A fost odată...decembrie 1989....

... S-au scurs 23 de ani de la un decembrie însângerat, de la sfârşitul unui veac şi mai însângerat... 23 de ani de iluzii, de speranţe, de aşteptări. Din nefericire, multe speranţe deşarte, speranţe ce s-au risipit precum un fum, precum un abur.

Aveam 10 ani în decembrie 1989. Un deceniu de viaţă. De fapt o bună parte din copilărie am trăit-o în "epoca de aur", cum bombastic elogia perioada regimului Ceauşescu propaganda partidului-stat. Am devenit pionier în 1987, dar spre bucuria mea de acum, niciodata nu am fost comandant de detaşament sau de grupă. În glumă, pot afirma că nu aş putea suferi în urma unei eventuale lustraţii.

În acei ani, radio-ul şi televiziunea (în cursul celor două ore de program în care emitea zilnic), se întreceau să evidenţieze "măreţele realizări ale oamenilor muncii de la oraşe şi sate", eforturile lor susţinute pentru construirea comunismului, "visul de aur al omenirii". Bineînţeles, Nicolae Ceauşescu şi soţia sa erau proslăviţi şi veneraţi precum nişte semizei. Mai mult de jumătate din programul TV era dedicată "celui mai iubit fiu al poporului" şi "mamei eroine". Întrucât "iubitul conducător" ţinea morţiş să plătească până la ultimul dolar datoria externă a ţării, energia electrică era oprită în fiecare zi preţ de câteva ceasuri. Mă enervam teribil că acele dese "pene de curent" îmi întrerupeau lecturile din "Poveşti nemuritoare", "Basmele românilor", "În ţara legendelor" sau "Legendele Olimpului". În apartament erau doar 10 grade iarna, caci deh, trebuiau făcute economii pentru ţară. Aşa că adesea, dormeam în flanel şi cu fesul pe cap. Îmi mai aduc aminte şi de cozile interminabile la pâinea cartelată şi la alte alimente (raţionalizate, desigur), în situaţiile rarisime când se mai găsea câte ceva. Uneori, când se aduceau pui, mama mă lua cu ea, să stau şi eu la rând, pentru că raţia nu putea depăşi un pui de persoană. Însă, în ultimii 2-3 ai regimului comunist, pe rafturile magazinelor alimentare, se mai aflau doar cutiile cu faimoşii creveţi vietnamezi sau vestitul "nechezol" (surogat de cafea). Ce vremuri crunte!...

În aceste condiţii, una dintre puţinele alternative de informare era reprezentată de postul "imperialist", Radio Europa Liberă, pe care tatăl meu îl asculta în fiecare seară. Îmi plăcea foarte tare genericul sonor de la "Actualitatea Românească", fragmentul inconfundabil din Rapsodia Română, nr. 2, a lui George Enescu...Îmi mai amintesc de "Oameni, fapte, întâmplări"...Am fost tare impresionat atunci când (nu ştiu în ce context) am auzit întâmplător că Iuliu Maniu a fost scos din celulă, înfăşurat într-o pătură ponosită însângerată. Evident că nu ştiam cine era Maniu. Peste ani însă, el avea să devină personalitatea politică a României pe care, poate, o stimez cel mai tare...Reţineam şi o altă denumire, "Teze şi antiteze la Paris" şi reflectam: oare cum este la Paris? O fi tot aşa de anost şi gri totul ca la noi? Nu îndrăzneam nici să cred că voi reuşi vreodată să aflu răspunsul.

În 17 decembrie, eram la ţară, la bunicii din partea mamei, după ce luasem vacanţă cu o zi mai devreme. Acolo, părinţii puteau asculta mai liniştiţi "Europa Liberă"...Se subînţelege că singurul program radio de la Bucureşti nu a relatat absolut nimic despre revolta anticeauşistă şi anticomunistă a timişorenilor, despre reprimarea brutală şi sângeroasă a manifestanţilor, la ordinele "cârmaciului" şi ale acoliţilor săi. Am aflat îngroziţi că la Timişoara ar fi fost ucişi mii de oameni. A fost difuzată pe post, în mai multe rânduri, o bandă pe care erau redate ţipete, vaiete şi o lovitură înspăimântătoare de tun...Am realizat mai târziu ce efect extraordinar a avut şi ce indignare profundă a produs asupra ascultătorilor. Până la urmă, nu este nimic de incriminat aici. Regimul diabolic trebuia discreditat cu orice preţ, chiar dacă banda respectivă a fost contrafăcută, iar numărul oamenilor ucişi amplificat exagerat. Şi dacă au fost "doar" aproximativ 60 de morţi, regimul tot criminal era...Mă frământam: oare cum acel "părinte iubitor", din fruntea statului poate fi atât de crud şi de rău? Deja, după ce sunetele acelea cutremurătoare fuseseră transmise pe undele radio în mai multe rânduri, începusem să îmi imaginez şi să construiesc tot felul de scenarii. Trebuia să fie precum în poveştile copilăriei, pe care le lecturam cu nesaţ, o luptă crâncenă între bine şi rău, între cei buni şi cei răi. Cei buni erau demonstranţii, iar cei răi, miliţienii, securiştii şi ceilalţi care "ţineau" cu puterea. Eram convins că cei buni sunt mult mai numeroşi decât cei răi şi în cele din urmă îi vor copleşi şi îi vor învinge. Binele va triumfa, Binele trebuie să învingă!!!

