duminică, 29 mai 2011

Invatatorul gorjean Victor Popescu in mentalul colectiv

I. Atentatul de la Sarajevo (28 iunie 1914) şi asasinarea prinţului moştenitor al Austro-Ungariei, Frantz Ferdinand a fost preludiul primei mari conflagraţii mondiale. Deşi legat printr-un tratat de alianţă cu Puterile Centrale, Regatul Român consideră inaplicabil principiul casus foederis (în condiţiile agresiunii austro-ungare asupra Serbiei), iar Consiliul de Coroană (21 iulie/3 august 1914) decide că România este absolvită de orice obligaţie asumată prin Tratatul din 1883.
Urmează doi ani grei de aşteptare . După ce Consiliul de Coroană din 15/28 august 1916 decide alăturarea României Puterilor Antantei, Germania, Turcia, Bulgaria ne declară război deşi guvernul de la Bucureşti şi Suveranul Ţării declaraseră război doar Austro-Ungariei.
În 15 august 1916, România a declarat mobilizarea generală. Au fost mobilizaţi 19.843 ofiţeri şi elevi (ai şcolilor militare) şi 813.758 reangajaţi şi oameni de trupă, din care 15.949 ofiţeri şi 642.139 oameni de trupă alcătuiau armata de operaţiuni. Cele 4 armate au acoperit un front de 1500 km , cel mai lung front al războiului. Armatei I (coordonată de generalul Ioan Culcer) îi revenea misiunea să acopere zona de la Calafat, Varcierova pe masivul muntos al Olteniei până la izvoarele Argeşului.
Din această armată făcea parte şi grupul Jiu (7 batalioane şi 8 baterii), comandat de colonelul Ion I. Anastasiu.
Regimentele 18 şi 58 Infanterie Gorj se găseau cantonate în satele de munte în momentul decretării mobilizării, Imediat cele două unităţi au inaintat, pe Defileul Jiului, în Transilvania, reuşind, în decurs de câteva zile, să obţină victorii în luptele cu unităţile armatei austro-ungare , reuşind să ajungă pe obiectivele ordonate (Petrina-Mina Vulcan) la 6 august 1916. Înaintarea continuă până la 27 august când grupul Jiu ajunge în defileul Merişor, dar căderea Turtucaiei determină Marele Cartier Militar General să ordone oprirea înaintării în Transilvania. După lupte cu sorţi schimbători, Regimentul 18 Gorj se retrage până la Sâmbotin, Cartiu Turcineşti (12 octombrie 1916) . Urmează eroica rezistenţă de la Podul Jiului (Tg.Jiu), la 14 octombrie , moment care a întârziat cu două luni înaintarea armatelor germano-austro-ungare spre zona muntoasă, conform relatărilor din presa străină. Din nefericire, şi datorită motivelor arhicunoscute, ofensiva germană nu mai poate fi stăvilită iar bătălia pentru Bucureşti este pierdută la 20 noiembrie/3 decembrie. Mai puţin cunoscut este episodul capturării de către Germania a unui ofiţer din Statul Major, care avea asupra sa planul românesc de operaţii.
II. În această odisee a pierderii unei mari părţi din teritoriul ţării facem cunoştinţă cu eroul Victor Popescu din Valea cu Apă, judeţul Gorj. Fiu de învăţător (Dumitru Popescu), dintr-o familie cu 11 copii (din care opt în viaţă), Victor Popescu s-a născut în 1880 a urmat cursurile Şcolii Normale din Bucureşti şi după efectuarea stagiului militar (în regimentul 18 Infanterie Gorj), a devenit învăţător, înlocuindu-l la Şcoala din Valea cu Apă pe părintele său. Ca toţi învăţătorii, este concentrat la începutul anului 1916 şi urmează un curs de formare şi de perfecţionare militară la Regimentul 21 Dorobanţi din Bucureşti. Participă la războiul întregirii neamului din prima zi a mobilizării, înrolat în Regimentul 18 Infanterie (comandant colonel Constantin Jipa), Batalionul I (comandant-locotenent-colonel Andrei Nicolau), compania a III-a (comandant-căpitan Gheorghe Gutuleanu), şi conduce (având gradul de sublocotenent), plutonul III din amintita companie. Participă la luptele din Defileul Jiului şi este rănit la nord de oraşul Lupeni. Revine curând la comanda plutonului şi îşi conduce soldaţii până în 5 noiembrie 1916 (stil vechi), când „în lupa de pe Dealul dintre Bratuia şi Răşina (lângă Ţicleni – n.n.), fiind înconjuraţi de inamic şi nemaiavând putinţa de a ne salva, am fost capturaţi, o bună parte din Regimentul 18 Infanterie, cât şi fracţiuni din Regimentul 58 Infanterie, Regimentul 41 Infanterie, Regimentul 71 Infanterie, Regimentul 59 Infanterie, Nevoind să fiu făcut prizonier am spus oamenilor să fugă în pădure şi să caute fiecare să treacă, dacă va fi posibil la trupele noastre” .
