-Este adevărat că disidentului Bukovski i s-a oferit o "Volga"?
- Da, aproximativ.. numai că nu este vorba de o Volga, ci de o bicicletă şi i s-a furat, nu i s-a oferit.
Un american şi un sovietic discutau despre drepturile şi libertăţile din propriile ţări. Americanul spune:
- Eu pot merge direct în Biroul Oval să bat cu pumnul în masă spunând: "Domnule preşdinte, nu sunt deloc de acord cu modul în care conduceţi ţara!!
- Dar şi eu pot face asta, a răspuns rusul
- Serios??!!
- Sigur că da. Merg în biroul de la Kremlin, bat cu pumnul în masă în faţa secretarului general şi strig: "Tovarăşe secretar general, nu sunt deloc de acord cu felul în care preşedintele Reagan conduce ţara!!!"
În plin Război rece... Secretarul Departamentului de Stat, John Foster Dulles intră precipitat în biroul preşedintelui Dwight Eisenhower:
- Sir, situaţia este gravă, se pare că pierdem teren.
- Ce s-a întâmplat?...
- Azi noapte, sovieticii au vopsit luna în întregime în roşu. Ce putem face?...
- Păi este simplu, John... Scriem şi noi cu alb pe lună "Coca-Cola".
A murit Vladimir Ilici Lenin şi, în ciuda crimelor pe care le săvârşise se prezintă la poarta raiului, rugându-l pe Sfântul Petru să îl primească înăuntru.
- Cum îţi permiţi după tot răul pe care l-ai făcut să revendici un loc în rai?..Locul tău e în infern, la Satana.
...A trecut ceva timp. Sfântul Petru se întâlneşte cu Satana şi îl abordează:
- Auzi Satană, ce se mai întâmplă cu nemernicul acela de Lenin?... s-a interesat şi Dumnezeu de el după ce, acum ceva vreme, a avut neruşinarea să ceară un loc în rai...
- Ascultă, în primul rând, formula de adresare este "tovarăşe Satana"...Iar în al doilea rând, nu există niciun dumnezeu...
Nicolae Ceauşescu, Elena Ceauşescu şi Emil Bobu erau într-o excursie în Delta Dunării. La un moment dat, cea dintâi doamnă a ţării vede nişte păsări cu pene albe:
- Ce sânt astea?...
- Pelicani, tovarăşa, răspunde Bobu.
- Foarte frumoşi. Aş vrea şi eu o blană de pelican! "Cel mai iubit fiu" a rămas foarte surprins:
- Nu ştii şi tu, măi femeie, că din pelicani se fac stilouri!!!
(În comunism, erau faimoase stilourile marca "Pelican")
Apropos de politica lui Nicolae Ceauşescu de rotaţie a cadrelor:
Un cetăţean vede cum un altul ţinea un sac strâns la capăt şi îl învărtea deasupra capului:
- Ce ai în sacul ăla, măi omule?...
- Şoareci.
- Şoareci??!!! Şi de ce faci asta?..
- Păi îi rotesc, nu cumva să aibă răgaz să pună la cale o conspiraţie şi să roadă sacul!
Nicolae Ceauşescu la vânătoare de raţe sălbatice... Nu se prea descurca şi era foarte iritat, când de după un tufiş apare V. C. Tudor şi începe să recite:
- Priviţi aceste raţe, ce şi-mpuşcate zboară.... Imediat, de după un alt tufiş, îşi face apariţia şi Adrian Păunescu, iar cei doi continuă recitând în cor:
- ...Le ţine-acolo sus iubirea lor de ţară!...
Două persoane aflate la o coadă imensă lângă un magazin începuseră să se plângă de condiţiile grele de trai. Atunci, un tânăr aflat în apropiere le ia deoparte şi le arată insigna de lucrător la Securitate. Între timp, alţi doi cetăţeni fuseseră auziţi de un vârstnic criticând regimul şi, la fel, respectiviii fuseseră luaţi deoparte, bătrânul arătându-le insigna de lucrător la Securitate. Atunci, pe lângă cele două grupuri care se formaseră, trece o bătrână cocoşată şi stafidită, cu toiag, care cu o voce care abia se înţelegea, strigă disperată:
- Dispersaţi, v-am tot zis să staţi dispersaţi!...
- Cum se numea cel mai sărac turc din timpul regimului comunist?
- Ali Mentara.
-Cum vorbeşte Ion Iliescu engleza?
- Precum chineza.
- Am constatat însă că în ultima vreme, Iliescu a început să evite să mai vorbească englezeşte. Oare de ce?...
- Păi s-au plâns chinezii că îi înjură.
1984: inaugurarea "magistralei albastre", Canalul Dunăre-Marea Neagră, una dintre măreţele ctitorii ale regimului Ceauşescu. Un securist îl abordează pe un cetăţean şi îl întreabă:
- De ce a construit tovarăşul secretar general Canalul?...
Imprudent, cetăţeanul răspunde:
- Să se plimbe cu tovarăşa cu barca. ...Dar imediat, realizând eroarea se corectează:
- ..De fapt să se plimbe cu poporul....Să se plimbe cu vaporul/ Ceauşescu şi poporul/ Să se plimbe cu bărcuţa/ Nicolae şi Lenuţa.
Nicolae Ceauşescu cere un sfat de la Emil Bobu, dorind să se descotorosească de câţiva activişti căzuţi în dizgraţie. Bobu propune:
- Îi întrebăm ghicitori, tovarăşe secretar general şi dacă nu ştiu, scăpăm de ei. Uitaţi, de exemplu: "Cine este fiul tatălui meu, dar nu sunt eu?"
- Păi cine e?...
- E frate-meu
- Bună ghicitoarea. Cu asta o să-i înfundăm. O să mă consult şi cu tovarăşa. Ceauşescu o cheamă pe soţia sa şi o întreabă:
- Cine este fiul tatălui meu, dar nu sunt eu?...
- Nu ştiu, dar ştii că mie poţi să îmi spui.
- Cum nu ştii??!!... e floare la ureche...E fratele lu' Bobu!
Tot anii 80... O coadă de 200 de metri în preajma unui magazin. Un om întreabă pe cineva din spate ce se dă. Cel întrebat dă din umeri...Înaintând pe lângă respectiva coadă, omul ajunge până lângă treptele prăvăliei, unde o bătrânică stătea jos:
- Mamaie, ce se dă aici?...Cu mirare, femeia răspunde:
- Da'se dă cumva ceva?!... Mie mi s-a făcut rău şi am stat şi eu aici.
A murit Nicu Ceauşescu şi a ajuns în iad. La un moment dat, îl vede pe Adolf Hitler, în smoală până la genunchi...Merge mai departe şi îl zăreşte pe Iosif Visarionovici Stalin înfipt în smoală până la brâu... Apoi, în fine, îl întâlneşte şi pe tatăl său, care era înfipt în smoală până la gât.
- Tată, dar rău ai ajuns!
- Se putea şi mai rau fiule. Eu stau de fapt pe umerii mamei tale...
duminică, 26 iunie 2011
joi, 23 iunie 2011
Glume cu sovietici şi comunişti români
Cine sunt cei mai curajoşi din lume?...
Ruşii, deoarece continuă să spună bancuri politice, deşi s-a dovedit că unul din patru este informator la KGB.