Între timp, "regele" cel rău a plecat în Iran, iar puterea de decizie şi soarta "regatului" au încăput pe mâinile nemiloasei "regine". Mai târziu, aveam să aflăm stupefiaţi cum aceasta a pus la cale incinerarea trupurilor neînsufleţite ale revoluţionarilor răpuşi la Timişoara...Era prea mult, prea nedrept, trebuia să se întâmple ceva.

18 decembrie: Răul mai înregistrează o victorie. Copii şi tineri ucişi pe treptele Catedralei din Timişoara, în timp ce se rugau pentru sufletele celor masacraţi o zi mai devreme... Totul este atât de trist... Cei de la Europa Liberă au propus ca, în memoria victimelor represiunii, fiecare român să aprindă la fereastra casei câte o lumânare.

20 decembrie: DA! În sfârşit, veşti bune! Timişoara se declară oraş liber!

21 decembrie: Radio Europa Liberă anunţă că mitingul organizat de Conducător a fost un fiasco, revolta anticomunistă izbucnind şi în Capitală. "Protestatarii au fost dispersaţi cu tunuri cu apă", se spune la Radio. Încercam să îmi închipui cum arată un tun cu apă... Încă se dau lupte grele, am "cugetat".

22 decembrie: O zi însorită, senină. Parcă nici nu fusese solstiţiul de iarnă noaptea anterioara! La Radio Bucureşti, se difuzează dimineaţa numai "cântece patriotice", iar un crainic exaltat spune că "oamanii muncii apără cuceririle socialismului". Am ieşit afară... Totuşi La "Europa Liberă" se anunţase între timp că soţii Ceauşescu se pregăteau "să îşi facă bagajele". Speranţele renasc. După prânz, Radio Bucureşti emite un "Comunicat important pentru ţară". Deschidem televizorul (cu lămpi, alb-negru, de "iepocă", desigur) şi...surpriză... Mircea Dinescu şi Ion Caramitru, copleşiţi de emoţie (ca şi noi dealtfel), anunţă victoria: "Am învins, fraţilor! Dictatorul a fugit!". Este extraordinar, radiem de bucurie! Sunt convins că au fost cele mai frumoase momente de istorie, pe care le-am trăit! Am fost martorul sfârşitului unui regim diabolic, care părea etern! Pe ecranul televizorului au început să se perinde tot felul de personaje care în acel moment nu îmi spuneau nimic, dar care se vor dovedi a fi adevăraţii beneficiari ai celor întâmplate: Ion Iliescu, Petre Roman, Silviu Brucan, Alexandru Bârlădeanu, Nicolae Militaru şi alţii...Am aflat mult mai târziu că venerabilului fost deţinut politic, vreme de 17 ani, Corneliu Coposu, nu i s-a permis să se adreseze populaţiei la Televiziune. Aş putea afirma acum că acei puţini oameni curajoşi şi demni care au ieşit în stradă împotriva monstrului comunist au câştigat revoluţia, însă nu şi puterea. Puterea a fost acaparată de personajele menţionate.

25 decembrie: Privesc la TV cum "împăratul roşu" şi soţia sa cea crudă îşi primesc pedeapsa. Numai că nu sunt "scurtaţi de un cap", cum citisem în poveşti. Binele a triumfat complet, ma gândeam atunci mulţumit!


Au trecut 23 de ani! Parcă ieri s-au petrecut toate cele rememorate... Oare, copiii şi tinerii din decembrie 1989 s-au jertfit în zadar?...Dacă răspundem în grabă, tindem să o facem afirmativ. Totuşi, suntem liberi. Libertatea reprezintă cel mai de preţ lucru şi de aceea jertfa eroilor din acele zile însorite de decembrie nu a fost în van. Aceste rânduri sunt dedicate memoriei lor! Să nu îi uităm niciodata!

