Puterea neocomunistă şi mineriada din iunie 1990. (I)

Moto: Cine nu cunoaşte trecutul, riscă să îl retrăiască!...

Zilele de 13-15 iunie 1990 au fost cele mai negre din istoria postdecembristă a României. Puterea neocomunistă de la Bucureşti (preşedintele Ion Iliescu, împreuna cu guvernul Petre Roman) a contribuit, datorită revărsării de violenţă şi barbarie din acele trei zile, la crearea unei imagini negative a ţarii in Occident. "Dejiştii" şi cei din eşalonul al doilea al PCR,- practic, cei care confiscasera revoluţia din decembrie 1989, orchestrând evenimentele şi deturnându-le în conformitate cu propriile interese, - izbutiseră iniţial să inducă în eroare opinia publica internaţionala, ca de altfel si marea parte a opiniei publice din interior. Revoluţia, "televizată in direct", reuşise să demonstreze că poporul ajunsese la capătul răbdării, find sătul de privaţiuni şi totodată dornic sa o rupă cu regimul totalitar de stânga pentru totdeauna.
Era însă cât se poate de limpede că Iliescu si echipa sa nu doreau după 22 decembrie 1989 să renunţe la comunism. Discursul preşedintelui Consiliului Frontului Salvării Naţionale, rostit în primele ore după acapararea puterii stă marturie in acest sens. Trecem peste apelativul iniţial "tovarăşi". Toate relele totalitarismului comunist erau puse exclusiv pe seama lui Nicolae Ceauşescu si a ''clicii sale bezmetice'', Ceausescu fiind caracterizat drept un om lipsit ''de inima şi de creier", care, chipurile, ar fi întinat idealurile nobile ale comunismului. Ion Iliescu a fost un membru important al partidului comunist, făcând parte din Comitetul Central şi ocupând chiar funcţia de prim-secretar al CC al Uiunii Tineretului Comunist. Ulterior, a căzut în dizgraţia lui Nicolae Ceauşescu, unii considerând că dictatorul vedea în Iliescu un pericol pentru poziţia sa. Mai degrabă, înclinăm să credem că marginalizarea lui Iliescu de către naţional-comunistul Ceauşescu s-ar datora filosovietismului de netăgăduit al celui dintâi.
Alte personaje-cheie, artizane ale loviturii de stat, care au confiscat revoluţia din decembrie erau, de asemnea legate de vechea "gardă" comunistă. Petre Roman era fiul lui Ernst Neulander, care combătuse, în timpul razboiul civil din Spania, în brigăzile roşii internaţionale alături de alţi tovarăşi, precum Petre Borila, Mihai Burcă, Gheorghe Stoica şi Constantin Doncea. Ca o paranteză, se pare că tovarăşul Neulander manifesta un exces de zel şi o cruzime ieşite din comun, orbind prizonierii franchişti cu vergeaua. In tabăra franchistă, au luptat fruntaşii legionari Ioan Moţa şi Vasile Marin, care au şi pierit pe câmpul de bătălie.
Saul Bruckner, calificat de mulţi drept "eminenţa cenuşie" a Frontului Salvării Naţionale, a fost redactator-şef la oficiosul partidului comunist "Scânteia", militând pentru sovietizarea şi comunizarea ţării. Bruckner i-a înfierit cu mânie proletară pe studenţii care manifestaseră în favoarea regelui Mihai, în 8 noiembrie 1945 şi a pledat pentru condamnarea la moarte a liderului Partidului Naţional Ţărănesc, Iuliu Maniu. Poate că cel mai democrat om politic al României interbelice ar fi împărtăşit soarta tragică şi nedreaptă a lui Nicola Petkov (ucis cu cinism de comuniştii bulgari,al căror lider era fostul secretar general al Cominternului, Gheorghi Dimitrov) daca nu s-ar fi bucurat de o popularitate covârşitoare în rândul populaţiei. Dealtfel, simpatia de care se bucura a fost probată cu prilejul alegerilor falsificate de către guvernul Petru Groza şi Blocul Partidelor Democratice (termenii "democrat" , "democratic" pot induce în eroare, precum în cazul actual al Republicii Populare Democrate Coreene, de pildă) în toamna anului 1946.Dumitru Mazilu, un alt colaborator al lui Ion Iliescu după 22 decembrie, fost ofiţer de Securitate, a redactat unul dintre cele mai avangardiste si mai democratice programe şi probabil că tocmai acesta a fost motivul, pentru care la începutul lui 1990 a fost trecut pe linie moartă.
(Va urma)

