali. În această grupare de state se aflau şi două bastioane ale comunismului mondial, anume Coreea de Nord, condusă de Kim Il Sung (Kim-Ir-Sen) şi Cuba castristă, la care se adăugau regimul marxiştilor sandinişti din Nicaragua şi Iranul fundamentalist islamic al ayatollahului Khomeini. Doctrina Reagan a fost încununată de succes, devreme ce de-a lungul anilor 80 ai secolului al XX-lea au avut loc o serie de retrageri sovietice. Încă din 1980, trupele URSS au plecat din Cambodgia, iar mai târziu, în 1993, au fost organizate alegeri libere în această ţară, greu încercată de pe urma regimului criminal exterminator al khmerilor roşii (1975-1979), conduşi de Pol-Pot. Până în 1990-1991, regimul sandinist al lui Daniel Ortega, din Nicaragua a fost răsturnat, iar forţele militare sovietice şi cubaneze din Angola retrase. Pe de altă parte puterea comunistă din Etiopia s-a prăbuşit. Toate aceste realităţi au constituit dovezi irefutabile ale perisabilităţii şi perimării Doctrinei Brejnev. Dealtfel, aceasta a fost oficial abandonată de autorităţile sovietice în 1981, atunci când Biroul Politic de la Moscova a considerat că nu era necesar să intervină în Polonia, pentru a restabili o stare de lucruri conformă cu interesele Kremlinului, aşa cum se întâmplase în 1956, la Budapesta şi în 1968, la Praga. Ulterior, în contextul erodării şi prăbuşirii regimurilor comuniste din sfera sovietică de influenţă, Ghenadi Gherasimov, purtător de cuvânt în Ministerul Afacerilor Externe al URSS avea să declare că de fapt Doctrina Sinatra se substituise Doctrinei Brejnev, făcând aluzie la cunoscuta melodie a lui Frank Sinatra, My Way. Statelor din Europa Centrală şi Răsăriteană, precum RDG, Polonia, Cehoslovacia şi Ungaria, li se permisese să îşi aleagă propriul drum, din punct de vedere economic şi politic, Armata Roşie nemaintervenind cu brutalitate precum în trecut pentru a le înnăbuşi aspiraţiile şi tendinţele de autonomie şi a le pedepsi distanţarea de Moscova. Spre deosebire de alţi lideri ai executivului american, Ronald Reagan, nu a susţinut regimuri autoritare doar din simpla raţiune că erau anticomuniste, chiar dacă se remarcau prin autoritarism şi erau deficitare la capitolul respectării drepturilor omului. Astfel, predecesori ai lui Reagan sprijiniseră regimuri autoritare şi dictatoriale, precum cel al lui Syngman Rhee, din Coreea de Sud, al lui Augusto Pinochet, din Chile şi Ferdinand Marcos din Filipine. Pinochet a fost constrâns, după mulţi ani de dictatură (1973-1989), în cursul cărora poliţia secretă făcuse numeroase victime, să rişte organizarea de alegeri libere. Testul electoral nu a fost însă promovat de dictatorul chilian. De asemenea, SUA s-au implicat în înlăturarea lui Marcos, în Filipine. Încă înainte de a fi ales preşedinte al SUA, Ronald Reagan îşi exprima încrederea în caracterul temporar al regimurilor comuniste din lume, fiind convins că democraţia şi capitalismul vor triumfa în cele din urmă. Dar în acelaşi timp se temea că până la acest fericit moment, omenirea ar putea fi distrusă din pricina unui Armagedon nuclear. Liderul de la Casa Albă a stabilit aşadar, un alt obiectiv prioritar, abolirea armelor nucleare, pe care l-a urmărit asiduu, cu deosebire în timpul celui de-al doilea mandat. Fiindcă pleda pentru o eliminare completă a întregului arsenal nuclear, iar tratatul SALT (Strategic Arms Limitation Talks) nu se referea la toate categoriile de arme, nu a mai dorit reînnoirea acestuia, susţinând ca alternativă un tratat START (Strategic Arms Reduction Talks). Inspirându-se din idealismul american reprezentat de preşedintele