Apariţii editoriale

Anuarul Institutului de istorie Orală (A.I.O.), XI; Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca

http://institute.ubbcluj.ro/iio/files/public/AIO/AIO_11_editat.pdf

Analele Universităţii din Craiova, Seria Istorie, nr. 2/ 2012

http://www.istoriecraiova.ro/wp-content/uploads/2012/07/2012_2-ANALE-ISTORIE-PDF.pdf

George F. Kennan, doctrina de "containment" şi replica sovietică

George F. Kennan, diplomat american la Moscova, a fost autorul teoriei de "containment" , concept tradus prin îndiguire, îngrădire, stăvilire, barare, placare. Teoria îndiguirii a fost reflectată în două documente esenţiale ale perioadei de început a războiului rece: The Long Telegram, din 22 februarie 1946 şi articolul intitulat The Sources of the Soviet Conduct, publicat un an mai târziu în revista Foreign Affairs.

În prima parte a Telegramei Lungi, Kennan făcea referire la ideologia regimului de la Moscova. Obiectivele sovietice trebuiau legate indisolubil de marxism, care juca un rol esenţial în politica externă a URSS. Totuşi în opinia diplomatului american, ideologia comunistă sovietică se origina în vechile valori ruseşti. Încă din perioada prebolşevică, Rusia s-a arătat reticentă în ce priveşte contactele cu lumea occidentală faţă de care a manifestat teamă şi repulsie. La temelia acţiunilor externe ruse ar sta şi un sentiment de insecuritate. Încă din perioada ţarismului, Rusia a desfăşurat o politică externă expansionistă încercând să intre în posesia unui port la o mare caldă şi, mai ales, să îşi exercite dominaţia asupra strâmtorilor Bosfor şi Dardanele şi asupra oraşului Constantinopol. Europa de Est s-a aflat în permanenţă în sfera de interese a Rusiei ţariste, cea din urmă încercând să exercite o influenţă accentuată, creând astfel premisele unei hegemonii. Avem în vedere testamentul lui Petru cel Mare şi faptul că Imperiul Romanovilor s-a erijat în protector al populaţiilor slave şi ortodoxe din regiunea balcanică. George Kennan aprecia că politica externă sovietică reprezenta un amalgam de expansionism ţarist de modă veche şi dogmă marxistă.

Diplomatul american considera că maniera dictatorială de conducere era tipică pentru Rusia dintotdeauna. Într-adevăr, Rusia ţaristă reprezenta un stat autocratic, în care drepturile şi libertăţile cetăţeneşti nu erau respectate, iar poliţia secretă, ohranna, semăna teamă în rândul populaţiei. Evident însă că nu putem vorbi de o teroare în masă, precum în privinţa poliţiei politice sovietice, CEKA, apoi GPU, OGPU, NKVD şi KGB. Rusia s-a bucurat numai de un scurt interludiu democratic, între martie şi noiembrie 1917. Mai târziu, U.R.S.S. era îngrijorată de posibilele efecte pe care capitalismul de tip occidental şi libertatea le-ar fi avut asupra propriului popor. De aceea, liderii sovietici prezentau Occidentul într-o lumină complet nefavorabilă, un inamic permanent al Uniunii Sovietice. Politica internă va fi pusă în slujba consolidării puterii şi prestigiului statului sovietic. Industrializarea accelerată, precum şi intensiva dezvoltare a forţelor armate trebuiau subordonate acestui obiectiv primordial. De asemenea, Kennan a sesizat cu justeţe o altă caracteristică a realităţilor sovietice, anume păstrarea cu orice preţ a secretului în privinţa treburilor interne, pentru a ascunde slăbiciunile faţă de lumea exterioară.

În continuare, viitorul ambasador la Moscova a anticipat demersurile sovieticilor pentru a domina fostele teritorii coloniale, dar şi implicarea lor în sprijinirea partidelor comuniste locale. El a constatat autarhia care caracteriza economia blocului sovietic. O mărturie în acest sens este reprezentată de constituirea Consiliului de Ajutor Economic Reciproc (CAER), în ianuarie 1949, un fel de Piaţă Comună a blocului sovietic, dar practic un mijloc de exploatare a economiilor statelor satelizate.

Spre deosebire de Winston Churchill, în opinia lui George Kennan, un conflict între U.R.S.S. şi Occident era inevitabil. Cea dintâi ar fi fost incapabilă să ajungă la un modus vinendi permanent cu lumea occidentală. Sovieticii vizau ruperea armoniei din interiorul societăţilor de tip occidental, distrugerea modului de viaţă occidental şi mai ales destrămarea coeziunii interne a lumii occidentale, mai ales a S.U.A.. Cu toate acestea, din Telegrama Lungă transpărea şi o notă de optimism, Kennan exprimându-şi încrederea în capacitatea Statele Unite şi a aliaţilor lor de a reduce şi a elimina ameninţarea sovietică fără a recurge la un conflict armat general, deoarece sovieticii erau mai slab pregătiţi din punct de vedere militar. Aprecierea diploamtului era veridică, dar începând cu anii ’50, U.R.S.S. a început să reducă din decalajul faţă de Statele Unite în ceea ce priveşte puterea militară.