Împreună cu şeful său, căpitanul Gutuleanu şi cu sergentul Costea Aristică, din satul Vlăduleni, sublocotenentul-învăţător, rătăcesc trei zile prin pădurile dintre Răşina şi Brătuia. După ce ajung la Vladuleni, cei trei se despart, iar Victor Popescu trece Jiul spre a se îndrepta către Negomir, în speranţa că va ajunge detaşamentul căpitanului Tăutu ce se retrăgea către Turnu Severin.
A căutat detaşamentul în retragere timp de o săptămână, dar fără succes. În aceste condiţii s-a întors în comuna Fărcăşeşti, aşteptând să se petreacă cele spuse de comandantul batalionului, Colonelul Jipa înainte de dezastrul de la Răşina, şi anume „venirea în sprijinul armatei de la Jiu a 30 batalioane ruseşti care debarcaseră în gara Filiaşi şi a brigăzii Nicalaca în gara Cărbuneşti”. Cum ajutorul nu a mai venit, sublocotenentul care pierduse legătura cu subunitatea pe care o comanda era în situaţia unui dezertor. Om instruit, bun cunoscător al istoriei militare, Victor Popescu s-a hotărât să înceapă un război de hărţuire a ocupantului. Decizia de a intra „în umbră” a fost luată după ce, în data de 4 decembrie 1916 i-a ucis pe cei doi militari germani care-i jefuiseră gospodăria şi-i torturaseră tatăl şi imediat, pe soldatul care efectua paza la sediul patrulei germane, căruia îi ia şi armamentul din dotare” . Între timp află de la oamenii din sat că este urmărit de Hans fierarul (un neamţ pripăşit în localitate – n.n.) şi Gheorghe Schinteie, iscoade ale nemţilor. Mai află că Gheorghe Gutuleanu a fost prins de patrulele germane şi expediat în lagărul de la Sapronik, Austria. După incidentul de mai sus, Victor Popescu hălăduieşte prin mai multe localităţi din Gorj şi Mehedinţi: Roşia-Jiu, Mătăsari, Horăşti, Negomir, Dragoteşti, Bolboşi, Trestioara, Stejerei, Padeş, Tismana, Covrigi, Miluta şi altele. Arealul geografic dintre Jiu şi Motru ca şi cel străbătut de Jilţuri devine, curând, câmpul luptelor duse de Victor Popescu împotriva ocupantului german. Acţiunile lui ajung şi în cele două oraşe, reşedinţe ale judeţelor Gorj şi Mehedinţi.* De altfel, rezistenţa armată condusă de Victor Popescu n-a fost singulară. În ţinutul Vrancei a acţionat grupul condus de Vasile Chilian, executat de germani, împreună cu soţia sa la 17/30 august 1917.
Din iarnă până în primăvară, Victor Popescu îşi recrutează tovarăşii de luptă. Vin alături de el, pentru început, fraţii Dumitru şi Ilie Cârciumaru, Iorgu Crăciun, Vasile Velican, M. Cărămidaru, toti din Negomir. Scrie bilete cu următorul conţinut: „azi am trecut prin satul vostru, am văzut mizeriile pe care le faceţi fraţilor noştri, în curând vă vom plăti vouă mizerabili ce sunteţi”, le atribuie colonelului Popovici sau generalului Averescu şi le distribuie pe lângă comenduirile germane din satele pe unde trec. Face propagandă în rândul „băieţilor spre a forma o bandă de apărare contra germanilor” . I se alătură: Nicolae Popescu, Tudor Popescu (din Valea cu Apă), Gheorghe Ioana din Racoviţa-Vâlcea (sergent jandarm), Gheorghe Spătaru (Negomir), Ionel Popescu (elev normalist şi cercetaş), Ionel Prunescu (elev la şcoala militară Craiova), foşti prizonieri ruşi şi italieni evadaţi din lagărul de la Turnu-Severin, în total aproximativ 40 persoane. În legătură cu numărul luptătorilor există informaţii contradictorii. Prizonierul rus Trofin Choloff, fugit de la şantierul naval din Turnu Severin şi ataşat grupului Victor Popescu, declară la Broşteni în 12 iunie 1917: „la zece zile după fuga în pădure a întâlnit banda alcătuită din 6 oameni, 5 în uniformă românească şi unul civil, cei 6 erau înarmaţi şi mai erau şi 2 mitraliere” iar un soldat dintr-o patrulă ungurească declară: „pe şosea am văzut 3 oameni civili şi unul în uniformă rusească care au tras asupra noastră; eu am tras asupra lor, dar după ce am văzut, în vale 100-120 de oameni înarmaţi n-am mai tras, ci m-am retras”. La rândul său, Ion Prunescu, membru al grupului de rezistenţă, îi scria lui Coca Codrescu din Craiova în mai 1917: „suntem într-o bandă formată din 5 ofiţeri, 2 plutonieri, 23 sergenţi şi 125 soldaţi. Cu ajutorul acestora atacăm din când în când pe aceia pe care nu putem să-i suferim (sunt germani)”. Datele contradictorii despre numărul celor ce activează în mişcarea de rezistenţă se explică în primul rând prin aceea că având în vedere caracterul clandestin al mişcării, erau puţini cei care ştiau exact sau aproape exact componenţa grupului şi numărul luptătorilor.