Este cunoscut faptul că în Uniunea Sovietică, sub Stalin, stahanoviştii beneficiau de anumite favoruri şi avantaje materiale. Într-o zi, lângă o prăvălie, era o coada destul de mare. O femeie surdă s-a aşezat şi ea la coadă şi a întrebat pe cineva: "Ce se dă aici?..." Un răuvoitor i-a replicat acid: "Palme peste faţă", la care femeia surdă cu pricina a întrebat irăşi: "Şi pentru stahanovişti?...".
Un cetăţean din Uniunea Sovietică a mers disperat la sediul KGB să reclame dispariţia papagalului său. Cineva de acolo l-a întrebat de ce nu a apelat mai degrabă la poliţia locală, dar cetăţeanul respectiv a replicat: "Acest papagal ar putea spune lucruri foarte grave şi am socotit oportun să vă aduc la cunoştinţă".
Este adevărat că în socialismul de tip sovietic spicele de grâu cresc precum stâlpii de telegraf?
Da...de fapt, chiar mai rar!
Aţi aflat că în socialismul de tip sovietic fiecare cetăţean va avea câte o Volga proprietate personală?...
Este extraordinar, dar ce o sa facem cu atâta apă?!....
Epigramă de Păstorel Teodoreanu (fratele scriitorului Ionel Teodoreanu): (versuri aproximative)
"Nu credeam să pot vreodată/ Ca făcând pipi pe garduri/ Să o fac direct în soare..." (Soarele era semnul electoral al Blocului Partidelor Democratice, din care făcea parte Partidului Comunist din România).
... ŞI alte epigrame ale lui Păstorel Teodoreanu:
"Sadoveanu filorus/ Stă cu fundul la Apus/ Ca s-arate Apusului care-i faţa rusului" (După ce Mihael Sadoveanu, care făcea parte din Prezidiul Marii Adunări Naţionale a Republicii Populare Române declarase că "Lumina nu vine decât de la Răsărit")
"Caligula Imperator a făcut din cal senator/Petru Groza, mai sinistru, a făcut din bou ministru" (Aluzie la Romulus Zăroni, semianalfabetul subsecretar de stat de la Ministerul Agriculturii în guvernul Petru Groza).
România anilor 80...Foame, frig, frică.... Doi prieteni schimbă păreri. Unul se uita peste un ziar. Celălalt îl întreabă ce poate găsi interesant în ziarele care doar proslăveau regimul şi pe conducător. "Caut un necrolog..." " Bine, bine, dar necrologurile se găsesc pe ultimele pagini şi eu văd că tu citeşti prima pagină"... "Ei, necrologul care m-ar interesa pe mine trebuie musai să fie pe prima pagină..."
"Ai mâncat vreodată şuncă de Scorniceşti?..." " Nu, pentru că porcul e la Bucureşti"
..E vorba de patru câini, un câine american, unul rus, unul polonez şi unul din România care s-au întâlnit în anii 80. Câinele american, cel mai bine hrănit şi mai mândru începe să se laude: "La mine în ţară, nu trebuie decât să latru puţin, imediat va veni cineva şi îmi va oferi ceva carne"...Câinele polonez, contrariat: "ce e aia carne?..." Cel rus, la fel de surprins întreabă: "ce înseamnă a lătra?"...Câinele din România, cel mai amărât şi mai slăbănog a scheunat stins: "Eu nu ştiu nici ce e aia carne nici ce înseamnă a lătra..."
Ruşii, deoarece continuă să spună bancuri politice, deşi s-a dovedit că unul din patru este informator la KGB.
Este cunoscut faptul că în Uniunea Sovietică, sub Stalin, stahanoviştii beneficiau de anumite favoruri şi avantaje materiale. Într-o zi, lângă o prăvălie, era o coada destul de mare. O femeie surdă s-a aşezat şi ea la coadă şi a întrebat pe cineva: "Ce se dă aici?..." Un răuvoitor i-a replicat acid: "Palme peste faţă", la care femeia surdă cu pricina a întrebat irăşi: "Şi pentru stahanovişti?...".
Un cetăţean din Uniunea Sovietică a mers disperat la sediul KGB să reclame dispariţia papagalului său. Cineva de acolo l-a întrebat de ce nu a apelat mai degrabă la poliţia locală, dar cetăţeanul respectiv a replicat: "Acest papagal ar putea spune lucruri foarte grave şi am socotit oportun să vă aduc la cunoştinţă".
Este adevărat că în socialismul de tip sovietic spicele de grâu cresc precum stâlpii de telegraf?
Da...de fapt, chiar mai rar!
Aţi aflat că în socialismul de tip sovietic fiecare cetăţean va avea câte o Volga proprietate personală?...
Este extraordinar, dar ce o sa facem cu atâta apă?!....
Epigramă de Păstorel Teodoreanu (fratele scriitorului Ionel Teodoreanu): (versuri aproximative)
"Nu credeam să pot vreodată/ Ca făcând pipi pe garduri/ Să o fac direct în soare..." (Soarele era semnul electoral al Blocului Partidelor Democratice, din care făcea parte Partidului Comunist din România).
... ŞI alte epigrame ale lui Păstorel Teodoreanu:
"Sadoveanu filorus/ Stă cu fundul la Apus/ Ca s-arate Apusului care-i faţa rusului" (După ce Mihael Sadoveanu, care făcea parte din Prezidiul Marii Adunări Naţionale a Republicii Populare Române declarase că "Lumina nu vine decât de la Răsărit")
"Caligula Imperator a făcut din cal senator/Petru Groza, mai sinistru, a făcut din bou ministru" (Aluzie la Romulus Zăroni, semianalfabetul subsecretar de stat de la Ministerul Agriculturii în guvernul Petru Groza).
România anilor 80...Foame, frig, frică.... Doi prieteni schimbă păreri. Unul se uita peste un ziar. Celălalt îl întreabă ce poate găsi interesant în ziarele care doar proslăveau regimul şi pe conducător. "Caut un necrolog..." " Bine, bine, dar necrologurile se găsesc pe ultimele pagini şi eu văd că tu citeşti prima pagină"... "Ei, necrologul care m-ar interesa pe mine trebuie musai să fie pe prima pagină..."
"Ai mâncat vreodată şuncă de Scorniceşti?..." " Nu, pentru că porcul e la Bucureşti"
..E vorba de patru câini, un câine american, unul rus, unul polonez şi unul din România care s-au întâlnit în anii 80. Câinele american, cel mai bine hrănit şi mai mândru începe să se laude: "La mine în ţară, nu trebuie decât să latru puţin, imediat va veni cineva şi îmi va oferi ceva carne"...Câinele polonez, contrariat: "ce e aia carne?..." Cel rus, la fel de surprins întreabă: "ce înseamnă a lătra?"...Câinele din România, cel mai amărât şi mai slăbănog a scheunat stins: "Eu nu ştiu nici ce e aia carne nici ce înseamnă a lătra..."
marți, 14 iunie 2011
De ce Ronald Reagan?...
...Personal consider că Ronald Reagan a fost cel mai bun preşedinte al Statelor Unite ale Americii. De ce?...În primul rând pentru că, aşa cum am demonstrat cu alte prilejuri, a contribuit decisiv la încheierea Războiului Rece. A reînviat demnitatea şi mândria americanilor şi a restabilit supremaţia Statelor Unite pe glob, serios pusă sub semnul îndoielii în anii 70. A lansat Iniţiativa de Apărare Strategică şi i-a plasat pe sovietici într-o netă inferioritate militară, strategică, economică şi mai ales tehnologică.
