A fost odată...decembrie 1989....

... S-au scurs 23 de ani de la un decembrie însângerat, de la sfârşitul unui veac şi mai însângerat... 23 de ani de iluzii, de speranţe, de aşteptări. Din nefericire, multe speranţe deşarte, speranţe ce s-au risipit precum un fum, precum un abur.

Aveam 10 ani în decembrie 1989. Un deceniu de viaţă. De fapt o bună parte din copilărie am trăit-o în "epoca de aur", cum bombastic elogia perioada regimului Ceauşescu propaganda partidului-stat. Am devenit pionier în 1987, dar spre bucuria mea de acum, niciodata nu am fost comandant de detaşament sau de grupă. În glumă, pot afirma că nu aş putea suferi în urma unei eventuale lustraţii.

În acei ani, radio-ul şi televiziunea (în cursul celor două ore de program în care emitea zilnic), se întreceau să evidenţieze "măreţele realizări ale oamenilor muncii de la oraşe şi sate", eforturile lor susţinute pentru construirea comunismului, "visul de aur al omenirii". Bineînţeles, Nicolae Ceauşescu şi soţia sa erau proslăviţi şi veneraţi precum nişte semizei. Mai mult de jumătate din programul TV era dedicată "celui mai iubit fiu al poporului" şi "mamei eroine". Întrucât "iubitul conducător" ţinea morţiş să plătească până la ultimul dolar datoria externă a ţării, energia electrică era oprită în fiecare zi preţ de câteva ceasuri. Mă enervam teribil că acele dese "pene de curent" îmi întrerupeau lecturile din "Poveşti nemuritoare", "Basmele românilor", "În ţara legendelor" sau "Legendele Olimpului". În apartament erau doar 10 grade iarna, caci deh, trebuiau făcute economii pentru ţară. Aşa că adesea, dormeam în flanel şi cu fesul pe cap. Îmi mai aduc aminte şi de cozile interminabile la pâinea cartelată şi la alte alimente (raţionalizate, desigur), în situaţiile rarisime când se mai găsea câte ceva. Uneori, când se aduceau pui, mama mă lua cu ea, să stau şi eu la rând, pentru că raţia nu putea depăşi un pui de persoană. Însă, în ultimii 2-3 ai regimului comunist, pe rafturile magazinelor alimentare, se mai aflau doar cutiile cu faimoşii creveţi vietnamezi sau vestitul "nechezol" (surogat de cafea). Ce vremuri crunte!...

În aceste condiţii, una dintre puţinele alternative de informare era reprezentată de postul "imperialist", Radio Europa Liberă, pe care tatăl meu îl asculta în fiecare seară. Îmi plăcea foarte tare genericul sonor de la "Actualitatea Românească", fragmentul inconfundabil din Rapsodia Română, nr. 2, a lui George Enescu...Îmi mai amintesc de "Oameni, fapte, întâmplări"...Am fost tare impresionat atunci când (nu ştiu în ce context) am auzit întâmplător că Iuliu Maniu a fost scos din celulă, înfăşurat într-o pătură ponosită însângerată. Evident că nu ştiam cine era Maniu. Peste ani însă, el avea să devină personalitatea politică a României pe care, poate, o stimez cel mai tare...Reţineam şi o altă denumire, "Teze şi antiteze la Paris" şi reflectam: oare cum este la Paris? O fi tot aşa de anost şi gri totul ca la noi? Nu îndrăzneam nici să cred că voi reuşi vreodată să aflu răspunsul.

În 17 decembrie, eram la ţară, la bunicii din partea mamei, după ce luasem vacanţă cu o zi mai devreme. Acolo, părinţii puteau asculta mai liniştiţi "Europa Liberă"...Se subînţelege că singurul program radio de la Bucureşti nu a relatat absolut nimic despre revolta anticeauşistă şi anticomunistă a timişorenilor, despre reprimarea brutală şi sângeroasă a manifestanţilor, la ordinele "cârmaciului" şi ale acoliţilor săi. Am aflat îngroziţi că la Timişoara ar fi fost ucişi mii de oameni. A fost difuzată pe post, în mai multe rânduri, o bandă pe care erau redate ţipete, vaiete şi o lovitură înspăimântătoare de tun...Am realizat mai târziu ce efect extraordinar a avut şi ce indignare profundă a produs asupra ascultătorilor. Până la urmă, nu este nimic de incriminat aici. Regimul diabolic trebuia discreditat cu orice preţ, chiar dacă banda respectivă a fost contrafăcută, iar numărul oamenilor ucişi amplificat exagerat. Şi dacă au fost "doar" aproximativ 60 de morţi, regimul tot criminal era...Mă frământam: oare cum acel "părinte iubitor", din fruntea statului poate fi atât de crud şi de rău? Deja, după ce sunetele acelea cutremurătoare fuseseră transmise pe undele radio în mai multe rânduri, începusem să îmi imaginez şi să construiesc tot felul de scenarii. Trebuia să fie precum în poveştile copilăriei, pe care le lecturam cu nesaţ, o luptă crâncenă între bine şi rău, între cei buni şi cei răi. Cei buni erau demonstranţii, iar cei răi, miliţienii, securiştii şi ceilalţi care "ţineau" cu puterea. Eram convins că cei buni sunt mult mai numeroşi decât cei răi şi în cele din urmă îi vor copleşi şi îi vor învinge. Binele va triumfa, Binele trebuie să învingă!!!