De altfel, Victor Popescu şi-a dizolvat şi şi-a refăcut în mai multe rânduri grupul de luptători. Dizolvarea se producea, de regulă, în momentele foarte grele, când inamicul mobiliza forţe uriaşe. Sublocotenentul le recomanda oamenilor săi să se împrăştie, să încerce să ajungă în Moldova unde armata română se refăcea sau să rămână ascunşi în păduri, să cutreiere satele spre a obţine informaţii şi să fie gata pentru a reveni în cazul planificării unor atacuri armate asupra obiectivelor germane. Însuşi Victor Popescu se deghiza în preot, cioban, ţigan-lăutar, cerşetor, căruţaş-vânzător de oale, se deplasa prin sate, statea de vorbă cu oamenii şi în situaţii de pericol îi împuşca pe soldaţii austro-ungari sau germani care-l urmăreau, le lua armamentul, muniţia şi caii şi lăsa pentru autorităţile de ocupaţie misive de ameninţare. Aşa s-a întâmplat, de exemplu, la Corcova, când deghizat în călugăr a ajuns faţă în faţă cu o patrulă germană care îl căuta. A reuşit să le capteze bunăvoinţa, au băut împreună la cramele prinţului Bibescu şi după ce soldaţii s-au îmbătat le-a luat armele şi muniţiile lăsându-le o „carte de vizită” pe care a scris „sublocotenentul Victor Popescu a dispărut”. Alt episod, identic celui relatat mai sus, s-a produs în satul Meriş la sfârşitul lunii aprilie. Atacuri surprinzătoare efectuau şi ceilalţi componenţi ai grupului. Aceste lovituri intrau în strategia concepută de sublocotenent. Scopul lui era să-i facă pe germani să creadă că dispune de mii de oameni, că este foarte bine înarmat, că oamenii lui se găsesc pretutindeni. Nu de puţine ori comandanţii militari germani au formulat ipoteza existenţei unei armate române condusă de un general. La inducerea acestei ipoteze contribuiau şi manifestele răspândite de către rezistenţi, manifeste semnate Popovici, Averescu etc. Victor Popescu îşi constituie o reţea de recrutare pentru rezistenţă. Pentru a aduna cât mai mulţi oameni, Victor Popescu redactează în mai 1917 o Proclamaţie adresată românilor, primarilor, soldaţilor de toate categoriile. În preambulul adresat românilor şi primarilor ofiţerul fugar face apel către conaţionali să se unească pentru a face faţă vremurilor grele pe care le trăiesc. Le cere să nu se mai „pârască germanilor, să se deştepte şi să învie cum a înviat şi codrul”. „Decât prizonieri - spune Proclamaţia – schingiuiţi şi cu familiile batjocorite de duşman mai bine în codru, cu arma în mână, fâcându-ne datoria pentru ţară şi strămoşii noştri, sau să murim. Iar voi, soldaţi, pe care nenorocul v-a despărţit de fraţii voştri, nu vă mai predaţi inamicului, căci rău va fi de voi”. În continuare, Victor Popescu se adresează soldaţilor de toate categoriile spunându-le „Eu ofiţerul vostru, vă ordon ca fără nici o întârziere să vă prezentaţi la statul major în pădure, pentru ca împreună cu ofiţerul vostru să vă faceţi datoria faţă de Ţară.” În continuare îi atenţionează pe cei care nu se supun ordinului de mai sus că vor fi consideraţi „laşi, trădători, dezertori şi îşi vor lua răsplata după merit”. Primarilor şi sătenilor le cere să nu-i mai „pârască pe prizonieri” să nu mai dea ocupantului „armătura noastră” ci s-o dea soldaţilor pe care să-i trimită să-l urmeze pe el.