Ronald Reagan a fost un anticomunist convins, iar comunismul a reprezentat cea mai mare "calamitate" a istoriei. Încă de pe vremea când era comentator radio şi de când conducea sindicatul actorilor de la Hollywood a încercat să contracareze eventuale acţiuni subversive de inspiraţie comunistă. El a oferit măsura anticomunismului său cu prilejul mai multor discursuri, dintre care cel mai celebru este cel referitor la "Imperiul Răului", metaforă prin care preşedintele superputerii aflate în fruntea blocului vestic, caracteriza Uniunea Sovietică în 1983. A negat legitimitatea regimurilor comuniste din Europa Centrală şi de Est, aducând drept argument faptul că niciunul dintre acestea nu a riscat să organizeze alegeri libere în ultimele decenii. Desigur că pe fondul inexistenţei drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului şi al deteriorării calităţii vieţii, un scrutin liber ar fi marcat eşecul partidelor comuniste.
Reagan credea cu tărie în falimentul şi implozia comunismului. Astfel, fostul guvernator de California a demonstrat o deosebită capacitate de predicţie. După ce Mihail Gorbaciov a preluat funcţia de secretar general al PCUS, Reagan a trecut de la confruntare la dialog, de la un discurs de pe poziţii de forţă la cooperare. Evident, conjunctura pentru o schimbare de atitudine era favorabilă, deoarece "Gorby" era cel dintâii lider sovietic care nu era nici tiranic, precum Stalin nici mitocan, precum Hruşciov, nici cinic şi retrograd, precum Brejnev şi nici senil, precum Cernenko, realitate evidenţiată cu o remarcabilă acurateţe de John-Lewis Gaddis. Era un intelectual care inspira încredere occidentalilor şi care era conştient că Uniunea Sovietică era incapabilă să ţină pasul cu americanii după era "stagnării brejneviste". Îl admir pe cel de al 40-lea preşedinte al Statelor Unite pentru atitudinea intransigentă avută faţă de dictatorii vremii, Kim Ir Sen, ayatollahul Khomeini, Fidel Castro şi Gaddafi.
Ronald Reagan era şi un mare liberal şi un democrat. În adolescenţă, spre sfârşitul anilor 20, când manifestările de rasism nu reprezentau o raritate în Statele Unite ale Americii , el oferea hrană şi adăpost negrilor cărora li se refuzase cazarea la hotelurile din localitate.
Precum mulţi actori, Ronald Reagan avea şi un ascuţit simţ al umorului. Pe cand se afla la centrul aero-spaţial de la Houston, a telefonat echipajului unei nave aflate în misiune să facă un popas pentru a-l prelua în drumul spre California. Pentru a vă convinge în legătură cu deosebitul simţ al umorului al preşedintelui, accesaţi şi linkurile din josul paginii.
Chiar dacă şi Dwight Eisenhower a adoptat o atitidine intransigentă faţă de Uniunea Sovietică şi comunism prin strategia de "rollback", personal prefer actorii militarilor. Si eu ma gandeam mai demult să devin actor.
Preşedintele Reagan era un om de stat în adevăratul sens al cuvântului, omul secolului al XX-lea. Discursurile sale sunt de o excepţională calitate. Vă ofer câteva mostre:
http://www.youtube.com/watch?v=YtYdjbpBk6A
http://www.youtube.com/watch?v=ZgDZdFQY3iM
http://www.youtube.com/watch?v=mN3z3eSVG7A&feature=fvwrel
http://www.youtube.com/watch?v=Xjv082CPz9g
Ronald Reagan a fost un anticomunist convins, iar comunismul a reprezentat cea mai mare "calamitate" a istoriei. Încă de pe vremea când era comentator radio şi de când conducea sindicatul actorilor de la Hollywood a încercat să contracareze eventuale acţiuni subversive de inspiraţie comunistă. El a oferit măsura anticomunismului său cu prilejul mai multor discursuri, dintre care cel mai celebru este cel referitor la "Imperiul Răului", metaforă prin care preşedintele superputerii aflate în fruntea blocului vestic, caracteriza Uniunea Sovietică în 1983. A negat legitimitatea regimurilor comuniste din Europa Centrală şi de Est, aducând drept argument faptul că niciunul dintre acestea nu a riscat să organizeze alegeri libere în ultimele decenii. Desigur că pe fondul inexistenţei drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului şi al deteriorării calităţii vieţii, un scrutin liber ar fi marcat eşecul partidelor comuniste.
Reagan credea cu tărie în falimentul şi implozia comunismului. Astfel, fostul guvernator de California a demonstrat o deosebită capacitate de predicţie. După ce Mihail Gorbaciov a preluat funcţia de secretar general al PCUS, Reagan a trecut de la confruntare la dialog, de la un discurs de pe poziţii de forţă la cooperare. Evident, conjunctura pentru o schimbare de atitudine era favorabilă, deoarece "Gorby" era cel dintâii lider sovietic care nu era nici tiranic, precum Stalin nici mitocan, precum Hruşciov, nici cinic şi retrograd, precum Brejnev şi nici senil, precum Cernenko, realitate evidenţiată cu o remarcabilă acurateţe de John-Lewis Gaddis. Era un intelectual care inspira încredere occidentalilor şi care era conştient că Uniunea Sovietică era incapabilă să ţină pasul cu americanii după era "stagnării brejneviste". Îl admir pe cel de al 40-lea preşedinte al Statelor Unite pentru atitudinea intransigentă avută faţă de dictatorii vremii, Kim Ir Sen, ayatollahul Khomeini, Fidel Castro şi Gaddafi.
Ronald Reagan era şi un mare liberal şi un democrat. În adolescenţă, spre sfârşitul anilor 20, când manifestările de rasism nu reprezentau o raritate în Statele Unite ale Americii , el oferea hrană şi adăpost negrilor cărora li se refuzase cazarea la hotelurile din localitate.
Precum mulţi actori, Ronald Reagan avea şi un ascuţit simţ al umorului. Pe cand se afla la centrul aero-spaţial de la Houston, a telefonat echipajului unei nave aflate în misiune să facă un popas pentru a-l prelua în drumul spre California. Pentru a vă convinge în legătură cu deosebitul simţ al umorului al preşedintelui, accesaţi şi linkurile din josul paginii.
Chiar dacă şi Dwight Eisenhower a adoptat o atitidine intransigentă faţă de Uniunea Sovietică şi comunism prin strategia de "rollback", personal prefer actorii militarilor. Si eu ma gandeam mai demult să devin actor.