Ideile exprimate de Kennan au inspirat, nu după mult timp, Doctrina Truman. Deşi sovieticii ar încerca să îşi extindă puterea, politica lor nu s-ar încadra în tipare fixe, imuabile. Uniunea Sovietică nu îşi asuma în politica externă, cel puţin sub Stalin, riscuri mari pe care nu le considera necesare. Kennan are totodată meritul de a fi anticipat proiectarea Planului Marshall, socotind că bunăstarea şi sănătatea propriei societăţi constituiau garanţii ale imunizării în faţa pericolelor de infiltrare venite din partea comunismului de tip sovietic.

În articolul intitulat The Sources of the Soviet Conduct , George Kennan s-a oprit asupra ideii însuşite de sovietici, potrivit căreia un nou război mondial era inevitabil. În acest context, proletariatul avea obligaţia de a acapara puterea şi de a instaura regimuri comuniste în locul lumii capitaliste distruse ca urmare a conflictului prezis de ideologia marxistă. Între capitalism şi socialism exista o diferenţă ideologică şi un antagonism imposibil de depăşit. De aceea, în relaţiile internaţionale ar fi imposibilă asigurarea unei convergenţe de interese între Uniunea Sovietică şi puterile capitaliste occidentale. Kennan pleda pentru o politică de îndiguire, îndreptată împotriva U.R.S.S.. Sovieticilor trebuia să li se opună o contraforţă în orice punct în care ei vor încerca să afecteze interesele unei lumi paşnice şi stabile. Statele Unite ale Americii nu trebuiau să constrângă Uniunea Sovietică să părăsească poziţiile deja ocupate, ci să întreprindă tot ceea ce le stătea în putinţă pentru a bloca expansiunea comunismului de tip sovietic.

Telegrama trimisă la 27 septembrie 1946 de către ambasadorul Uniunii Sovietice la Washington, Nikolai Vasilievici Novikov comisarului pentru afaceri externe, Viaceslav Molotov se constituia într-o replică fermă la telegrama de 8000 de cuvinte a lui Kennan, din februarie. Diplomatul sovietic acuza ,,tendinţele imperialiste’’ale politicii externe americane, al cărei scop esenţial ar fi obţinerea supremaţiei mondiale. Pentru a-şi argumenta afirmaţia, Novikov scria că Statele Unite şi-au stabilit baze navale numeroase, o parte dintre ele aflate la mare distanţă de teritoriul american. Ambasadorul U. R. S. S. a incriminat recurgerea la cursa înarmărilor de către S. U. A. şi crearea unor noi tipuri de arme. În viziunea diplomatului sovietic, Statele Unite ar profita de pe urma dificultăţilor economice ale Europei postbelice pentru a infiltra economiile naţionale . Considera staţionarea îndelungată a trupelor sovietice de ocupaţie pe teritoriul Germaniei, Bulgariei, Finlandei, Ungariei şi României drept un garant al asigurării securităţii naţionale sovietice.

Mai mult, Novikov acuza înţelegerea dintre Marea Britanie şi Statele Unite, ultima urmărind, în opinia sa, să-şi extindă hegemonia inclusiv asupra Extremului Orient, în ţări precum Japonia şi China. Într-adevăr, Statele Unite sprijineau în China forţele naţionaliste conduse de Ciang Kai-Shek. Alianţa şi convergenţa de interese americano-britanică ar fi îndreptate făţiş împotriva Uniunii Sovietice. Novikov a semnalat, de asemenea, activitatea flotei americane în partea estică a Mării Mediterane, inspectarea strâmtorilor Mării Negre de către nava de război americană Missouri, vizita flotei americane în Grecia. Aceste realităţi ar indica, fără putinţă de tăgadă, dorinţa Statelor Unite de a-şi consolida poziţia în bazinul mediteranean. Pe de altă parte, oficialul sovietic le interpreta ca o demonstraţie de forţă îndreptată împotriva Uniunii Sovietice, constituindu-se într-o ameninţare pentru securitatea şi integritatea regiunilor sudice ale U.R.S.S. Politica Statelor Unite faţă de U.R.S.S. ar viza limitarea sau eliminarea influenţei sovietice în ţările vecine celei din urmă. Americanii s-ar fi implicat în afacerile interne ale diferitelor ţări prin ,,sprijinirea forţelor reacţionare’’ , cu scopul ridicării unor obstacole în calea procesului de democratizare a acestor ţări. În acest fel, s-ar fi creat condiţiile propice pentru penetrarea economiilor respective de către capitalul american. În această chestiune, aprecia diplomatul sovietic, politicile americane şi britanice s-au coordonat perfect. În Germania, S.U.A. ar fi sprijinit „forţele reacţionare” pentru a se opune reconstrucţiei democratice.
În concluzie, Novikov era de părere că americanii cochetau cu ideea unui război împotriva U.R.S.S. , acest stat fiind văzut de către ,,imperialiştii americani’’ drept principalul obstacol în calea dominaţiei mondiale a Statelor Unite.