Urmează un avertisment foarte sever: „Cel ce vinde ţara, armătura şi soldaţii va fi pedepsit cu moartea. Să nu se gândească nici un român că noi rămânem la nemţi. Nu! asta niciodată. Aceasta să creadă numai duşmanii şi nemernicii care cred în ei şi le spală picioarele”. În finalul Proclamaţiei, ofiţerul urmăreşte să le insufle celor din teritoriul ocupat speranţă şi optimism: „vedeţi că fronturile sunt aproape şi ei (ocupanţii – n.n.) sunt închişi ca în cutie, nemaiştiind unde să fugă”. Mai departe îi face pe germani şi aliaţii lor „mizerabili şi damblagii” care de necaz că „nu mai sunt în stare să se bată cu soldaţii , s-au apucat să bată bietele femei, copii şi oameni bătrâni”. Supăraţi de neputinţa lor – mai spune Proclamaţia - germanii „vor încerca să ne prindă, dar va fi în zadar, iar dacă ne vor prinde ne vor lua numai morţi, dar vii niciodată. Vom muri ca Români, iar nu ca mişei şi trădători de ţară.” Spre a fi mai convingător Victor Popescu se adresează recruţilor spunându-le să se ferească de apelurile ocupanţilor şi soldaţilor pe care îi cheamă încă o dată să vină alături de rezistenţă, cerându-le să aibă „curajul şi inima strămoşilor” spre a-şi apăra Ţara. În urma unui atac asupra postului de jandarmi de la Trestioara (actualmente comuna Dragoteşti – n.n.), oamenii lui Victor Popescu au ridicat de la sediul jandarmilor un şapilograf cu care au multiplicat textul Proclamaţiei şi l-au răspândit în satele Gorjului şi Mehedinţilor şi l-au afişat în locurile cele mai circulate ale localităţilor din aceste judeţe.
Proclamaţia face vorbire de un stat major al rezistenţei. Din acest „stat major” fac parte cei mai apropiaţi colaboratori ai sublocotenentului: Ionel Popescu din Covrigi (nepotul de frate al lui Victor Popescu – n.n.), Ion Prunescu din Valea cu Apă, Gheorghe Ioana din Racoviţa-Vâlcea, Petre Bura din Mehedinţi. Cu excepţia lui Ionel Popescu, toţi sunt subofiţeri sau gradaţi, iar Ion Prunescu este elev la şcoala de cadeţi de la Craiova. Dar şi Ionel Prunescu, elev normalist posedă cunoştinţe militare fiind cercetaş. „Sediul” statului major este Poiana Părului, loc situat în pădurea dintre Negomir şi Raci.*
Victor Popescu şi ai lui lovesc permanent inamicul, în zone aflate la distanţe de zeci de km una de alta. Obiectivele atacurilor erau cel puţin trei: să-i înspăimânte pe inamici, să ţină trează speranţa populaţiei din zonele de ocupaţie, să procure armament, muniţie, cai pentru a putea continua luptele. Atacurile organizate aproape simultan sau la distanţă au menirea, aşa cum mai spuneam, să creeze impresia unei forţe numeroase şi puternice.