din primul război mondial, Woodrow Wilson, fostul actor era de părere că diferenţele şi divergenţele ideologice nu erau insurmontabile, că intransigenţa sovietică era generată mai degrabă de ignoranţă decât de rea voinţă înnăscută. Remediul pentru această situaţie în raporturile cu sovieticii era promovarea unei diplomaţii personale, de la şef de stat la şef de stat. Deşi în timpul antecesorilor lui Gorbaciov a procedat la o susţinută ofensivă antisovietică, prin discursuri ferme şi necruţătoare, care calificau Uniunea Sovietică drept Imperiul Răului, iar pe liderii săi capabili să comită orice crimă- era convins, în acelaşi timp, că asperităţile puteau fi îndepărtate în urma unor întrevederi la nivel înalt cu conducătorii de partid şi de stat sovietici. Totodată, acelaşi discurs, care făcea referire la intenţiile agresive ale sovieticilor, îl apropie pe Reagan de adepţii tezei tradiţionale şi ortodoxe cu privire la atribuirea responsabilităţii izbucnirii şi întreţinerii stării de Război Rece. Abia instalat la Casa Albă, preşedintele Reagan a denunţat politica destinderii, care, în opinia sa, doar îngheţa conflictul şi armele nucleare, perpetuând o stare de lucruri, utilizată de preopinent pentru a specula slăbiciunile occidentale. De asemenea a respins o altă teorie, care ghidase strategia americană, anume Asigurarea distrugerii mutuale (Mutual Assured Destruction). Descurajarea nucleară şi aşa-numitul echilibru al terorii erau discreditate şi dezaprobate. Preşedintele SUA a utilizat cu precădere oratoria publică pentru a-şi direcţiona criticile asupra sitemului sovietic. Încă din 1981, la scurtă vreme după ce supravieţuise miraculos unui atentat, a rostit un discurs în care a anticipat prăbuşirea iminentă a regimurilor comuniste. Profeţia i s-a împlinit, deşi au mai trecut 8 ani până la dezintegrarea blocului sovietic. Într-o altă cuvântare, pronunţată în faţa Camerei Comunelor, la Londra, el l-a parafrazat la început pe fostul premier britanic Winston Churchill. A afirmat că de la Stettin, la Marea Baltică, până la Varna, la Marea Neagră, niciun regim comunist plantat cu baioneta de către Armata Roşie nu a riscat măcar o singură dată alegeri libere, conchizând că respectivele regimuri nu dispuneau de legitimitate. Citându-l pe Karl Marx, a împărtăşit opinia acestuia referitoare la existenţa unei profunde crize revoluţionare, izvorâtă din incompatibilitatea dintre cerinţele ordinii economice şi cerinţele ordinii politice. Numai că respectiva criză nu a cuprins, (după cum prognozase eronat coautorul Manifestului Partidului Comunist), Occidentul capitalist, ci însăşi Uniunea Sovietică, centrul comunismului mondial, stat incapabil să asigure mijloace de subzistenţă decente propriilor cetăţeni. Prin urmare, sistemul politic comunist era compromis definitiv. În anii 1982-1983, relaţiile sovieto-americane s-au încordat tot mai mult. Pe acest fond, în vreme ce Moscova era aproape sigură de iminenţa unui atac nuclear american, în toamna anului 1983, a fost doborât de către sovietici un avion civil sud-coreean. Dintr-o regretabilă eroare, acesta pătrunsese în spaţiul aerian al URSS. Tragicul accident s-a soldat cu 269 de morţi, din care o parte erau cetăţeni americani. Dând dovadă de cinism şi lipsit de simţul realităţii, liderul sovietic Iuri Andropov, fost şef al KGB vreme de 15 ani, a calificat incidentul drept o provocare mascată a SUA, neasumându-şi vreo vină pentru numeroasele victime civile. Pe de altă parte, vastele preparative militare desfăşurate sub egida NATO, cunoscute sub denumirea Able-Archer 83, au alertat serviciile