1990-Un articol din presa locală de opoziţie

A. Voinea, "Mineri şi... mineri", în Renaşterea libertăţii, septembrie 1990, nr. 15. Câteva comentarii personale sunt incluse între paranteze drepte.


"Am cunoscut mineri în mai multe ipostaze, la lucru,[...]acasă. Am cunoscut mineri în lupta pentru pâine şi viaţă omenească. Nu-i cunoscusem în ipostaza de detaşament de presiune (29 ianuarie), parlamentari dictatoriali (18 februarie) şi poliţie legionar- fascistă (14-15 iunie). [Deunăzi, împreună cu autorul, am căzut de acord că respectivul calificativ nu era cel mai potrivit, dat fiind faptul că puterea îi "gratula" pe opozanţi cu aceleaşi invective, "legionari" şi "fascişti"-n.m.].

Mi-a dat Dumnezeu şi această durere: să-i văd pe minerii români (o mică parte a lor, e drept!) ieşiţi parcă din grotele istoriei, năpustindu-se asupra a tot ce degaja iz de cultură, cu cea mai animalică pornire. Mă întreb: dacă le-ar fi cerut un "stăpân" să mute munţii sau să sece marea, sau să lucreze două schimburi într-o săptămână spre a recupera restanţele, mă întreb, zic, ar fi răspuns cu acelaşi entuziasm?

...Purtătorii de cuvânt, liderii sindicali şi directorii afirmă că toţi minerii au vrut să meargă la Bucureşti. [Mărturiile de mai târziu ale minerilor afirmă contrariul, unii fiind mobilizaţi împotriva voinţei lor. Alţii au plecat din curiozitate sau din spirit de aventură- n. m.].

Liderii i-au ales însă pe cei mai sălbatici, pe cei mai lipsiţi de discernământ. Am citit despre "treaba lor bună", am văzut Bucureştiul după aceea, am aflat despre ecoul internaţional al excursiei lor la Bucureşti.[Este binecunoscută imaginea internaţională dezastruoasă a României în străinătate după mineriada din iunie 1990-n.m.].

Pretutindeni, în toate mijloacele de informare, - cu excepţia celor guvernamentale - sunt înfăţişaţi ca un lumpenproletariat orb, avid de sânge, hrăpăreţ, căruia nu-i trebuie decât bani şi circ. Aşa intră în istorie minerul român al sfârşitului de mileniu...Şi aceasta în vreme ce minerii ruşi sunt în avanscena luptei pentru reforme, pentru desfiinţarea organizaţiilor partidului comunist, pentru înlăturarea celui mai anacronic regim politic- comunismul.

[În România, puterea comunistă s-a pus la adăpost după momentele foarte neplăcute pentru ea, petrecute în 1977, în Valea Jiului şi în 1981, la Motru, în judeţul Gorj. Ea a dispus împânzirea regiunii Văii Jiului şi a oraşului Motru cu lucrători ai Securităţii şi strămutarea "elementelor recalcitrante-n.m. Dealtfel, Gheorghe Gorun a consacrat cercetări riguroase revoltei minerilor din Motru, din 1981. Vezi, în această privinţă, Gh. Gorun, Motru '981, Clusium, Cluj-Napoca, 2005 şi Rezistenţa anticomunistă în judeţul Gorj reflectată în mentalul colectiv (1945-1981. A se vedea, de asemenea, Gheorghe Gorun şi Hadrian Gorun, "Revolta minerilor din Motru (19 octombrie 1981)", in Anuarul Institutului de Istorie Orală (A.I. O.),vol. VI-VII, Presa Universitară Clujeană, 2005-2006.]