Cele mai multe confruntări se duc între oamenii lui Victor Popescu şi patrule izolate de germani sau austrieci. Frecvenţa atacurilor îi nelinişteşte serios pe ocupanţi. Aceştia mobilizează efective importante împotriva rezistenţilor, promit recompense serioase celor care îl predau pe Victor Popescu, terorizează familiile celor plecaţi în codru, îi închid pe cei bănuiţi că acordă găzduire, hrană, informaţii fugarilor, recrutează informatori cărora le cer să-l spioneze pe învăţătorul sublocotenent. La rândul său, Victor Popescu este informat permanent despre faptele şi planurile germanilor, despre spionii care-l urmăresc şi chiar despre situaţia armatei române retrasă în Moldova. Unele dintre atacurile grupului de rezistenţă îi vizează direct pe germani şi austro-ungari, altele sunt îndreptate împotriva colaboratorilor şi trădătorilor. După o confruntare cu o patrulă în satul Trestioara, comandamentul german a trimis în pădurea din apropiere un detaşament de 50-60 soldaţi germani. Înconjuraţi de inamic, luptătorii se retrag în Poiana Părului unde are loc o confruntare „disperată cu un escadron inamic”. Luptele au durat 4 zile. Germanii au capturat doi luptători, italienii Alfredo Pellegrini şi Dominico Prade, iar ceilalţi luptători au reuşit să se salveze ieşind din încercuire şi refugiindu-se în pădurea Strâmtu (actuala comună Slivileşti - n.n.). Cei doi italieni au fost executaţi la ordinul comandantului (german) de etapă Von Kusenberg, la 15 septembrie 1917 . De o mare preţiozitate pentru cunoaşterea confruntărilor rezistenţi-ocupanţi sunt însemnările tânărului Ionel Prunescu (făcute în carnetul său). „Astăzi, 29 mai 1917, orele 2 p.m. – scrie normalistul cercetaş – abia ne scularăm de la masă şi auzirăm un nechezat de cai. Când acolo 32 ulani veneau. Imediat luarăm armele şi trăserăm. Rezultatul a fost favorabil pentru noi. Pierderile inamicului au fost îngrozitoare faţă de numărul nostru de oameni. Inamicul a pierdut 8 ulani şi 7 cai. Alte 4 automobile cu soldaţi aşteptau în Slivileşti să vie să ne atace, însă văzându-şi piederile îngrozitoare au luat-o la fugă înapoi. În 31 mai Ionel Prunescu face următoarea însemnare: „Astăzi veniră 50 soldaţi germani (2 companii) în căutarea noastră care eram numai 4. Au căutat toată pădurea, înconjurând-o şi trăgând focuri în zadar. Le-am produs învălmăşeală de s-au împuşcat între ei, având 3 morţi şi 6 răniţi şi n-au găsit nimic! Aveau cu ei 2 tunuri mici de munte, 4 mitraliere, ei venind cu 4 automobile şi 11 căruţe şi călări. Noi n-am avut nici o pierdere.” Din păcate pentru Ionel Prunescu, cele relatate sunt ultimele sale bucurii. Retrăgându-se din zona Strâmtu spre Dealul Bujorăscu spre a se ascunde un timp în zona Cloşani, Victor Popescu şi însoţitorii sunt urmăriţi de o patrulă. Schimbă direcţia către Rosia-Jiu. Aici, în lunca râului Tismana îi sunt împuşcaţi mortal Ionel Prunescu şi Gheorghe Ioana. Deşi este rănit, Victor Popescu reuşeşte să se salveze. El este înştiinţat de către apropiaţi că cel puţin trei persoane îl trădează. Este vorba de Gheorghe Schinteie, primarul comunei Dragoteşti, preotul Gheorghe Roşoga din Peşteana de Jos şi călugărul Aftanghel Toma, detaşat chipurile de la mânăstirea Tismana în parohia Bolboşi, localitate în care Victor Popescu avea foarte mulţi prieteni şi numeroase gazde. Gheorghe Schinteie a fost împuşcat de Victor Popescu în timp ce însoţea o patrulă maghiară care îl căuta. Gheorghe Roşoga, cu care Victor Popescu era foarte bun prieten, de care a fost găzduit uneori şi cu care s-a întâlnit în mai multe rânduri în diferite locuri ascunse este învinuit de trădare de către Ionel Popescu devenit subcomisar la Poliţia Turnu-Severin după încheierea războiului. Fostul luptător îl acuză pe preot că i-a trădat inamicului pe foarte mulţi oameni care l-au ajutat pe Victor Popescu. Şi Victor Popescu spune în 1926, că s-a întâlnit de multe ori cu Roşoga şi că a discutat foarte multe lucruri importante. Cel mai periculos om al nemţilor s-a dovedit a fi călugărul Toma. Pericolul era cu atât mai mare cu cât sătenii care mergeau la spovedanie erau chestionaţi despre mişcările lui Victor Popescu şi ale camarazilor săi. Aftanghel Toma este vinovat chiar de capturarea de către inamic a lui Ionel Popescu. Închis în comandatura austro-ungară din Raci, tânărul este eliberat de către Victor Popescu înainte ca cei ce-l deţineau să-l trimită la comandamentul de la Turnu-Severin. Despre trădători furnizează date certe tânărul Ionel Popescu. În 1927 el declară: „În luna mai 1917 am fost prins de primarul Gică Scânteie din comuna Dragoteşti şi predat comandaturii germane din Broşteni ca unul ce făceam parte din banda locotenentului Victor Popescu. Acolo, locotenentul comandant mi-a arătat o petiţie scrisă şi subscrisă de Ermil Popescu din comuna Covrigi pe care citind-o am constatat că numitul se plângea tatălui meu Nicolae S. Popescu învinuindu-l a fi iniţiatorul bandei Victor Popescu (…). Datorita acestui fapt germanii au arestat pe tata şi după puţin timp l-au executat în ogaşul din dosul Regimentului de Roşiori. Pentru prinderea călugărului turnător luptătorii din rezistenţă acţionează aidoma unui comando profesionist. Şapte luptători înarmaţi l-au ridicat de la locuinţă în noaptea de 30/31 mai 1917, conform declaraţiei martorului Nicolai Costescu. Martorul mai declară că „călugărul Aftanghel Toma din Tismana, popă la Bolboşi, a fost după informaţia Komandaturei din Petreşti către Komandatura din Turnu Severin, omul de încredere al Jandarmeriei Petreşti. Probabil de aceea a fost ridicat de către şapte armaţi. De atunci a dispărut. După ce l-au interogat, l-au împuşcat şi au lăsat lângă cadavru un înscris cu următorul conţinut: „aşa vor păşi toţi cei care îşi trădează fraţii şi stau în slujba duşmanului”.