de informaţii sovietice. Unii specialişti în Războiul Rece au opinat că o asemenea tensiune nu a mai existat între cele două superputeri din timpul crizei rachetelor din Cuba, în 1962. Conform opiniei lui Henry Kissinger, pe care o împărtăşim, principalele decizii americane care au urgentat finalul Războiului Rece au fost amplasarea de rachete cu rază medie de acţiune, Pershing II şi Cruise, precum şi anunţarea de către Reagan, într-un discurs televizat a Iniţiativei de Apărare Strategică. Este important de precizat şi amănuntul că, în timpul administraţiei Reagan, a fost construită prima rachetă balistică intercontinentală, cu lansare directă de la sol, MX. Începând cu 1983, desfăşurarea rachetelor Pershing şi a celor de croazieră, în principal pe teritoriile RFG, Olandei şi Belgiei, a constituit un răspuns energic şi plin de fermitate la hotărârea sovieticilor de a instala rachete SS-4, SS-5 şi SS-20, îndreptate către Europa Occidentală. În special ultimele, puteau atinge şi devasta oraşe europene. Riposta SUA, concretizată prin amplasarea celor două tipuri de rachete, este semnificativă. Din punct de vedere strategic, avem de a face cu o cuplare a apărării europene cu apărarea americană, cele două fiind indisolubil legate. Opţiunea zero, sugerată de Casa Albă, adică retragerea tuturor rachetelor Pershing II şi Cruise, în schimbul retragerii tuturor rachetelor cu rază medie de acţiune sovietice, a fost iniţial respinsă de sovietici. Iniţiativa de Apărare Strategică (sau Războiul Stelelor), program lansat de către preşedintele Reagan, în martie 1983, aloca nu mai puţin de 26 miliarde de dolari timp de 5 ani, pentru edificarea unui sistem defensiv care să neutralizeze rachetele balistice sovietice. Apărarea împotriva rachetelor sovietice avea să se bazeze pe particule laser. Preşedintele a adresat un apel tuturor oamenilor de ştiinţă americani, în măsură să găsească soluţii pentru a face armele nucleare ineficiente şi perimate. Anunţul Iniţiativei de Apărare Strategică, care a pus capăt teoriei Distrugerii Mutuale Asigurate a indus teamă şi panică la Moscova, oficialităţile sovietice fiind conştiente de propriile slăbiciuni în materie de strategie. Competiţia cu avansata tehnologie americană era imposibil de câştigat. În timpul întâlnirilor Reagan-Gorbaciov, care au marcat o detensionare a raporturilor dintre superputeri, liderul de la Kremlin a solicitat limitarea Iniţiativei de Apărare Strategică la teste de laborator. În vreme ce cu prilejul summit-urilor de la Geneva (1985), şi Rejkjavick (1986), au ieşit la suprafaţă anumite disensiuni între şefii de stat american şi sovietic, mai ales în privinţa armamentelor, la Washington, în 1987, cei doi au căzut de acord, în sfârşit, asupra renunţării la toate rachetele cu rază medie de acţiune din Europa. Raporturile sovieto-americane s-au relaxat ulterior şi mai mult. Cu ocazia discursului rostit la Universitatea de Stat din Moscova, în mai 1988, preşedintele american a fost ovaţionat în picioare de întreaga asistenţă. Un an mai târziu, secretarul general al PCUS a luat iniţiativa retragerii forţelor militare sovietice din Afganistan şi Mongolia. Mai mult, pe 7 decembrie 1988, Mihail Gorbaciov a anunţat în faţa Adunării Generale a ONU că URSS avea să reducă în mod unilateral angajamentul privind trupele de uscat ale Tratatului de la Varşovia, cu o jumătate de milion de oameni. El a argumentat decizia sa apreciind că utilizarea forţei nu trebuia să constituie un instrument al poiliticii externe. Era vorba de o renunţare explicită la coercitiva Doctrină Brejnev. Rolurile jucate de