Preşedintele Reagan era un om de stat în adevăratul sens al cuvântului, omul secolului al XX-lea. Discursurile sale sunt de o excepţională calitate. Vă ofer câteva mostre:
http://www.youtube.com/watch?v=YtYdjbpBk6A
http://www.youtube.com/watch?v=ZgDZdFQY3iM
http://www.youtube.com/watch?v=mN3z3eSVG7A&feature=fvwrel
http://www.youtube.com/watch?v=Xjv082CPz9g
luni, 13 iunie 2011
Puterea neocomunistă şi mineriada din iunie 1990 (II)
"Mai bine haimana decât trădător, / Mai bine huligan decât dictator, /Mai bine golan decât activist, / Mai bine mort decât comunist" (Cristi Paţurcă, "Imnul golanilor")
Grupul "dejiştilor" a fost completat de către matusalemicul Alexandru Bârlădeanu, devenit, după alegerile din 20 mai, preşedinte al Senatului României. Alături de Iliescu regăsim şi alte personaje lipsite de scrupule, precum enigmaticul Gelu Voican- Voiculescu(vice-premier la mineriadă), N. S. Dumitru (vice-preşedinte al Frontului Salvării Naţionale), cărora li se adăuga grobianul Dan Iosif. Mihai Chiţac, ministru de Interne la 13 iunie 1990, a fost comandantul garnizoanei Bucureşti şi al trupelor chimice în decembrie 1989, fiind implicat în reprimarea revoluţiei la Timişoara. Gelu Voican-Voiculescu controla, la momentul mineriadei, serviciile secrete. Securitatea fusese rebotezată Serviciul Român de Informaţii, care era condus de către Virgil Măgureanu, un apropiat al viitorului preşedinte al României de după 1990, încă din timpul "epocii Ceauşescu". Dealtfel, fosta Securitate a fost serios implicată în instrumentalizarea evenimentelor din 13-15 iunie, recurgând la diversiune şi intoxicare şi punându-se în serviciul puterii pentru a-i acredita teza oficială conform căreia în acele zile a avut loc o tentativă de lovitură de stat de tip legionar. Nu este lipsit de semnificaţie faptul că printre minerii chemaţi in capitală de către Iliescu şi guvern să "facă ordine", se aflau unii în salopete curate, nou-nouţe, iar de multe ori, minerii erau călăuziţi şi instigaţi de persoane îmbrăcate în civil.
În 22 aprilie 1990, a debutat manifestaţia-maraton din Piaţa Universităţii, care în opinia noastră a reprezentat una dintre cele mai sincere şi frumoase pledoarii publice colective pentru libertate şi democraţie veritabilă, într-o perioadă în care preşedintele Iliescu vorbea de o democraţie "originală". Scânteia care a aprins revolta a fost decizia FSN de a se constitui în formaţiune politică, urmând să participe la alegerile din mai, în pofida făgăduielilor sale anterioare. Reiterăm ideea că cei de la conducerea ţării nu aveau de gând în 1990 să renunţe la sistemul şi metodele comuniste şi să reorienteze România către valorile occidentale. Cei prezenţi în piaţă au declarat-o, în mod simbolic, zonă liberă de neocomunism. Au participat intelectuali, studenţi, elevi, muncitori... Printre cei care au salutat acţiunea şi au luat cuvântul din balconul Universităţii s-au aflat Doina Cornea, Gabriel Liiceanu, Victor Rebengiuc, Dragoş Pâslaru, Octavian Paler, Marian Munteanu, Alexandru Andrieş, Valeriu Sterian, Cristi Paţurcă şi alţii, ultimul menţionat compunând faimosul "Imn al Golanilor". Din nefericire, Vali Sterian şi Cristi Paţurcă nu se mai află astăzi printre noi.
Printre doleanţele cele mai arzătoare ale participanţilor la mitingul anticomunist figura respectarea punctului 8 al proclamaţiei de la Timişoara, care interzicea candidatura la funcţii publice, pentru un interval de trei legislaturi consecutive, tuturor activiştilor regimului comunist şi membrilor Securităţii.
Obişnuit cu realităţile totalitarismului de stânga, al cărui produs era, preşedintele Iliescu nu accepta nicio formă de contestare. Astfel, el i-a calificat, într-o şedinţă a Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională, pe demonstranţii din Piaţa Universităţii drept "golani", după ce nu demult, "geniul Carpaţilor" (pe care Ion Iliescu îl ura atât de mult) îi "gratulase" pe manifestanţii de la Timişoara cu apelativul de "huligani". Dacă cei din Piaţa Universităţii erau "legionari", demonstranţii de la Timişoara se aflau în solda "agenturilor" străine şi atentau la suveranitatea, independenţa şi integritatea teritorială a României, expresii foarte dragi lui Ceauşescu.
Deşi condamnase cultul personalităţii dedicat fostului secretar general al PCR, Iliescu a devenit el însuşi, în timpul campaniei electorale din 1990, obiectul unui cult incipient al personalităţii (ne gândim la versurile "Iliescu apare/ Soarele răsare").
Aluzia la soare ne trimite însă mai degrabă cu gândul la alegerile din 1946 şi la semnul electoral al Blocului Partidelor Democratice, dominat de comunişti. Dealtfel, dacă încercăm să analizăm din punct de vedere semantic discursurile lui Ion Iliescu, acestea se aseamănă mai degrabă cu cele din perioada de tristă amintire a impunerii regimului comunist în România. Este simptomatic faptul că Iliescu folosea expresii precum "democraţie populară". Acest concept este utilizat de istoriografie pentru a desemna statele şi regimurile politice din Europa Centrală şi de Răsărit, aflate după 1945 în plin proces de sovietizare şi satelizare. Dacă după 1945, Partidul Comunist din România acorda o accepţiune foarte largă termenului "fascist", care incorpora pe toţi adversarii (reali sau fictivi), în 1990, preşedintele Iliescu îi socotea legionari pe cei din Piaţa Universităţii. Aşadar, şi după 1945 şi în 1990, comuniştii au luat drept postulat dictonul "Cine nu e cu noi, e împotriva noastră". Mai mult, ei au aplicat principiul "divide et impera". Dacă cei care au uzurpat puterea cu sprijinul Uniunii Sovietice şi al armatei roşii l-au utilizat şi pentru a dezbina partidele tradiţionale, neocomuniştii au instigat pe muncitori împotriva intelectualilor (a se vedea îngrozitoarele lozici "Noi muncim, nu gândim", şi mai ales "Moarte intelectualilor"), pe români împotriva maghiarilor (momentul de violenţă de la Târgu-Mureş, din martie 1990) şi a rromilor (în timpul mineriadei din iunie au existat chiar mini-pogromuri în câteva cartiere bucureştene cu numeroşi rromi). Frontul Salvării Naţionale, ca şi Partidul Comunist din România a practicat o politică a urii, demonizând ambele în cursul celor două campanii elctorale (din 1946 şi din 1990) partidele istorie, Partidul Naţional-Ţărănesc şi Partidul Naţional Liberal. Şi similitudinile nu se opresc aici....
Ion Iliescu şi FSN au câştigat detaşat alegerile din 20 mai 1990 (peste 84%, respectiv peste 66%)şi, drept consecinţă, majoritatea organizaţiilor şi asociaţiilor au decis să pună capăt acţiunii de protest din Piaţa Universităţii. În dimineaţa de 13 iunie, când s-a produs intervenţia brutală a forţelor de ordine, în piaţă se mai aflau cel mult câteva sute de protestatari. Miliţia, denumită oficial de curând Poliţie, a procedat la arestări arbitrare printre demonstranţi dar şi printre studenţii aflaţi în clădirea Institutului de Arhitectură. Interesant este faptul că sediul guvernului a servit drept loc temporar de detenţie, înainte ca manifestanţii (bătuţi şi unii dintre ei deja sălbatic maltrataţi) să fie trimişi la Măgurele, unde condiţiile aduceau cu cele din sistemul concentraţionar al epocii Dej.
Puterea a dispus iniţial mobilizarea muncitorilor de la IMGB, pentru a pune la punct pe studenţii "recalcitranţi". Această mobilizare a constituit preludiul chemării minerilor din Valea Jiului în capitală. Trebuiau însă fabricate dovezi, care să justifice o acţiune agresivă şi în forţă.