„Oastea” lui Victor Popescu desfăşoară, după unii autori, şi acţiuni de mare anvergură. Atacă depozitele de muniţie, aruncă în aer garnituri de tren încărcate cu armament şi muniţie (pe Dealul Balota), atacă sediile ocupanţilor din Tg. Jiu , punându-i pe fugă pe străini. Pretutindeni oamenii din umbră găsesc sprijinul localnicilor. Pentru a înspăimânta populaţia autorităţile de ocupaţie iau măsuri extreme. Sunt emise zeci de ordonanţe prin care sunt ameninţaţi cu „pedepse aspre posesorii de arme şi mai ales acela care dă intenţionat ajutor unei persoane acordându-i adăpost, îmbrăcăminte sau hrană sau ajutând-o în alt mod.” Pe măsură ce acţiunile grupului de rezistenţă se intensifică şi se înmulţesc, spaima autorităţilor creşte.
La Turnu Severin se deplasează reprezentanţii ocupanţilor (german, austro-ungar, turc, bulgar) spre a se informa de la subordonaţii din Gorj şi Mehedinţi cu privire la situaţia existentă şi pentru a stabili măsuri de înăbuşire a rezistenţei. Pentru denunţarea lui Victor Popescu se stabilesc premii de la 5000 la 30000 lei. Persoanele influente (oameni politici, intelectuali, negustori) sunt internate într-un lagăr la mânăstirea Tismana. Primarul oraşului Tg.Jiu este ameninţat cu închisoarea, dacă unul din cele 200 afişe datate 27 august 1917, afişe prin care se oferă premiul de 30000 lei celui care dă relaţii despre locul în care se află statul major al mişcării de rezistenţă, dispare în 20 de zile. Asupra familiilor apropiaţilor lui Victor Popescu se exercită presiuni imense. Tatăl şi soţia sublocotenentului sunt arestaţi. Gospodăria lui din Valea cu Apă este incendiată de ocupant din ordinul generalului von Knalzer, la 24 iunie 1917. Din gospodărie i-au ridicat trusoul casei şi şapte vite.
Şi socrul lui Victor Popescu, P.D. Pleşan din comuna Crânguieşti, judeţul Mehedinţi a cunoscut calvarul detenţiei şi a suferit pierderea întregului avut. A avut norocul să fie eliberat din închisoarea de la Turnu-Severin înainte cu două zile de execuţia celor 10 colaboratori ai lui Victor Popescu. Au fost supuse supliciului şi închise la Turnu Severin sora lui Victor şi nora acesteia. Din Valea cu Apă, Negomir, Grozeşti, Covrigi, Peşteana de Sus, Bolboşi, Slivileşti, Stejerei, Rovinari, Horăşti, Samarineşti, Trestioara au fost întemniţate sute de persoane, la Tg. Jiu şi Turnu-Severin. În cele din urmă toţi arestaţii au fost adunaţi în închisoarea de la Turnu-Severin. Autorităţile de ocupaţie au intentat proces celor acuzaţi de legături cu „ceata” lui Victor Popescu. Interogatoriile n-au fost de nici un folos anchetatorilor. Victor Popescu a aflat despre proces şi despre pericolul ce-i paşte pe oamenii care l-au ajutat. În faţa acestei situaţii decide o acţiune incredibilă. Atacă închisoarea în noaptea de 6/7 iulie 1917. Este, credem, cea mai curajoasă acţiune a grupului de luptători. Acţiunea este născută şi din disperare. Victor Popescu nu se împăca cu gândul că oamenii care l-au ajutat vor muri pentru aceasta. Deşi reuşeşte să dărâme o parte din zidul închisorii, spărtură prin care se strecoară mai mulţi deţinuţi, cei aflaţi în pericol de a fi condamnaţi la moarte nu au reuşit să evadeze. Atacul asupra închisorii din Turnu-Severin este ultima ispravă a bravului sublocotenent în judeţele Gorj şi Mehedinţi. Asaltul asupra închisorii a grăbit condamnarea celor judecaţi. Tribunalul comandamentului de etape din Turnu-Severin i-a condamnat la moarte pe: Nicolae Marcu (ţăran din Dragoteşti), Nicolae Popescu (învăţător din Covrigi, fratele lui Victor şi tatăl lui Ionel – n.n.), Constantin Cojocaru (notarul comunei Negomir), Ion Norocea (ţăran din Bolboşi), Petre Vâlceanu şi Ion Brăiescu (primarul şi respectiv notarul comunei Bolboşi), Stancu Croitoru, Tudor Ungureanu, Ilie Giumanca (ţărani din Grozeşti), Mihai Cernăianu (proprietar, din Horăşti). Cei zece sunt executaţi în 10 iulie 1917, după ce, în prealabil, fuseseră siliţi să-şi sape singuri gropile.