preşedinţii Jimmy Carter şi George Bush, (vicepreşedinte SUA şi apoi succesor al lui Regan) în destrămarea sistemului internaţional specific Războiului Rece- nu pot fi trecute cu vederea. Însă cel care a exercitat presiuni decisive asupra sistemului sovietic a fost Ronald Reagan. URSS, care şi-a secătuit resursele în anii 60 şi 70 pentru a susţine cursa înarmărilor cu SUA şi pentru a finanţa regimurile şi mişcările de factură marxistă de pretutindeni a fost surclasată de către Statele Unite atât din punct de vedere economic, cât mai ales sub aspect tehnologic şi al mijloacelor de informare. Stagnarea şi chiar regresul tehnologic înregistrate de Uniunea Sovietică în timpul erei Leonid Brejnev i-au fost, în cele din urmă fatale. Pe de altă parte, chiar istoricul de stânga, Eric Hobsbawm considera să standardele de trai înalte din Occident, (inclusiv în ceea ce-i privea pe muncitori) comparativ cu cele din URSS şi statele din orbita sa, au făcut ca tocmai versurile Internaţionalei comuniste să devină desuete. Progresul tehnologic remarcabil şi creşterea nivelului de trai în statele blocului occidental au infirmat convigerea lui Vladimir Ilici Lenin, împărtăşită şi de Iosif Visarionovici Stalin, potrivit căreia era inevitabil un nou război între statele capitaliste, având drept consecinţă o implozie a sistemului capitalist. Implozia s-a produs în cele din urmă, dar înlăuntrul sistemului comunist de tip sovietic.

vineri, 3 februarie 2012

Link Patria online

http://patriaonline.ro/piata-universitatii-1990-si-piata-universitatii-de-acum-o-scurta-comparatie/

miercuri, 1 februarie 2012

Piaţa Universităţii 1990 şi Piaţa Universităţii de acum- o scurtă comparaţie

Ma gândeam deunăzi la o comparaţie între protestele de acum şi cele din aprilie-iunie 1990, din Piaţa Universităţii...Şi am ajuns rapid la o concluzie. Deosebirea este destul de pregnantă. Chiar dacă actualmente demonstranţii au formulat doleanţe cu caracter politic (demisia preşedintelui, a premierului şi a întregului guvern, alegeri anticipate), cauzele "răbufnirii" sunt esenţialmente sociale şi de natură financiară: traiul dificil generat de reduceri salariale drastice, limitări ale pensiilor, scumpiri la utilităţi şi produse de bază etc. În schimb, manifestaţia din aprilie-iunie 1990 a avut un pronunţat caracter politic anticomunist. Cei care confiscaseră revoluţia din decembrie (Ion Iliescu, Petre Roman, Silviu Brucan) urmăreau perpetuarea sistemului, fără Nicolae Ceauşescu. Caracterul anticomunist al fenomenului Piaţa Universităţii transpare, fără putinţă de tăgadă, din revendicari precum aplicarea punctului 8 al Proclamaţiei de la Timişoara, care interzicea foştilor activişti si securişti accesul la funcţii politice, pentru două legislaturi consecutive. De asemenea, în sprijinul afirmaţiei că protestatarii din 1990 voiau o reală democratizare, stau mărturie inclusiv unele versuri din faimoasele "Cântece ale golanilor" :"Sa nu vă-nchipuiţi acolo sus, că libertatea-i un salam în plus...", ceea ce înseamnă că nu era vorba de revendicări de factură materială. Vizată era puterea neocomunistă, care instrumentalizase şi deturnase în propriul beneficiu mersul evenimentelor după 22 decembrie 1989. Demonstranţii de acum 22 de ani au înţeles că Iliescu şi ai săi intenţionau cel mult să cosmetizeze imaginea comunismului, făcând frecvent aluzie la o "democraţie originală": "Noi nu vrem neocomunism, nici neolibertate,/Democraţii originale şi nici minciuni sfruntate." Între Ion Iliescu şi fostul preşedinte executat, Ceauşescu, nu existau, în opinia lor, deosebiri fundamentale: "Ceauşescu