Minerii români purced cu furie la suprimarea intelectualilor şi a studenţilor. Şi iarăşi mă întreb: acesşti...mineri n-au cunoscut vreodată vreun intelectual? Inginerii semianalfabeţi care i-au însoţit în toate raidurile nu se consideră măcar formal intelectuali? Dar intelectual nu e cel care posedă un carton pe care scrie "diplomă de licenţă" sau...diplomat în...Eu îmi permit să îl scot intelectual pe oricare om care gândeşte. Pentru că munca neasociată cu gândirea înseamnă robie, sclavie, dezumanizare. Nu cred că minerii adevăraţi nu gândesc atunci când coboară în puţuri sau galerii. Nu cred că atunci când "puşcă roca" nu gândesc cât explozibil plasează şi câtă rocă se va disloca, nu cred să nu gândească atunci când armează galeriile...Cred însă că un tembel a strigat moarte intelectualilor şi noi muncim, nu gândim , iar minerii au preluat mecanic această nemernicie, aşa cum toţi preluăm lozincile josnice întru slăvirea stăpânului...

Minerii români schilodesc studenţii în timp ce minerii bulgari îi sprijină. V-aţi întrebat vreunul ce aţi fi simţit dacă copilul vostru era preşedintele Ligii Studenţilor? Cine v-a dat vouă dezlegarea să bateţi copiii altora? Vi s-au întunecat minţile? Cum reacţionaţi voi dacă aflaţi că un intelectual (profesorul de fizică, de exemplu!)v-a urecheat puţin odrasla spre a o face să înveţe legile fizicii şi a căror cunoaştere este absolut obligatorie şi în mină? I-aţi fi strigat că trebuia să-l omoare?

Ce-aţi fi făcut domnilor "mineri" dacă aţi fi aflat- nu mai punem ipostaza dacă aţi fi fost acolo! - că soţia sau iubita sau fiica vă este siluită, batjocorită, stâlcită în bătăi? De-aţi fi făcut sau aţi fi aprobat asemenea fapte înseamnă că Dumnezeu nu vă mai poate suporta să călcaţi Pământul.
Ce-aţi fi făcut sau ce-aţi fi simţit istericelor şi delatorilor care aplaudaţi...cei care şi cele care aplaudaţi,- încurajând prin aceasta carnagiul- dacă între ci molestaţi s-ar fi găsit măcar unul dintre ai voştri? Nu cumva acest "entuziasm" este răzbunarea voastră subanimalică pricinuită de neputinţa de-a ajunge voi sau ai voştri într-o Universitate sau într-o bibliotecă?

Sunteţi voi ziarişti sau cărturari cei care minţiţi şi salutaţi ca pe salvatori pe cei care v-au umilit copiii? Voi aveţi copii? Fiicele voastre, iubitele voastre, surorile voastre şi-au pus pe deget un inel, au purtat cercei sau pantofi cu toc? Cele de lângă voi nu sunt preocupate de frumuseţea lor? Şi cum reacţionaţi când ele sînt agresate de scursura societăţii? Îi felicitaţi pe bătăuşi, le mulţumiţi violatorilor, îi sărutaţi pe infractori? Sau care-ţi este reacţia, domnule profesor dacă-ţi găseşti biblioteca personală profanată? Sau tablourile făcute ţăndări? Dar dumneata, domnule director de ziar independent?

[Presa "oficială", ziarele Dimineaţa, Adevărul, Azi, România muncitoare, după ce duseseră în prealabil o campanie susţinută şi furibundă de discreditare a manifestanţilor din Piaţa Universităţii, i-au prezentat pe minerii care au descins în capitală ca pe nişte salvatori, instauratori ai legalităţii şi ai ordinii-n. m.]

Îl cauţi pe cel care i-a tăiat degtul amantei spre a-i lua verigheta când amanta se găsea în drum spre dumneata, îl cauţi spre a sorbi cu el un pahar de whiskey sau o cafea? sau dacă fiul, student fiind, mergea la examen îmbrăcat de sărbătoare şi-ţi vine acasă după o săptămână de la "hotelul" Măgurele?

[Mărturiile despre tratamentul la care au fost supuşi tinerii care au fost deţinuţi ilegal zile sau săptămâni în şir în lagărul de la Măgurele sunt cutremurătoare şi parcă ne întoarcem în timp, cu zeci de ani în urmă, în timpul experimentelor dejiste de reeducare- n.m.. Pentru amănunte legate de lagărul de la Măgurele, vezi, între altele, execelenta lucrare a lui Alin Rus, Mineriadele. Între manipulare politică şi solidaritate muncitorească, Editura "Curtea Veche", Bucureşti, 2007].