Tocmai de aceea, cercurile conducătoare şi serviciile secrete au procedat la înscenări oribile la Televiziune şi la Ministerul de Interne în seara zilei de 13 iunie. Au urmat alte două zile în care, hoardele de mineri au semănat teroarea, dezlănţuind iadul pe pământ în Bucureşti. Orice trecător cu o ţinută sau o vestimentaţie aşa-zisă "suspectă" reprezenta o potenţială ţintă a barbariei, dacă "lămpaşii" erau asmuţiţi de vreun securist care îi "coordona". Unele persoane chiar au decedat. Bogdan Munteanu, fratele liderului Ligii Studenţilor, Marian Munteanu, a fost realmente desfigurat în bătaie. Actorul Dragoş Pâslaru, - cel care interpretase de curând rolul lui Horia Sima, în filmul "Drumeţ în calea lupilor" (fotografii din timpul filmului au fost puse în circulaţie de presa FSN, care îl eticheta drept legionar)- a intrat în moarte clinică, fiind la un pas de tragedie...Poate numai credinţa profundă în Dumnezeu l-a salvat. Cert este că după câţiva ani, actorul a hotărât să renunţe la cele lumeşti şi să îmbrace haina monahală. Minerii au devastat sediile partidelor de opoziţie, ale presei care adoptase o atitudine critică la adresa lui Ion Iliescu şi a acoliţilor săi. Mai mult, conform unor surse, minerii, frizând absurdul şi ridicolul, erau pe punctul de a ataca până şi Muzeul Ţăranului Român...Pentru ei si pentru cei care îi dirijau este posibil ca respectiva instituţie să fi reprezentat vreo "oficină" a PNŢ şi era imperios necesar să fie disciplinată.
Cine i-a chemat pe mineri?... Preşedintele Iliescu şi guvernul Roman, în principal primul ministru şi vice prim-ministrul, Voican-Voiculescu. Ion Iliescu le-a mulţumit în final minerilor pentru "solidaritatea muncitorească" de care au dat dovadă şi pentru promptitudinea cu care au răspuns la apel. Guvernul Roman a fost de asemenea implicat. Afirmam mai sus că sediul din Piaţa Victoriei a servit drept loc provizoriu de detenţie pentru "golani". Mai mult într-o discuţie de la Universitate cu ministrul învăţământului Mihai Şora, membru al Grupului pentru Dialog Social, care disperat şi cutremurat îi arăta sânge pe ziduri, Roman a replicat plin de cinism că era de fapt vorba de vopsea.
Cum se explică violenţa paroxistică?...Deşi obţinuseră un succes răsunător în alegeri, Iliescu şi Frontul nu erau dispuşi să tolereze nicio opoziţie veritabilă. Precum orice putere comunistă sau neocomunistă dealtfel... Opoziţia trebuia intimidată, terorizată, redusă la tăcere cu orice preţ şi prin orice mijloace. Pentru Iliescu şi tovarăşii săi, opoziţia era menită să joace un rol pur formal, fiind redusă la statutul de opoziţie de faţadă, decorativă. Violenţele extreme au fost justificate oficial şi în media aservită Frontului (Televiziunea Română, ziarele Azi, Dimineaţa, Adevărul, România muncitoare...) prin pericolul unei lovituri de stat legionare. Ce e drept, tovarăşul preşedinte şi oamenii săi stăpâneau foarte bine tehnica manipulării....
Am lecturat nu demult remarcabila lucrare semnată Mihnea Berindei, Ariadna Combes, Anne Planche, "Mineriada 13-15 iunie 1990. Realitatea unei puteri neocomuniste", Ediţia a III-a, publicată la Editura Humanitas, 2010. În încheiere, vom cita din lucrarea menţionată, unele dintre relatările mai mult decât tulburătoare ale martorilor (fără a oferi nume) şi reflectând profund, să sperăm că istoria nu se va repeta, pentru a nu mai avea de-a face cu astfel de grozăvii inimaginabile. Unii dintre aceşti martori erau studenţi şi, printre ei, chiar fete...
"Ne-au descoperit,...cu chiote de satisfacţie, ne-au călcat cu sălbăticie în picioare, deşi noi încercam să comunicăm cu ei...Au răsturnat planşeta peste noi strivindu-ne...ne loveau cu ţevi de fier, bâte, topoare şi cu tuburi de cauciuc cu metal înăuntru şi chiar cu sfredele de mină. Ne-au târât pe scări, călcându-i în picioare pe cei care cădeau şi lovindu-i în cap..."
"Eram înconjurată de o mulţime de mineri care mă priveau duşmănos. Unul din ei a ridicat toporul şi m-a lovit în cap. Din fericire toporul a alunecat într-o parte şi nu m-a nimerit chiar în plin. La început ne-au lovit pe toţi cu topoarele numai în cap. Apoi, după ce am căzut la pământ, au început să mă lovească cu bâtele şi picioarele unde nimereau...Din cauza rănii căpătate la cap, puteam zări doar printre şiroaiele de sânge care îmi inundau faţa....unul dintre ei m-a apucat de braţ, iar ceilalţi, înconjuraţi de câţiva indivizi îmbrăcaţi în civil, au vrut să mă arunce într-una din vitrinele Institutului de Arhitectură. Cineva însă a spus că nu merita să spargă geamul. Nu mai ştiu ce s-a întâmplat apoi, pentru că am leşinat dar trebuie să spun totuşi că în afara obscenităţilor incredibile pe care mi-a fost dat să le aud, ultima frază de care îmi amintesc este propunerea făcută de cineva...de a tăia sânii uneia dintre colegele noastre cu toporul. Nu pot să spun dacă acest lucru a fost înfăptuit sau nu, dar ideea mi-a îngheţat sângele în vine"
...Şi poate cea mai cumplită relatare:
"Băiatul nici n-a mai putut să strige. În tot acest timp...nu se auzeau decât loviturile care cădeau grele...După un timp nesfârşit s-a auzit de pe trotuarul din faţă vocea răguşită a unei femei: Lăsaţi-l, oameni buni! Nu vedeţi că l-aţi omorât?... Retina mea înregistra în mod automat aceste scene: picături ţâşneau sub lovituri (date exclusiv în cap); mai întâi sânge, apoi fragmente de oase şi, în sfârşit, sânge amestecat cu o substanţă albicioasa. Corpul adolescentului se mai zbătea încă spasmodic, în aparenţă mort, dar loviturile echipei de ordine (ajunsă acum la opt-zece inşi) continuau să cadă ca nişte ciocane pneumatice..."