nu fi trist/ Iliescu-i comunist"... Sau puneau alături portretul fostului dictator şi pe cel al preşedintelui Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională, scriind sub ele, nu fără umor, "pretinii". Ori scriau sub portretul lui Ceauşescu: "Dacă aş învia, tot cu Frontul (Frontul Salvării Naţionale- n.m.) aş vota!". Zilele trecute însă, printre manifestanţii din Piaţa Universităţii se afla şi unul care purta un portret al fostului preşedinte al Republicii Socialiste România. Fără comentarii... O altă lozincă scandată în 1990, care demonstrează setea şi dorinţa arzătoare de libertate era:"Libertate te iubim/ Ori învingem ori murim". Ce e drept, câţiva au plătit, din nefericire, cu viaţa pentru că s-au ridicat împotriva neocomunismului. Ceea ce nu este cazul în privinţa demonstranţilor de azi. "Golanii" din 1990 doreau o reală democratizare a vieţii politice interne,fiind relevantă şi doleanţa prin care solicitau anularea decretului ce subordona televiziunea publică statului, cum numai în regimurile politice totalitare sau autoritare se întâmpla. Dealtfel, atunci, protestatarii din Piaţa Universităţii au fost discreditaţi, batjocoriţi şi demonizaţi (calificaţi drept "drogaţi", "fără căpătâi", "vagabonzi") de o televiziune obedientă faţă de Iliescu şi guvernul Roman şi de către o presă aservită, (ziarele Azi, Dimineaţa, Adevărul) care făcea servicii imense puterii. În schimb, manifestanţii de azi sunt lăudaţi de cvasitotalitatea televiziunilor. Este complet diferită, de asemenea, atitudinea oamenilor "de pe margine". În 1990, anticomuniştii din Piaţă erau jigniţi şi înjuraţi de către "oamenii de bine" şi "de bună credinţă", cum erau gratulaţi simpatizanţii FSN de către Iliescu şi Roman. Nota bene, ultimul se regăseşte acum în...Partidul Naţional Liberal, sediul acestui partid fiind în 1990 vandalizat de mineri. În acelaşi partid, sunt acum membri şi alte personaje care atunci îi ajutau material pe mineri sau îi înfierau cu mânie proletară pe demonstranţi. În 14 iunie 1990, un miner anunţa triumfalist la televiziune că au găsit la "sediu' peneleu maşină de făcut bani falşi". Revăzând filmul "Fenomenul Piaţa Universităţii", de Stere Gulea, m-a şocat mărturia fostului actor, Dragoş Pâslaru care îşi amintea cum un bătrânel cu ochii ieşiţi din orbite îl lovea sălbatic cu o bicicletă în spate, răcnind ca scos din minţi: "Eu am să te omor cu mâna mea!!". La ce poate să conducă manipularea fără limite prin intermediul televiziunii şi al presei aflate în solda puterii!! Acesta a fost unul dintre momentele în care pot spune că mi-a fost ruşine că aparţin acestei naţii...În prezent, aproape toată ţara îi susţine (moral) pe cei câteva sute care solicită în primul rând salarii sau pensii majorate... În amintirea mea şi sunt convins că nu numai, acei frumoşi tineri "golani" din 1990, minţiţi de nişte nomenclaturişti versaţi, care le-au înşelat fără scrupule aşteptările, vor rămâne mereu simboluri ale luptei pentru libertate, democraţie şi adevăr! PS: Tatăl meu, Gheorghe Gorun, care în 1990 era unul dintre foarte puţinii critici din Gorj ai FSN-ului şi ai lui Iliescu (în principal în paginile ziarului "Renaşterea libertăţii"), mi-a povestit cum a aflat de la Radio Europa Liberă despre deplasarea minerilor la Bucureşti "sa facă ordine". Disperat, mi-a zis că se frământa teribil că nu avea de unde să facă rost de câteva kilograme de dinamită pentru a o plasa sub linia ferată, dincolo de staţia CFR Tg. Jiu, chiar cu câteva momente înainte de trecerea garniturii de tren cu hoardele dezlănţuite, care aveau să semene teroare în capitală...