Între timp, "regele" cel rău a plecat în Iran, iar puterea de decizie şi soarta "regatului" au încăput pe mâinile nemiloasei "regine". Mai târziu, aveam să aflăm stupefiaţi cum aceasta a pus la cale incinerarea trupurilor neînsufleţite ale revoluţionarilor răpuşi la Timişoara...Era prea mult, prea nedrept, trebuia să se întâmple ceva.

18 decembrie: Răul mai înregistrează o victorie. Copii şi tineri ucişi pe treptele Catedralei din Timişoara, în timp ce se rugau pentru sufletele celor masacraţi o zi mai devreme... Totul este atât de trist... Cei de la Europa Liberă au propus ca, în memoria victimelor represiunii, fiecare român să aprindă la fereastra casei câte o lumânare.

20 decembrie: DA! În sfârşit, veşti bune! Timişoara se declară oraş liber!

21 decembrie: Radio Europa Liberă anunţă că mitingul organizat de Conducător a fost un fiasco, revolta anticomunistă izbucnind şi în Capitală. "Protestatarii au fost dispersaţi cu tunuri cu apă", se spune la Radio. Încercam să îmi închipui cum arată un tun cu apă... Încă se dau lupte grele, am "cugetat".

22 decembrie: O zi însorită, senină. Parcă nici nu fusese solstiţiul de iarnă noaptea anterioara! La Radio Bucureşti, se difuzează dimineaţa numai "cântece patriotice", iar un crainic exaltat spune că "oamanii muncii apără cuceririle socialismului". Am ieşit afară... Totuşi La "Europa Liberă" se anunţase între timp că soţii Ceauşescu se pregăteau "să îşi facă bagajele". Speranţele renasc. După prânz, Radio Bucureşti emite un "Comunicat important pentru ţară". Deschidem televizorul (cu lămpi, alb-negru, de "iepocă", desigur) şi...surpriză... Mircea Dinescu şi Ion Caramitru, copleşiţi de emoţie (ca şi noi dealtfel), anunţă victoria: "Am învins, fraţilor! Dictatorul a fugit!". Este extraordinar, radiem de bucurie! Sunt convins că au fost cele mai frumoase momente de istorie, pe care le-am trăit! Am fost martorul sfârşitului unui regim diabolic, care părea etern! Pe ecranul televizorului au început să se perinde tot felul de personaje care în acel moment nu îmi spuneau nimic, dar care se vor dovedi a fi adevăraţii beneficiari ai celor întâmplate: Ion Iliescu, Petre Roman, Silviu Brucan, Alexandru Bârlădeanu, Nicolae Militaru şi alţii...Am aflat mult mai târziu că venerabilului fost deţinut politic, vreme de 17 ani, Corneliu Coposu, nu i s-a permis să se adreseze populaţiei la Televiziune. Aş putea afirma acum că acei puţini oameni curajoşi şi demni care au ieşit în stradă împotriva monstrului comunist au câştigat revoluţia, însă nu şi puterea. Puterea a fost acaparată de personajele menţionate.

25 decembrie: Privesc la TV cum "împăratul roşu" şi soţia sa cea crudă îşi primesc pedeapsa. Numai că nu sunt "scurtaţi de un cap", cum citisem în poveşti. Binele a triumfat complet, ma gândeam atunci mulţumit!


Au trecut 23 de ani! Parcă ieri s-au petrecut toate cele rememorate... Oare, copiii şi tinerii din decembrie 1989 s-au jertfit în zadar?...Dacă răspundem în grabă, tindem să o facem afirmativ. Totuşi, suntem liberi. Libertatea reprezintă cel mai de preţ lucru şi de aceea jertfa eroilor din acele zile însorite de decembrie nu a fost în van. Aceste rânduri sunt dedicate memoriei lor! Să nu îi uităm niciodata!