Grupul "dejiştilor" a fost completat de către matusalemicul Alexandru Bârlădeanu, devenit, după alegerile din 20 mai, preşedinte al Senatului României. Alături de Iliescu regăsim şi alte personaje lipsite de scrupule, precum enigmaticul Gelu Voican- Voiculescu(vice-premier la mineriadă), N. S. Dumitru (vice-preşedinte al Frontului Salvării Naţionale), cărora li se adăuga grobianul Dan Iosif. Mihai Chiţac, ministru de Interne la 13 iunie 1990, a fost comandantul garnizoanei Bucureşti şi al trupelor chimice în decembrie 1989, fiind implicat în reprimarea revoluţiei la Timişoara. Gelu Voican-Voiculescu controla, la momentul mineriadei, serviciile secrete. Securitatea fusese rebotezată Serviciul Român de Informaţii, care era condus de către Virgil Măgureanu, un apropiat al viitorului preşedinte al României de după 1990, încă din timpul "epocii Ceauşescu". Dealtfel, fosta Securitate a fost serios implicată în instrumentalizarea evenimentelor din 13-15 iunie, recurgând la diversiune şi intoxicare şi punându-se în serviciul puterii pentru a-i acredita teza oficială conform căreia în acele zile a avut loc o tentativă de lovitură de stat de tip legionar. Nu este lipsit de semnificaţie faptul că printre minerii chemaţi in capitală de către Iliescu şi guvern să "facă ordine", se aflau unii în salopete curate, nou-nouţe, iar de multe ori, minerii erau călăuziţi şi instigaţi de persoane îmbrăcate în civil.
În 22 aprilie 1990, a debutat manifestaţia-maraton din Piaţa Universităţii, care în opinia noastră a reprezentat una dintre cele mai sincere şi frumoase pledoarii publice colective pentru libertate şi democraţie veritabilă, într-o perioadă în care preşedintele Iliescu vorbea de o democraţie "originală". Scânteia care a aprins revolta a fost decizia FSN de a se constitui în formaţiune politică, urmând să participe la alegerile din mai, în pofida făgăduielilor sale anterioare. Reiterăm ideea că cei de la conducerea ţării nu aveau de gând în 1990 să renunţe la sistemul şi metodele comuniste şi să reorienteze România către valorile occidentale. Cei prezenţi în piaţă au declarat-o, în mod simbolic, zonă liberă de neocomunism. Au participat intelectuali, studenţi, elevi, muncitori... Printre cei care au salutat acţiunea şi au luat cuvântul din balconul Universităţii s-au aflat Doina Cornea, Gabriel Liiceanu, Victor Rebengiuc, Dragoş Pâslaru, Octavian Paler, Marian Munteanu, Alexandru Andrieş, Valeriu Sterian, Cristi Paţurcă şi alţii, ultimul menţionat compunând faimosul "Imn al Golanilor". Din nefericire, Vali Sterian şi Cristi Paţurcă nu se mai află astăzi printre noi.
Printre doleanţele cele mai arzătoare ale participanţilor la mitingul anticomunist figura respectarea punctului 8 al proclamaţiei de la Timişoara, care interzicea candidatura la funcţii publice, pentru un interval de trei legislaturi consecutive, tuturor activiştilor regimului comunist şi membrilor Securităţii.
Obişnuit cu realităţile totalitarismului de stânga, al cărui produs era, preşedintele Iliescu nu accepta nicio formă de contestare. Astfel, el i-a calificat, într-o şedinţă a Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională, pe demonstranţii din Piaţa Universităţii drept "golani", după ce nu demult, "geniul Carpaţilor" (pe care Ion Iliescu îl ura atât de mult) îi "gratulase" pe manifestanţii de la Timişoara cu apelativul de "huligani". Dacă cei din Piaţa Universităţii erau "legionari", demonstranţii de la Timişoara se aflau în solda "agenturilor" străine şi atentau la suveranitatea, independenţa şi integritatea teritorială a României, expresii foarte dragi lui Ceauşescu.
Deşi condamnase cultul personalităţii dedicat fostului secretar general al PCR, Iliescu a devenit el însuşi, în timpul campaniei electorale din 1990, obiectul unui cult incipient al personalităţii (ne gândim la versurile "Iliescu apare/ Soarele răsare").
Aluzia la soare ne trimite însă mai degrabă cu gândul la alegerile din 1946 şi la semnul electoral al Blocului Partidelor Democratice, dominat de comunişti. Dealtfel, dacă încercăm să analizăm din punct de vedere semantic discursurile lui Ion Iliescu, acestea se aseamănă mai degrabă cu cele din perioada de tristă amintire a impunerii regimului comunist în România. Este simptomatic faptul că Iliescu folosea expresii precum "democraţie populară". Acest concept este utilizat de istoriografie pentru a desemna statele şi regimurile politice din Europa Centrală şi de Răsărit, aflate după 1945 în plin proces de sovietizare şi satelizare. Dacă după 1945, Partidul Comunist din România acorda o accepţiune foarte largă termenului "fascist", care incorpora pe toţi adversarii (reali sau fictivi), în 1990, preşedintele Iliescu îi socotea legionari pe cei din Piaţa Universităţii. Aşadar, şi după 1945 şi în 1990, comuniştii au luat drept postulat dictonul "Cine nu e cu noi, e împotriva noastră". Mai mult, ei au aplicat principiul "divide et impera". Dacă cei care au uzurpat puterea cu sprijinul Uniunii Sovietice şi al armatei roşii l-au utilizat şi pentru a dezbina partidele tradiţionale, neocomuniştii au instigat pe muncitori împotriva intelectualilor (a se vedea îngrozitoarele lozici "Noi muncim, nu gândim", şi mai ales "Moarte intelectualilor"), pe români împotriva maghiarilor (momentul de violenţă de la Târgu-Mureş, din martie 1990) şi a rromilor (în timpul mineriadei din iunie au existat chiar mini-pogromuri în câteva cartiere bucureştene cu numeroşi rromi). Frontul Salvării Naţionale, ca şi Partidul Comunist din România a practicat o politică a urii, demonizând ambele în cursul celor două campanii elctorale (din 1946 şi din 1990) partidele istorie, Partidul Naţional-Ţărănesc şi Partidul Naţional Liberal. Şi similitudinile nu se opresc aici....
Ion Iliescu şi FSN au câştigat detaşat alegerile din 20 mai 1990 (peste 84%, respectiv peste 66%)şi, drept consecinţă, majoritatea organizaţiilor şi asociaţiilor au decis să pună capăt acţiunii de protest din Piaţa Universităţii. În dimineaţa de 13 iunie, când s-a produs intervenţia brutală a forţelor de ordine, în piaţă se mai aflau cel mult câteva sute de protestatari. Miliţia, denumită oficial de curând Poliţie, a procedat la arestări arbitrare printre demonstranţi dar şi printre studenţii aflaţi în clădirea Institutului de Arhitectură. Interesant este faptul că sediul guvernului a servit drept loc temporar de detenţie, înainte ca manifestanţii (bătuţi şi unii dintre ei deja sălbatic maltrataţi) să fie trimişi la Măgurele, unde condiţiile aduceau cu cele din sistemul concentraţionar al epocii Dej.
Puterea a dispus iniţial mobilizarea muncitorilor de la IMGB, pentru a pune la punct pe studenţii "recalcitranţi". Această mobilizare a constituit preludiul chemării minerilor din Valea Jiului în capitală. Trebuiau însă fabricate dovezi, care să justifice o acţiune agresivă şi în forţă.