vineri, 27 ianuarie 2012

Link ziaristi online

http://www.ziaristionline.ro/2012/01/26/ceausescu-gata-de-a-primi-azil-politic-in-america-video-cu-nixon-sa-traiasca-batalia-romano-americana/

marți, 17 ianuarie 2012

Nicolae Ceausescu-un stalinist antisovietic. Cateva motive care au determinat erodarea imaginii regimului

Au decis cei mai puternici oameni ai planetei, George Bush şi Mihail Gorbaciov, la începutul lunii decembrie, 1989, cu prilejul întâlnirii de la Malta, de pe vasul Maxim Gorki, "debarcarea" celui care rămăsese singurul stalinist al Europei, Nicolae Ceauşescu?... Probabil, o elucidare definitivă a acestei spinoase chestiuni se va înfăptui abia în momentul desecretizării mai multor documente de arhivă. Şi poate nici atunci. De ce?...Pentru că orice document emis de o anumită autoritate conţine doar informaţiile pe care respectiva autoritate doreşte să le lase posterităţii. Documentul respectiv se constituie într-o concretizare a discursului puterii. Dealtfel, a priori, nu se poate vorbi despre obiectivitate în istorie. Există doar subiectivitate, care poate fi subiectivitate bună sau subiectivitate rea. Nicolae Ceauşescu a devenit, treptat, mai ales în a doua parte a anilor '80, un lider indezirabil, atât pentru Statele Unite, cât şi pentru Kremlin. Capitalul enorm de popularitate şi simpatie, dobândit de către secretarul general al PCR, după 1968 (an în care nu doar a refuzat implicarea Romaniei în invadarea Cehoslovaciei, ci mai mult, a condamnat public agresiunea), a început să se evaporeze progresiv. Cartea antisovietismului, jucată în mod consecvent, nu s-a dovedit câştigătoare la nesfârşit. Un paradox al politicii lui Ceauşescu, evidenţiat cu justeţe şi de către politologul şi istoricul Vladimir Tismăneanu ar fi acela că, deşi antisovietic până la capăt în politica externă, pe plan intern, conducătorul român s-a dovedit un stalinist convins. Un stalinist antisovietic...Unii istorici au vorbit despre practicarea unei terori din raţiuni profilactice, sau de un neostalinism lipsit de teroare. Într-adevar, amploarea terorii fizice s-a redus în comparaţie cu era Gheorghiu-Dej, însă teroarea psihică se exercita din plin în "epoca de aur", puţinii contestatari activi, precum Vasile Paraschiv fiind supuşi "tratamentelor" psihiatrice. De fapt, scopul diabolic era reducerea "pacientului" la condiţia de legumă. În opinia mea, cel puţin trei evenimente internaţionale semnificative au determinat erodarea graduală a regimului Ceauşescu şi finalmente izolarea internaţională şi, implicit colapsul său. Nu mai subliniem aici realitaţi interne, precum înrăutăţirea gravă a condiţiilor de trai ale românilor,începând cu sfârşitul anilor'70(înrăutăţire cauzată şi de obstinaţia cu care dictatorul a ţinut morţiş să plătească până la ultimul dolar datoria externă), programul de sistematizare, omniprezenţa şi omnipotenţa poliţiei politice, controlul asupra vieţii private etc. Cel dintâi eveniment: Actul final de la Helsinki, din 1975, cu pachetul său de clauze referitoare la respectarea drepturilor omului. Regimul de la Bucureşti s-a folosit însă de o supapă pentru a eluda această prevedere: neamestecul în afacerile interne ale statelor, ceea ce i-a permis încălcarea flagrantă a drepturilor şi libertăţilor fundamentale. În 1978 însă,un al doilea eveniment de importanţă majoră, anume defecţiunea generalului Ion-Mihai Pacepa, (adjunctul lui Nicolae Doicaru, la Direcţia de Informaţii Externe