V-aş întreba: cine încurajează violenţele?
Mai gândiţi-vă, căci vremurile se schimbă! Se pune întrebarea: acţionând în gloată, săvârşind fărădelegi la adăpostul cetei poţi scăpa de răspundere?
Nu, categoric nu. Într-o primă etapă cred că trebuie chemaţi în judecată liderii sindicali, inginerii care i-au însoţit pe mineri şi directorii întreprinderilor cărora "justiţiarii" aparţin. Ar mai putea fi judecaţi cei care au pus la dispoziţie trenurile, cei care i-au hrănit şi i-au găzduit...
Nu trebuie să scape de pedeapsa legii- căci Dumnezeu n-au!- cei care i-au îndemnat pe mineri la pogrom de pe margine...Căci omul înfierbântat îşi pierde minţile dacă este împins la fărădelegi. N-am citit încă, n-am auzit încă declaraţii ale minerilor adevăraţi. De adeziune sau de desolidarizare cu bestialităţile ortacilor lor. Mineri şi... mineri..."

[Autorul articolului era prea optimist şi idealist. Desigur, era firesc ca lucrurile să se desfăşoare într-un asemenea mod. Însă, singurii care au ajuns la închisoare în cele din urmă au fost doar liderul sindical, Miron Cozma şi minerul care a fost pe punctul de a-l decapita pe Marian Munteanu, un anume Domocoş. Nota bene, Cozma a fost condamnat doar pentru mineriada din septembrie 1991. Deci până la urmă, tot numai judecata divină ar mai rămâne, devreme ce dosarul celei mai îngrozitoare dintre mineriade pare definitiv închis acum. Totuşi, Asociaţia Victimelor Mineriadelor caută în continuare dreptatea. De asemenea, majoritatea covârşitoare a minerilor din Valea Jiului intervievaţi mai târziu au declarat că ei nu au desfigurat în bătaie pe studenţi şi pe oamenii nevinovaţi în plină stradă, că nu au urinat pe cărţi şi nu au defecat în sălile de curs şi în laboratoarele Universităţii şi Institutului de Arhitectură...Atunci cine? Nădăjduim ca într-o bună zi să aflăm adevărul despre 13-15 iunie. Măcar în memoria celor ucişi atunci şi pentru minima satisfacţie a celor rămaşi pentru toată viaţa cu traume fizice şi psihice. Este revoltător şi degradant pentru fiinţa umană ceea ce s-a întâmplat atunci].

Eveniment ştiinţific

Departamentul de Istorie şi Relaţii Internaţionale al Facultăţii de Drept şi Ştiinţe Administrative, de la Universitatea din Craiova organizează în aceste zile Simpozionul Ştiinţific Naţional "Stat şi societate în Europa".

Aveţi posibilitatea să obţineţi mai multe informaţii, inclusiv programul manifestărilor, accesând link-ul de mai jos.

http://cis01.central.ucv.ro/documente/anunturi/simpozion_craiova_2012.pdf

O tragedie recentă: cazul Yurika Masuno

Acum vreo trei săptămâni o ştire de o gravitate extremă şoca şi indigna profund întreaga opinie publică conştientă din această ţară. O tânără japoneză era siluită cu brutalitate şi ucisă cu barbarie de un hominid al cărui loc ar trebui să fie oriunde, numai printre oameni normali nu.

Va puteţi întreba de ce abordez acest subiect pe acest blog, dedicat cu precădere istoriei. Este vorba de o tragedie din istoria noastră trăită, cotidiană. Un destin tragic al unei tinere deosebite. Suntem contemporani, din nefericire şi cu lumpenul rătăcit care a înfăptuit odioasa crimă şi cu nu mai puţin culpabilul "taximetrist", care a transportat spre moarte pe tânăra japoneză alături de călăul său. Apropos, nădăjduiesc că şi acesta va fi arestat în cele din urmă şi condamnat pentru complicitate.

Ce am simţit la citirea acestei groaznice ştiri?...În primul rând o tristeţe enormă, apoi revoltă, din păcate neputincioasă! Cum era posibil ca o fată agreabilă, pasionată de vioară, de literatura franceză şi dornică să îi înveţe limba şi cultura japoneză pe elevii din Craiova să sfârşească atât de nedrept, la doar 20 de ani, în ghearele unui astfel de mizerabil?... Am citit atunci şi ceea ce îşi propunea domnişoara Yurika Masuno cu ocazia şederii ei pe plaiurile mioritice şi am fost impresionat aproape până la lacrimi: să îşi facă prieteni în România, să îi înveţe pe elevi câte ceva despre cultura şi civilizaţia japoneză, să-i determine pe români să iubească Japonia...Da, să-i determine pe români să iubească Japonia! Doamne, cât altruism dezinteresat în sufletul acestei copile! Si poate naivitate, naivitate care, coroborată cu încrederea prea mare în oameni i-a fost practic fatală! Nouă ni se poate părea ciudată această încredere, dar ea venea dintr-o ţară cu o cultură complet diferită...Desigur,nu a luat în calcul intenţiile criminale ale acelui individ. M-au impresionat, de asemenea, neliniştile sale înainte de a veni în România, nişte nelinişti parca profetice...