Tocmai de aceea, cercurile conducătoare şi serviciile secrete au procedat la înscenări oribile la Televiziune şi la Ministerul de Interne în seara zilei de 13 iunie. Au urmat alte două zile în care, hoardele de mineri au semănat teroarea, dezlănţuind iadul pe pământ în Bucureşti. Orice trecător cu o ţinută sau o vestimentaţie aşa-zisă "suspectă" reprezenta o potenţială ţintă a barbariei, dacă "lămpaşii" erau asmuţiţi de vreun securist care îi "coordona". Unele persoane chiar au decedat. Bogdan Munteanu, fratele liderului Ligii Studenţilor, Marian Munteanu, a fost realmente desfigurat în bătaie. Actorul Dragoş Pâslaru, - cel care interpretase de curând rolul lui Horia Sima, în filmul "Drumeţ în calea lupilor" (fotografii din timpul filmului au fost puse în circulaţie de presa FSN, care îl eticheta drept legionar)- a intrat în moarte clinică, fiind la un pas de tragedie...Poate numai credinţa profundă în Dumnezeu l-a salvat. Cert este că după câţiva ani, actorul a hotărât să renunţe la cele lumeşti şi să îmbrace haina monahală. Minerii au devastat sediile partidelor de opoziţie, ale presei care adoptase o atitudine critică la adresa lui Ion Iliescu şi a acoliţilor săi. Mai mult, conform unor surse, minerii, frizând absurdul şi ridicolul, erau pe punctul de a ataca până şi Muzeul Ţăranului Român...Pentru ei si pentru cei care îi dirijau este posibil ca respectiva instituţie să fi reprezentat vreo "oficină" a PNŢ şi era imperios necesar să fie disciplinată.
Cine i-a chemat pe mineri?... Preşedintele Iliescu şi guvernul Roman, în principal primul ministru şi vice prim-ministrul, Voican-Voiculescu. Ion Iliescu le-a mulţumit în final minerilor pentru "solidaritatea muncitorească" de care au dat dovadă şi pentru promptitudinea cu care au răspuns la apel. Guvernul Roman a fost de asemenea implicat. Afirmam mai sus că sediul din Piaţa Victoriei a servit drept loc provizoriu de detenţie pentru "golani". Mai mult într-o discuţie de la Universitate cu ministrul învăţământului Mihai Şora, membru al Grupului pentru Dialog Social, care disperat şi cutremurat îi arăta sânge pe ziduri, Roman a replicat plin de cinism că era de fapt vorba de vopsea.
Cum se explică violenţa paroxistică?...Deşi obţinuseră un succes răsunător în alegeri, Iliescu şi Frontul nu erau dispuşi să tolereze nicio opoziţie veritabilă. Precum orice putere comunistă sau neocomunistă dealtfel... Opoziţia trebuia intimidată, terorizată, redusă la tăcere cu orice preţ şi prin orice mijloace. Pentru Iliescu şi tovarăşii săi, opoziţia era menită să joace un rol pur formal, fiind redusă la statutul de opoziţie de faţadă, decorativă. Violenţele extreme au fost justificate oficial şi în media aservită Frontului (Televiziunea Română, ziarele Azi, Dimineaţa, Adevărul, România muncitoare...) prin pericolul unei lovituri de stat legionare. Ce e drept, tovarăşul preşedinte şi oamenii săi stăpâneau foarte bine tehnica manipulării....
Am lecturat nu demult remarcabila lucrare semnată Mihnea Berindei, Ariadna Combes, Anne Planche, "Mineriada 13-15 iunie 1990. Realitatea unei puteri neocomuniste", Ediţia a III-a, publicată la Editura Humanitas, 2010. În încheiere, vom cita din lucrarea menţionată, unele dintre relatările mai mult decât tulburătoare ale martorilor (fără a oferi nume) şi reflectând profund, să sperăm că istoria nu se va repeta, pentru a nu mai avea de-a face cu astfel de grozăvii inimaginabile. Unii dintre aceşti martori erau studenţi şi, printre ei, chiar fete...
"Ne-au descoperit,...cu chiote de satisfacţie, ne-au călcat cu sălbăticie în picioare, deşi noi încercam să comunicăm cu ei...Au răsturnat planşeta peste noi strivindu-ne...ne loveau cu ţevi de fier, bâte, topoare şi cu tuburi de cauciuc cu metal înăuntru şi chiar cu sfredele de mină. Ne-au târât pe scări, călcându-i în picioare pe cei care cădeau şi lovindu-i în cap..."
"Eram înconjurată de o mulţime de mineri care mă priveau duşmănos. Unul din ei a ridicat toporul şi m-a lovit în cap. Din fericire toporul a alunecat într-o parte şi nu m-a nimerit chiar în plin. La început ne-au lovit pe toţi cu topoarele numai în cap. Apoi, după ce am căzut la pământ, au început să mă lovească cu bâtele şi picioarele unde nimereau...Din cauza rănii căpătate la cap, puteam zări doar printre şiroaiele de sânge care îmi inundau faţa....unul dintre ei m-a apucat de braţ, iar ceilalţi, înconjuraţi de câţiva indivizi îmbrăcaţi în civil, au vrut să mă arunce într-una din vitrinele Institutului de Arhitectură. Cineva însă a spus că nu merita să spargă geamul. Nu mai ştiu ce s-a întâmplat apoi, pentru că am leşinat dar trebuie să spun totuşi că în afara obscenităţilor incredibile pe care mi-a fost dat să le aud, ultima frază de care îmi amintesc este propunerea făcută de cineva...de a tăia sânii uneia dintre colegele noastre cu toporul. Nu pot să spun dacă acest lucru a fost înfăptuit sau nu, dar ideea mi-a îngheţat sângele în vine"
...Şi poate cea mai cumplită relatare:
"Băiatul nici n-a mai putut să strige. În tot acest timp...nu se auzeau decât loviturile care cădeau grele...După un timp nesfârşit s-a auzit de pe trotuarul din faţă vocea răguşită a unei femei: Lăsaţi-l, oameni buni! Nu vedeţi că l-aţi omorât?... Retina mea înregistra în mod automat aceste scene: picături ţâşneau sub lovituri (date exclusiv în cap); mai întâi sânge, apoi fragmente de oase şi, în sfârşit, sânge amestecat cu o substanţă albicioasa. Corpul adolescentului se mai zbătea încă spasmodic, în aparenţă mort, dar loviturile echipei de ordine (ajunsă acum la opt-zece inşi) continuau să cadă ca nişte ciocane pneumatice..."
sâmbătă, 11 iunie 2011
Puterea neocomunistă şi mineriada din iunie 1990. (I)
Moto: Cine nu cunoaşte trecutul, riscă să îl retrăiască!...
Zilele de 13-15 iunie 1990 au fost cele mai negre din istoria postdecembristă a României. Puterea neocomunistă de la Bucureşti (preşedintele Ion Iliescu, împreuna cu guvernul Petre Roman) a contribuit, datorită revărsării de violenţă şi barbarie din acele trei zile, la crearea unei imagini negative a ţarii in Occident. "Dejiştii" şi cei din eşalonul al doilea al PCR,- practic, cei care confiscasera revoluţia din decembrie 1989, orchestrând evenimentele şi deturnându-le în conformitate cu propriile interese, - izbutiseră iniţial să inducă în eroare opinia publica internaţionala, ca de altfel si marea parte a opiniei publice din interior. Revoluţia, "televizată in direct", reuşise să demonstreze că poporul ajunsese la capătul răbdării, find sătul de privaţiuni şi totodată dornic sa o rupă cu regimul totalitar de stânga pentru totdeauna.