Au mai fost condamnaţi între 1 şi 15 ani închisoare: Ion Văduva, Iancu Croitoru, Vasile Popescu (toţi din Ngomir), Florea Ungureanu (din Ursoaia), Mariţa Ciorcan (din Strâmba), Constantin Popescu şi Sofia Vladu (din Bolboşi), Ion Calu (din Salentroc). Alţi oameni au murit în închisoare sau la puţină vreme după ce au ajuns acasa: Dumitru Popescu (tatăl lui Victor), Vasile Velican (din Valea cu Apă), Ion Ispas şi Nicolae Bejenaru (din Costeni), Domnica Popescu (soţia învăţătorului Nicolae Popescu), Eftica şi Elena Giosu (din Bolboşi), Petre Sosoiu (din Slivileşti). Alţi zeci de oameni au fost închişi la mânăstirea Tismana, ţinuţi în arest, iar 10 (cei mai mulţi intelectuali)) au fost deportaţi în Bulgaria.
La sfîrşitul lunii august, grupul de luptători se dizolvă. Cei mai mulţi se întorc la casele lor. Victor Popescu se retrage în judeţele Vâlcea şi Olt, stă ascuns prin diferite comune, încearcă să-şi formeze o nouă grupă de luptă, adună 5-6 oameni cu care în luna februarie trece în Moldova, după ce şade închis trei săptămâni la comandatura din Panciu. Ajunge la Regimentul său şi se întoarce victorios după ce Puterile Centrale au capitulat.
III. Nu putem încheia fără să ne referim la posteritatea lui Victor Popescu. La sfârşitul lui 1918 s-a întors în satul său şi şi-a reluat locul în clasele cu elevi. Contemporanii interbelici l-au preţuit şi l-au respectat. În mentalul colectiv faptele lui din timpul ocupaţiei germane au fost glorificate. I s-au dedicat poezii, iar personalitatea sa a devenit legendară. Pe baza Proclamaţiei, al cărui conţinut l-am analizat, un creator anonim a scris o poezie mobilizatoare, intitulată „Chemarea primului partizan român din mai 1917”. Spicuim câteva versuri din textul pus la dispoziţie de harnicul cercetător, general Constantin Ispas: „Ostaşi de orice grad, ordon şi cer// Al vostru comandant şi ofiţer// Popescu Victor cu al său stat major//Să daţi de ştire grabnic tuturor// ca să vă prezentaţi cum ţara cere…//…/Pe steagul ţării aţi jurat credinţă// Şi ţara este azi în suferinţă//…/ Nu-s două căi, ca să puteţi alege// Pe coase puneţi mâna, pe topoară//Pe furci, ca dacii de odinioară//…/ Decât captivi acasa, prigoniţi// mai bine să luptaţi, ori să muriţi// Cu arma-n mână, pentru ţara vie,// Luptaţi cu noi! Veniţi la Datorie// Nu daţi crezare iudei defetistă// Că oastea ţării nici nu mai există.//…// În codru căutaţi-ne de grabă, // Cât mai e timp, acum! Fără zăbavă// Acestea vi le cere tuturor,// Popescu Victor şi-al său stat major.// Chiar azi v-aşteaptă să veniţi la el .// la luptă, pentru ţară şi drapel! //…Şi voi săteni, primari, notari, prefecţi,//…// Al ţării glas de mamă ascultaţi// Nu mai predaţi la nemţi pe evadaţi// Nu mai cercaţi, pe noi chiar, a ne vinde,// Căci niciodată, vii nu ne vor prinde//…//pe prizonierii noştri evadaţi,// La noi, cu arme, să îi îndrumaţi,// Să lupte pentru ţară mai departe! // Cu fruntea sus: Victorie sau moarte! // Acestea vi le cere tuturor,// Popescu Victor şi-al său stat major!//.