a Securităţii), -care a "dezertat" în tabăra "imperialiştilor" americani-, a căzut ca o lovitură de trăznet asupra lui Nicolae Ceauşescu. Cartea lui Pacepa, Red Horizons a ajuns mai tarziu si pe biroul presedintelui Ronald Reagan, care a lecturat-o cu nesaţ şi a rostit o afirmaţie memorabilă: "Aceasta va fi Biblia mea (manualul meu) în relaţiile cu dictatorii comunişti". Puterea de la Bucureşti a fost optimistă după ce republicanul Reagan a câştigat alegerile prezidenţiale în noiembrie 1980, având convingerea că republicanii iubesc România, din moment ce Richard Nixon şi Gerald Ford îl vizitaseră pe Ceauşescu. Ce e drept, vice-preşedintele lui Reagan, George Bush s-a întâlnit cu preşedintele R.S.R. la Bucureşti, dar realităţile internaţionale la începutul anilor '80 încă erau oarecum favorabile lui Ceauşescu. Relaţiile bilaterale americano-sovietice se deterioraseră accelerat după intervenţia militară sovietică în Afganistan, din decembrie 1979, "al doilea război rece" fiind în plină desfăşurare.Din aceste considerente, vice-preşedintele SUA avea în acel moment o atitudine mai degrabă pozitivă faţă de Ceauşescu, lăudându-l pentru poli tica sa independentă faţă de Moscova. Însă, după 1985, contextul internaţional nu mai evolua în favoarea conducătorului României. Al treilea eveniment şi poate cel mai important a fost alegerea reformatorului Mihail Sergheevici Gorbaciov ca secretar general al PCUS. Alegerea viitorului arhitect al glasnost şi perestroika în respectiva funcţie a generat detensionarea graduală şi apoi strângerea relaţiilor dintre Kremlin şi Washington. S-a trecut, în raporturile dintre cele două superputeri mondiale, de la confruntare la cooperare, de la teamă şi ameninţări, la dialog şi negocieri. În ochii Statelor Unite ale Americii şi ai întregului Occident, poziţia de independenţă faţă de Uniunea Sovietică,- (pe care Ceauşescu continua să o menţină tocmai pentru a-şi manifesta dezacordul faţă de Gorbaciov şi opoziţia faţă de reforme interne veritabile şi evident, pentru a impune politica stalinistă internă)- era de acum desuetă. Iar relaţiile cu Gorbaciov au fost încordate pe parcursul tuturor celor aproape 5 ani (1985-decembrie 1989). Lui Nicolae Ceauşescu i s-ar putea reproşa un fel de de autism politic, rămânând cu încăpăţânare fidel unei linii politice, care-i adusese elogii în intreaga lume cu mai bine de 15 ani in urmă. Dar după 1985, şi cu atât mai mult în anul de graţie 1989, realitatea era cu totul alta. Republica Socialistă România era izolată pe plan internaţional, singurele state cu care regimul de la Bucureşti încă avea bune relaţii fiind Coreea de Nord, Cuba, R.P. Chineză, precum şi ţările din lumea a treia. În 1989, vântul schimbării (ca să parafrazez o melodie celebră a formaţiei Scorpions) sufla tot mai puternic în statele din Europa Centrală. , iar în R.S.R., "epoca de aur" şi Conducătorul îşi trăiau ultimele luni. Refoluţiile, cum le numea politologul şi sociologul Timothy Garton-Ash, în The Magic lantern (mişcări populare, urmate imediat de programe ample de reformă, sau concomitente cu acestea)au reuşit în Polonia, Ungaria şi Cehoslovacia. În 9 noiembrie 1989, zidul Berlinului, simbolul divizării Europei şi a lumii, s-a prăbuşit. Refractarii Erich Honecker, în Republica Democrată Germania şi Todor Jivkov, în Bulgaria au fost înlăturaţi. Astfel, după cum a subliniat şi istoricul Dumitru Preda, totul era menit să se desfăşoare în conformitate cu