Nicolae Ceausescu-un stalinist antisovietic. Cateva motive care au determinat erodarea imaginii regimului

Au decis cei mai puternici oameni ai planetei, George Bush şi Mihail Gorbaciov, la începutul lunii decembrie, 1989, cu prilejul întâlnirii de la Malta, de pe vasul Maxim Gorki, "debarcarea" celui care rămăsese singurul stalinist al Europei, Nicolae Ceauşescu?... Probabil, o elucidare definitivă a acestei spinoase chestiuni se va înfăptui abia în momentul desecretizării mai multor documente de arhivă. Şi poate nici atunci. De ce?...Pentru că orice document emis de o anumită autoritate conţine doar informaţiile pe care respectiva autoritate doreşte să le lase posterităţii. Documentul respectiv se constituie într-o concretizare a discursului puterii. Dealtfel, a priori, nu se poate vorbi despre obiectivitate în istorie. Există doar subiectivitate, care poate fi subiectivitate bună sau subiectivitate rea. Nicolae Ceauşescu a devenit, treptat, mai ales în a doua parte a anilor '80, un lider indezirabil, atât pentru Statele Unite, cât şi pentru Kremlin. Capitalul enorm de popularitate şi simpatie, dobândit de către secretarul general al PCR, după 1968 (an în care nu doar a refuzat implicarea Romaniei în invadarea Cehoslovaciei, ci mai mult, a condamnat public agresiunea), a început să se evaporeze progresiv. Cartea antisovietismului, jucată în mod consecvent, nu s-a dovedit câştigătoare la nesfârşit. Un paradox al politicii lui Ceauşescu, evidenţiat cu justeţe şi de către politologul şi istoricul Vladimir Tismăneanu ar fi acela că, deşi antisovietic până la capăt în politica externă, pe plan intern, conducătorul român s-a dovedit un stalinist convins. Un stalinist antisovietic...Unii istorici au vorbit despre practicarea unei terori din raţiuni profilactice, sau de un neostalinism lipsit de teroare. Într-adevar, amploarea terorii fizice s-a redus în comparaţie cu era Gheorghiu-Dej, însă teroarea psihică se exercita din plin în "epoca de aur", puţinii contestatari activi, precum Vasile Paraschiv fiind supuşi "tratamentelor" psihiatrice. De fapt, scopul diabolic era reducerea "pacientului" la condiţia de legumă. În opinia mea, cel puţin trei evenimente internaţionale semnificative au determinat erodarea graduală a regimului Ceauşescu şi finalmente izolarea internaţională şi, implicit colapsul său. Nu mai subliniem aici realitaţi interne, precum înrăutăţirea gravă a condiţiilor de trai ale românilor,începând cu sfârşitul anilor'70(înrăutăţire cauzată şi de obstinaţia cu care dictatorul a ţinut morţiş să plătească până la ultimul dolar datoria externă), programul de sistematizare, omniprezenţa şi omnipotenţa poliţiei politice, controlul asupra vieţii private etc. Cel dintâi eveniment: Actul final de la Helsinki, din 1975, cu pachetul său de clauze referitoare la respectarea drepturilor omului. Regimul de la Bucureşti s-a folosit însă de o supapă pentru a eluda această prevedere: neamestecul în afacerile interne ale statelor, ceea ce i-a permis încălcarea flagrantă a drepturilor şi libertăţilor fundamentale. În 1978 însă,un al doilea eveniment de importanţă majoră, anume defecţiunea generalului Ion-Mihai Pacepa, (adjunctul lui Nicolae Doicaru, la Direcţia de Informaţii Externe a Securităţii), -care a "dezertat" în tabăra "imperialiştilor" americani-, a căzut ca o lovitură de trăznet asupra lui Nicolae Ceauşescu. Cartea lui Pacepa, Red Horizons a ajuns mai tarziu si pe biroul presedintelui Ronald Reagan, care a lecturat-o cu nesaţ şi a rostit o afirmaţie memorabilă: "Aceasta va fi Biblia mea (manualul meu) în relaţiile cu dictatorii comunişti". Puterea de la Bucureşti a fost optimistă după ce republicanul Reagan a câştigat alegerile prezidenţiale în noiembrie 1980, având convingerea că republicanii iubesc România, din moment ce Richard Nixon şi Gerald Ford îl vizitaseră pe Ceauşescu. Ce e drept, vice-preşedintele lui Reagan, George Bush s-a întâlnit cu preşedintele R.S.R. la Bucureşti, dar realităţile internaţionale la începutul anilor '80 încă erau oarecum favorabile lui Ceauşescu. Relaţiile bilaterale americano-sovietice se deterioraseră accelerat după intervenţia militară sovietică în Afganistan, din decembrie 1979, "al doilea război rece" fiind în plină desfăşurare.Din aceste considerente, vice-preşedintele SUA avea în acel moment o atitudine mai degrabă pozitivă faţă de Ceauşescu, lăudându-l pentru poli tica sa independentă faţă de Moscova. Însă, după 1985, contextul internaţional nu mai evolua în favoarea conducătorului României. Al treilea eveniment şi poate cel mai important a fost alegerea reformatorului Mihail Sergheevici Gorbaciov ca secretar general al PCUS. Alegerea viitorului arhitect al glasnost şi perestroika în respectiva funcţie a generat detensionarea graduală şi apoi strângerea relaţiilor dintre Kremlin şi Washington. S-a trecut, în raporturile dintre cele două superputeri mondiale, de la confruntare la cooperare, de la teamă şi ameninţări, la dialog şi negocieri. În ochii Statelor Unite ale Americii şi ai întregului Occident, poziţia de independenţă