La finalul poeziei se specifică: „după original, Mihail Melinescu – vers”.* Poezia poate fi scrisă în timpul rezistenţei (ipoteză susţinută de către domnul general C. Ispas) sau după război (ipoteză pe care o împărtăşesc autorii articolului), ca semn al recunoştinţei contemporanilor pentru eroismul luptătorilor….
După război, Victor Popescu a revenit la catedră, la Şcoala Valea cu Apă, fiind învăţător, director al şcolii, profesor de geografie, având Statul personal nr. 5253. Evidenţiem aprecierile elogioase pe care le formulează despre Victor Popescu şi activitatea sa inspectorii şcolii în anii 1941 şi 1942 când România este aliata Germaniei şi când la conducere se află un guvern filogerman. Mai mult, în octombrie 1941, Victor Popescu primeşte medalia „Răsplata muncii” pentru meritele deosebite obţinute ca învăţător, revizor şi inspector şcolar.
Regimul comunist vede în eroul rezistenţei antigermane un potenţial duşman. În 1948, Tribunalul Militar Craiova îl condamnă la plata unei amenzi de 10.000 lei, pentru „propagandă contra regimului”. Turnătorul lui Victor Popescu este acelaşi preot Gheorghe Roşoga, cel care, în 1917, îl trădase pe Victor Popescu şi pe alţi luptători din rezistenţă, ocupantului german. Deşi muncise în învăţământ din 1909 până în 1942, autorităţile comuniste îi iau dreptul la pensie din septembrie 1948 până în aceeaşi lună a lui 1956. În 1952, Victor Popescu este „închis şi deţinut un an de zile în lagăr la Ghencea, Bucureşti”. În „umanismul” lor fără limite comuniştii îi răspund eroului că nu are dreptul la pensie întrucât a fost pedepsit conform Decretului 102/1948. Învăţătorul erou este pus în situaţia să-şi cerşească dreptul la pensia mizeră pe care regimul comunist i-o refuza. În disperare de cauză, Victor Popescu se arată dispus să renunţe la recuperarea sumelor cuvenite pentru perioada 1948-1955, dar insistă să-i fie acordată măcar pensia pentru intervalul septembrie 1955-septembrie 1956, întrucât prin Decretul 421/1955 se consideră amnistiat, iar din septembrie 1956 şi-a primit pensia. În 1970, la aproape 90 de ani, trece la cele veşnice. În lunga şi zbuciumata lui viaţă, a cunoscut mărirea şi decăderea României, a fost martor şi/sau actor la marile momente ale istoriei democratice româneşti, dar a şi suferit în timpul ocupaţiilor străine asupra ţării şi a cunoscut avatarurile terorii comuniste.
Abia în 1996, prin strădaniile profesorului Dumitru Cauc şi ale inspectorului general al Inspectoratului Şcolar Judeţean Gorj, profesor Adrian Gorun, Şcoala din Valea cu Apă primeşte numele „Victor Popescu”. O reparaţie tardivă dar binevenită. Prezentul studiu se vrea o modestă contribuţie a autorilor la cunoaşterea faptelor puse în slujba patriei de către eroul gorjan Victor Popescu.

Abstract
This study deals with the personality and the activity of the second lieutenant Victor Popescu during First World War. Victor Popescu was born in 1880 and became a schoolteacher in his native village Valea cu Apă, from Gorj district. He chose the same job as his father Dumitru Popescu.
He has taken part in the battles since 1916. He fought in the Vally of Jiu and he was wounded in the north of Lupeni. Unfortunatelly, he wandered of his comrades. After that, because he did not want to be considered as a deserter he began a war of guerilla against enemy troops. He was a brave representative of the resistance against German occupation of the country. Victor Popescu leaded a group composed of 40 fighters. The most important of them were Nicolae Popescu, Gheorghe Ioana, Ionel Popescu, Gheorghe Spătaru, Ionel Prunescu.
In the summer of the year 1917, among the most important actions of Victor Popescu’s group we mention the attack against the prison from Turnu-Severin, where some people who had helped the group were to be executed.
The schoolteacher who had become a true hero due to his attitude during First World Conflagration was also persecuted by the Communist regime, as prisoner in camp, at Bucharest.