principiul domino-ului. Nicolae Ceauşescu juca însă într-un alt film, în care în mod eronat, se credea atât regizor cât şi actor. Încă în vara lui 1989, într-un interviu acordat unui jurnalist american, el se declara un admirator al lui I.V. Stalin. Mai mult, a salutat măsurile de reprimare sângeroasă a manifestanţilor din piaţa Tienanmen de către puterea comunistă de la Beijing. El a comentat cinic:"datoria studenţilor este să înveţe, iar a guvernului să păstreze ordinea". Cramponarea de putere a lui Ceauşescu din ultimele lui zile este deci explicabilă şi dacă avem în vedere doar această afirmaţie, dar atitudinea sa i-a fost finalmente fatală. În finalul acestui scurt eseu, revin la întrebarea din primul paragraf. Părerile sunt împărţite. Alex Mihai Stoenescu s-a referit la un bargaining între Bush şi Gorbaciov, la Malta. Liderul sovietic ar fi dat mână liberă pentru o intervenţie a SUA în Panama pentru a înlătura regimul corupt al generalului Manuel Noriega. În schimb, Uniunea Sovietică ar fi avut mână liberă în privinţa României. Şeful Departamentului Securităţii Statului, Iulian Vlad ar fi adus la cunoştinţa secretarului general al P.C.R. decizia liderilor superputerilor de a se debarasa de el. Mai mult, în favoarea valorizării lui A.M. Stoenescu pledează insistenţa cu care oficiosul partidului, "Scînteia", a difuzat,- după izbucnirea revoluţiei române la Timişoara-, informaţii despre realităţile din Panama, condamnând imixtiunea marilor puteri în treburile statelor mici, încălcarea suveranităţii şi independenţei celor din urmă. La scurt timp după întâlnirea Gorbaciov-Bush din Malta, Ceauşescu se afla la Moscova, iar într-o discuţie cu Gorbaciov, liderul român a propus ca discutarea şi soluţionarea unor probleme să fie amânată pentru luna ianuarie a anului 1990. Replica secretarului general al PCUS rămâne foarte enigmatică: "Să trăim noi până atunci...". Şi totuşi americanii Michael Beschloss şi Strobe Talbott, în lucrarea At the Highest Levels. The Inside Story of the End of the Cold War, au infirmat ideea că la Malta, Bush şi Gorbaciov ar fi pus la cale soarta României, argumentând că superputerile ar fi fost prea puţin interesate în ceea ce priveşte micile puteri, rolurile celor din urmă fiind insignifiante în strategiile de politică internaţională ale celor dintâi. Mai mult, cei doi lideri, de la Casa Albă şi de la Kremlin, ar fi declarat public că nu au discutat despre România, în 2-3 decembrie 1989. Cu toate acestea, nu este lipsit de semnificaţie faptul că înainte ca soţii Ceauşescu să fie executaţi, la 25 decembrie 1989, Statele Unite Ale Americii ar fi încercat să ofere azil politic celor doi. Personalităţi marcante ale vieţii politice americane, precum George Schultz, Secretar de stat în timpul administraţiei Reagan şi Henry Kissinger, fost consilier pe probleme de securitate naţională al preşedintelui Nixon, ar fi insistat în favoarea azilului politic. În vara anului 1989, Ceauşescu, la cererea insistentă a lui George Bush, acceptase să renunţe la aplicarea pedepsei capitale în ceea ce îl priveşte pe diplomatul Mircea Răceanu, care fusese deconspirat că săvârşise acţiuni de spionaj în favoarea SUA. În decembrie 1989, dorinţa unor cercuri americane de a-l salva pe dictatorul român poate fi privită şi ca o recompensă pentru gestul său de clemenţă din urmă cu câteva luni. Puterea neocomunistă de la Bucureşti a refuzat însă categoric propunerea americană...Oare de ce?...