faţă de Uniunea Sovietică,- (pe care Ceauşescu continua să o menţină tocmai pentru a-şi manifesta dezacordul faţă de Gorbaciov şi opoziţia faţă de reforme interne veritabile şi evident, pentru a impune politica stalinistă internă)- era de acum desuetă. Iar relaţiile cu Gorbaciov au fost încordate pe parcursul tuturor celor aproape 5 ani (1985-decembrie 1989). Lui Nicolae Ceauşescu i s-ar putea reproşa un fel de de autism politic, rămânând cu încăpăţânare fidel unei linii politice, care-i adusese elogii în intreaga lume cu mai bine de 15 ani in urmă. Dar după 1985, şi cu atât mai mult în anul de graţie 1989, realitatea era cu totul alta. Republica Socialistă România era izolată pe plan internaţional, singurele state cu care regimul de la Bucureşti încă avea bune relaţii fiind Coreea de Nord, Cuba, R.P. Chineză, precum şi ţările din lumea a treia. În 1989, vântul schimbării (ca să parafrazez o melodie celebră a formaţiei Scorpions) sufla tot mai puternic în statele din Europa Centrală. , iar în R.S.R., "epoca de aur" şi Conducătorul îşi trăiau ultimele luni. Refoluţiile, cum le numea politologul şi sociologul Timothy Garton-Ash, în The Magic lantern (mişcări populare, urmate imediat de programe ample de reformă, sau concomitente cu acestea)au reuşit în Polonia, Ungaria şi Cehoslovacia. În 9 noiembrie 1989, zidul Berlinului, simbolul divizării Europei şi a lumii, s-a prăbuşit. Refractarii Erich Honecker, în Republica Democrată Germania şi Todor Jivkov, în Bulgaria au fost înlăturaţi. Astfel, după cum a subliniat şi istoricul Dumitru Preda, totul era menit să se desfăşoare în conformitate cu principiul domino-ului. Nicolae Ceauşescu juca însă într-un alt film, în care în mod eronat, se credea atât regizor cât şi actor. Încă în vara lui 1989, într-un interviu acordat unui jurnalist american, el se declara un admirator al lui I.V. Stalin. Mai mult, a salutat măsurile de reprimare sângeroasă a manifestanţilor din piaţa Tienanmen de către puterea comunistă de la Beijing. El a comentat cinic:"datoria studenţilor este să înveţe, iar a guvernului să păstreze ordinea". Cramponarea de putere a lui Ceauşescu din ultimele lui zile este deci explicabilă şi dacă avem în vedere doar această afirmaţie, dar atitudinea sa i-a fost finalmente fatală. În finalul acestui scurt eseu, revin la întrebarea din primul paragraf. Părerile sunt împărţite. Alex Mihai Stoenescu s-a referit la un bargaining între Bush şi Gorbaciov, la Malta. Liderul sovietic ar fi dat mână liberă pentru o intervenţie a SUA în Panama pentru a înlătura regimul corupt al generalului Manuel Noriega. În schimb, Uniunea Sovietică ar fi avut mână liberă în privinţa României. Şeful Departamentului Securităţii Statului, Iulian Vlad ar fi adus la cunoştinţa secretarului general al P.C.R. decizia liderilor superputerilor de a se debarasa de el. Mai mult, în favoarea valorizării lui A.M. Stoenescu pledează insistenţa cu care oficiosul partidului, "Scînteia", a difuzat,- după izbucnirea revoluţiei române la Timişoara-, informaţii despre realităţile din Panama, condamnând imixtiunea marilor puteri în treburile statelor mici, încălcarea suveranităţii şi independenţei celor din urmă. La scurt timp după întâlnirea Gorbaciov-Bush din Malta, Ceauşescu se afla la Moscova, iar într-o discuţie cu Gorbaciov, liderul român a propus ca discutarea şi soluţionarea unor probleme să fie amânată pentru luna ianuarie a anului 1990. Replica secretarului general al PCUS rămâne foarte enigmatică: "Să trăim noi până atunci...". Şi totuşi americanii Michael Beschloss şi Strobe Talbott, în lucrarea At the Highest Levels. The Inside Story of the End of the Cold War, au infirmat ideea că la Malta, Bush şi Gorbaciov ar fi pus la cale soarta României, argumentând că superputerile ar fi fost prea puţin interesate în ceea ce priveşte micile puteri, rolurile celor din urmă fiind insignifiante în strategiile de politică internaţională ale celor dintâi. Mai mult, cei doi lideri, de la Casa Albă şi de la Kremlin, ar fi declarat public că nu au discutat despre România, în 2-3 decembrie 1989. Cu toate acestea, nu este lipsit de semnificaţie faptul că înainte ca soţii Ceauşescu să fie executaţi, la 25 decembrie 1989, Statele Unite Ale Americii ar fi încercat să ofere azil politic celor doi. Personalităţi marcante ale vieţii politice americane, precum George Schultz, Secretar de stat în timpul administraţiei Reagan şi Henry Kissinger, fost consilier pe probleme de securitate naţională al preşedintelui Nixon, ar fi insistat în favoarea azilului politic. În vara anului 1989, Ceauşescu, la cererea insistentă a lui George Bush, acceptase să renunţe la aplicarea pedepsei capitale în ceea ce îl priveşte pe diplomatul Mircea Răceanu, care fusese deconspirat că săvârşise acţiuni de spionaj în favoarea SUA. În decembrie 1989, dorinţa unor cercuri americane de a-l salva pe dictatorul român poate fi privită şi ca o recompensă pentru gestul său de clemenţă din urmă cu câteva luni. Puterea neocomunistă de la Bucureşti a refuzat însă categoric propunerea americană...Oare de ce?...