Era însă cât se poate de limpede că Iliescu si echipa sa nu doreau după 22 decembrie 1989 să renunţe la comunism. Discursul preşedintelui Consiliului Frontului Salvării Naţionale, rostit în primele ore după acapararea puterii stă marturie in acest sens. Trecem peste apelativul iniţial "tovarăşi". Toate relele totalitarismului comunist erau puse exclusiv pe seama lui Nicolae Ceauşescu si a ''clicii sale bezmetice'', Ceausescu fiind caracterizat drept un om lipsit ''de inima şi de creier", care, chipurile, ar fi întinat idealurile nobile ale comunismului. Ion Iliescu a fost un membru important al partidului comunist, făcând parte din Comitetul Central şi ocupând chiar funcţia de prim-secretar al CC al Uiunii Tineretului Comunist. Ulterior, a căzut în dizgraţia lui Nicolae Ceauşescu, unii considerând că dictatorul vedea în Iliescu un pericol pentru poziţia sa. Mai degrabă, înclinăm să credem că marginalizarea lui Iliescu de către naţional-comunistul Ceauşescu s-ar datora filosovietismului de netăgăduit al celui dintâi.
Alte personaje-cheie, artizane ale loviturii de stat, care au confiscat revoluţia din decembrie erau, de asemnea legate de vechea "gardă" comunistă. Petre Roman era fiul lui Ernst Neulander, care combătuse, în timpul razboiul civil din Spania, în brigăzile roşii internaţionale alături de alţi tovarăşi, precum Petre Borila, Mihai Burcă, Gheorghe Stoica şi Constantin Doncea. Ca o paranteză, se pare că tovarăşul Neulander manifesta un exces de zel şi o cruzime ieşite din comun, orbind prizonierii franchişti cu vergeaua. In tabăra franchistă, au luptat fruntaşii legionari Ioan Moţa şi Vasile Marin, care au şi pierit pe câmpul de bătălie.
Saul Bruckner, calificat de mulţi drept "eminenţa cenuşie" a Frontului Salvării Naţionale, a fost redactator-şef la oficiosul partidului comunist "Scânteia", militând pentru sovietizarea şi comunizarea ţării. Bruckner i-a înfierit cu mânie proletară pe studenţii care manifestaseră în favoarea regelui Mihai, în 8 noiembrie 1945 şi a pledat pentru condamnarea la moarte a liderului Partidului Naţional Ţărănesc, Iuliu Maniu. Poate că cel mai democrat om politic al României interbelice ar fi împărtăşit soarta tragică şi nedreaptă a lui Nicola Petkov (ucis cu cinism de comuniştii bulgari,al căror lider era fostul secretar general al Cominternului, Gheorghi Dimitrov) daca nu s-ar fi bucurat de o popularitate covârşitoare în rândul populaţiei. Dealtfel, simpatia de care se bucura a fost probată cu prilejul alegerilor falsificate de către guvernul Petru Groza şi Blocul Partidelor Democratice (termenii "democrat" , "democratic" pot induce în eroare, precum în cazul actual al Republicii Populare Democrate Coreene, de pildă) în toamna anului 1946.Dumitru Mazilu, un alt colaborator al lui Ion Iliescu după 22 decembrie, fost ofiţer de Securitate, a redactat unul dintre cele mai avangardiste si mai democratice programe şi probabil că tocmai acesta a fost motivul, pentru care la începutul lui 1990 a fost trecut pe linie moartă.
(Va urma)
Zilele de 13-15 iunie 1990 au fost cele mai negre din istoria postdecembristă a României. Puterea neocomunistă de la Bucureşti (preşedintele Ion Iliescu, împreuna cu guvernul Petre Roman) a contribuit, datorită revărsării de violenţă şi barbarie din acele trei zile, la crearea unei imagini negative a ţarii in Occident. "Dejiştii" şi cei din eşalonul al doilea al PCR,- practic, cei care confiscasera revoluţia din decembrie 1989, orchestrând evenimentele şi deturnându-le în conformitate cu propriile interese, - izbutiseră iniţial să inducă în eroare opinia publica internaţionala, ca de altfel si marea parte a opiniei publice din interior. Revoluţia, "televizată in direct", reuşise să demonstreze că poporul ajunsese la capătul răbdării, find sătul de privaţiuni şi totodată dornic sa o rupă cu regimul totalitar de stânga pentru totdeauna.
Era însă cât se poate de limpede că Iliescu si echipa sa nu doreau după 22 decembrie 1989 să renunţe la comunism. Discursul preşedintelui Consiliului Frontului Salvării Naţionale, rostit în primele ore după acapararea puterii stă marturie in acest sens. Trecem peste apelativul iniţial "tovarăşi". Toate relele totalitarismului comunist erau puse exclusiv pe seama lui Nicolae Ceauşescu si a ''clicii sale bezmetice'', Ceausescu fiind caracterizat drept un om lipsit ''de inima şi de creier", care, chipurile, ar fi întinat idealurile nobile ale comunismului. Ion Iliescu a fost un membru important al partidului comunist, făcând parte din Comitetul Central şi ocupând chiar funcţia de prim-secretar al CC al Uiunii Tineretului Comunist. Ulterior, a căzut în dizgraţia lui Nicolae Ceauşescu, unii considerând că dictatorul vedea în Iliescu un pericol pentru poziţia sa. Mai degrabă, înclinăm să credem că marginalizarea lui Iliescu de către naţional-comunistul Ceauşescu s-ar datora filosovietismului de netăgăduit al celui dintâi.
Alte personaje-cheie, artizane ale loviturii de stat, care au confiscat revoluţia din decembrie erau, de asemnea legate de vechea "gardă" comunistă. Petre Roman era fiul lui Ernst Neulander, care combătuse, în timpul razboiul civil din Spania, în brigăzile roşii internaţionale alături de alţi tovarăşi, precum Petre Borila, Mihai Burcă, Gheorghe Stoica şi Constantin Doncea. Ca o paranteză, se pare că tovarăşul Neulander manifesta un exces de zel şi o cruzime ieşite din comun, orbind prizonierii franchişti cu vergeaua. In tabăra franchistă, au luptat fruntaşii legionari Ioan Moţa şi Vasile Marin, care au şi pierit pe câmpul de bătălie.
Saul Bruckner, calificat de mulţi drept "eminenţa cenuşie" a Frontului Salvării Naţionale, a fost redactator-şef la oficiosul partidului comunist "Scânteia", militând pentru sovietizarea şi comunizarea ţării. Bruckner i-a înfierit cu mânie proletară pe studenţii care manifestaseră în favoarea regelui Mihai, în 8 noiembrie 1945 şi a pledat pentru condamnarea la moarte a liderului Partidului Naţional Ţărănesc, Iuliu Maniu. Poate că cel mai democrat om politic al României interbelice ar fi împărtăşit soarta tragică şi nedreaptă a lui Nicola Petkov (ucis cu cinism de comuniştii bulgari,al căror lider era fostul secretar general al Cominternului, Gheorghi Dimitrov) daca nu s-ar fi bucurat de o popularitate covârşitoare în rândul populaţiei. Dealtfel, simpatia de care se bucura a fost probată cu prilejul alegerilor falsificate de către guvernul Petru Groza şi Blocul Partidelor Democratice (termenii "democrat" , "democratic" pot induce în eroare, precum în cazul actual al Republicii Populare Democrate Coreene, de pildă) în toamna anului 1946.Dumitru Mazilu, un alt colaborator al lui Ion Iliescu după 22 decembrie, fost ofiţer de Securitate, a redactat unul dintre cele mai avangardiste si mai democratice programe şi probabil că tocmai acesta a fost motivul, pentru care la începutul lui 1990 a fost trecut pe linie moartă.
(Va urma)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)