Pe lângă faptul că imaginea României, -in care din păcate trăieşte un criminal complexat odios, nicolae vlad,- a avut de suferit din nou(de această dată şi în Ţara Soarelui Răsare), o viaţă nevinovată a fost curmată, un vis spulberat într-o manieră monstruoasă. Vinovaţi indirect pentru teribila tragedie sunt mai mulţi: autorităţile aeroportului, în preajma căruia roia fauna cel puţin îndoielnică (asta ca să folosesc un eufemism) a "combinatorilor" şi a "taximetriştilor"; cei de la ONG-ul care organiza cursurile, pentru că nu au trimis pe nimeni să o aştepte pe studentă şi evident cel care a acceptat să-i transporte pe cei doi. Să nu uităm autorităţile competente care nu arestaseră infractorul cu câteva luni mai devreme, deşi era vinovat de cel puţin încă o crimă, precum şi de alte delicte. Fără comentarii...

Cred cu tărie că pentru astfel de cazuri, reintroducerea şi aplicarea pedepsei capitale ar fi mai mult decât oportună. Asemenea indivizi abjecţi nu merită să respire. Şi oricum, noi trebuie să le finanţăm acestora "sejurul" în închisoare. Cum este posibil aşa ceva?! Legislaţia actuală din România încurajează pe infractori şi este elaborată în detrimentul cetăţeanului onest, cu respect pentru semenii săi şi viaţa acestora.

Nimic nu poate şterge durerea părinţilor pentru pierderea suferită, dar probabil acolo unde se află acum Yurika Masuno, sau sufletul ei cald şi generos, este mult mai bine. Până la urmă, "Only the good die young", nu e aşa?...

Aş fi dorit să depun la rândul meu un buchet de flori în semn de regret şi compasiune pentru Yurika în faţa ambasadei Japoniei, dacă aş fi locuit în Bucureşti. Totuşi, am aprins o lumânare pentru sufletul său în urmă cu vreo 10 zile la Catedrala din Cluj. (La fel am procedat acum câţiva ani, când a pierit maestrul Florian Pitiş, chiar dacă, de asemenea, nu l-am cunoscut niciodată personal). În cazul fetei din Japonia, m-am gândit că oricum religia victimei nu contează, căci până la urmă toţi suntem oameni.... Sau nu toti?!

Cateva ganduri in ajunul debutului Jocurilor Olimpice

De maine incepe spectacolul unor noi Jocuri Olimpice...A 30-a editie, gazduita de aceasta data de o tara cu puternice si vechi traditii democratice, Marea Britanie. Acum 4 ani chiar am fost putin neplacut surprins datorita deciziei de acordare a dreptului de organizare pentru Beijing. Din Piata Tienanmen, se stersesera numai la propriu urmele masacrului de la inceputul lui iunie 1989...Nu insa si din memoria familiilor victimelor nevinovate...

Sunt increzator in puterea de lupta a sportivilor nostri si in dorinta lor de a reprezenta cu cinste si onoare Romania la Londra. Caci ce poate fi mai frumos si mai emotionant decat inaltarea drapelului romanesc dupa obtinerea unei medalii sau intonarea imnului national dupa un titlu cucerit in competitia sportiva suprema?...

Personal, cred ca ai nostri se vor prezenta si mai bine decat in China, la precedenta editie. Ma incumet inclusiv la pronosticuri: intre 4 si 9 medalii la gimnastica (doar gimnastica este regina sporturilor la noi, iar domnisoarele antrenate de Octavian Bellu si d-na Bitang niste printese la curtea reginei gimnastica); vreo 2 medalii la canotaj (mizez, intre altele, pe vointa de fier a Georgetei Andrunache si Vioricai Susanu); aproximativ 3 medalii la scrima (sa speram, cat mai stralucitoare!), poate o medalie sau doua la box si la haltere... Sa nu uitam insa de caiac-canoe, unde cel putin Mihalachi si Dumitrescu par a nu avea adversari...Sa nu uitam de judo, unde inca din prima zi de competitie Alina Dumitru va incerca sa isi apere titlul.

Nu stiu daca ati remarcat un aspect: sportivii romani pot aduce de la Londra medalia cu numarul 300 si medalia a 90-a de aur!... Sunt foarte curios cine vor fi fericitii ( sau mai degraba fericitele!) care vor reusi aceste performante.
Citius, altius, fortius!...Spectacolul olimpic poate sa inceapa ( ...sau sa continue, ca sa parafrazez o piesa a trupei mele preferate din adolescenta, pentru ca tot implineste Roger Taylor azi 63 de ani!).