Invatatorul gorjean Victor Popescu in mentalul colectiv

I. Atentatul de la Sarajevo (28 iunie 1914) şi asasinarea prinţului moştenitor al Austro-Ungariei, Frantz Ferdinand a fost preludiul primei mari conflagraţii mondiale. Deşi legat printr-un tratat de alianţă cu Puterile Centrale, Regatul Român consideră inaplicabil principiul casus foederis (în condiţiile agresiunii austro-ungare asupra Serbiei), iar Consiliul de Coroană (21 iulie/3 august 1914) decide că România este absolvită de orice obligaţie asumată prin Tratatul din 1883.
Urmează doi ani grei de aşteptare . După ce Consiliul de Coroană din 15/28 august 1916 decide alăturarea României Puterilor Antantei, Germania, Turcia, Bulgaria ne declară război deşi guvernul de la Bucureşti şi Suveranul Ţării declaraseră război doar Austro-Ungariei.
În 15 august 1916, România a declarat mobilizarea generală. Au fost mobilizaţi 19.843 ofiţeri şi elevi (ai şcolilor militare) şi 813.758 reangajaţi şi oameni de trupă, din care 15.949 ofiţeri şi 642.139 oameni de trupă alcătuiau armata de operaţiuni. Cele 4 armate au acoperit un front de 1500 km , cel mai lung front al războiului. Armatei I (coordonată de generalul Ioan Culcer) îi revenea misiunea să acopere zona de la Calafat, Varcierova pe masivul muntos al Olteniei până la izvoarele Argeşului.
Din această armată făcea parte şi grupul Jiu (7 batalioane şi 8 baterii), comandat de colonelul Ion I. Anastasiu.
Regimentele 18 şi 58 Infanterie Gorj se găseau cantonate în satele de munte în momentul decretării mobilizării, Imediat cele două unităţi au inaintat, pe Defileul Jiului, în Transilvania, reuşind, în decurs de câteva zile, să obţină victorii în luptele cu unităţile armatei austro-ungare , reuşind să ajungă pe obiectivele ordonate (Petrina-Mina Vulcan) la 6 august 1916. Înaintarea continuă până la 27 august când grupul Jiu ajunge în defileul Merişor, dar căderea Turtucaiei determină Marele Cartier Militar General să ordone oprirea înaintării în Transilvania. După lupte cu sorţi schimbători, Regimentul 18 Gorj se retrage până la Sâmbotin, Cartiu Turcineşti (12 octombrie 1916) . Urmează eroica rezistenţă de la Podul Jiului (Tg.Jiu), la 14 octombrie , moment care a întârziat cu două luni înaintarea armatelor germano-austro-ungare spre zona muntoasă, conform relatărilor din presa străină. Din nefericire, şi datorită motivelor arhicunoscute, ofensiva germană nu mai poate fi stăvilită iar bătălia pentru Bucureşti este pierdută la 20 noiembrie/3 decembrie. Mai puţin cunoscut este episodul capturării de către Germania a unui ofiţer din Statul Major, care avea asupra sa planul românesc de operaţii.
II. În această odisee a pierderii unei mari părţi din teritoriul ţării facem cunoştinţă cu eroul Victor Popescu din Valea cu Apă, judeţul Gorj. Fiu de învăţător (Dumitru Popescu), dintr-o familie cu 11 copii (din care opt în viaţă), Victor Popescu s-a născut în 1880 a urmat cursurile Şcolii Normale din Bucureşti şi după efectuarea stagiului militar (în regimentul 18 Infanterie Gorj), a devenit învăţător, înlocuindu-l la Şcoala din Valea cu Apă pe părintele său. Ca toţi învăţătorii, este concentrat la începutul anului 1916 şi urmează un curs de formare şi de perfecţionare militară la Regimentul 21 Dorobanţi din Bucureşti. Participă la războiul întregirii neamului din prima zi a mobilizării, înrolat în Regimentul 18 Infanterie (comandant colonel Constantin Jipa), Batalionul I (comandant-locotenent-colonel Andrei Nicolau), compania a III-a (comandant-căpitan Gheorghe Gutuleanu), şi conduce (având gradul de sublocotenent), plutonul III din amintita companie. Participă la luptele din Defileul Jiului şi este rănit la nord de oraşul Lupeni. Revine curând la comanda plutonului şi îşi conduce soldaţii până în 5 noiembrie 1916 (stil vechi), când „în lupa de pe Dealul dintre Bratuia şi Răşina (lângă Ţicleni – n.n.), fiind înconjuraţi de inamic şi nemaiavând putinţa de a ne salva, am fost capturaţi, o bună parte din Regimentul 18 Infanterie, cât şi fracţiuni din Regimentul 58 Infanterie, Regimentul 41 Infanterie, Regimentul 71 Infanterie, Regimentul 59 Infanterie, Nevoind să fiu făcut prizonier am spus oamenilor să fugă în pădure şi să caute fiecare să treacă, dacă va fi posibil la trupele noastre” .
Împreună cu şeful său, căpitanul Gutuleanu şi cu sergentul Costea Aristică, din satul Vlăduleni, sublocotenentul-învăţător, rătăcesc trei zile prin pădurile dintre Răşina şi Brătuia. După ce ajung la Vladuleni, cei trei se despart, iar Victor Popescu trece Jiul spre a se îndrepta către Negomir, în speranţa că va ajunge detaşamentul căpitanului Tăutu ce se retrăgea către Turnu Severin.
A căutat detaşamentul în retragere timp de o săptămână, dar fără succes. În aceste condiţii s-a întors în comuna Fărcăşeşti, aşteptând să se petreacă cele spuse de comandantul batalionului, Colonelul Jipa înainte de dezastrul de la Răşina, şi anume „venirea în sprijinul armatei de la Jiu a 30 batalioane ruseşti care debarcaseră în gara Filiaşi şi a brigăzii Nicalaca în gara Cărbuneşti”. Cum ajutorul nu a mai venit, sublocotenentul care pierduse legătura cu subunitatea pe care o comanda era în situaţia unui dezertor. Om instruit, bun cunoscător al istoriei militare, Victor Popescu s-a hotărât să înceapă un război de hărţuire a ocupantului. Decizia de a intra „în umbră” a fost luată după ce, în data de 4 decembrie 1916 i-a ucis pe cei doi militari germani care-i jefuiseră gospodăria şi-i torturaseră tatăl şi imediat, pe soldatul care efectua paza la sediul patrulei germane, căruia îi ia şi armamentul din dotare” . Între timp află de la oamenii din sat că este urmărit de Hans fierarul (un neamţ pripăşit în localitate – n.n.) şi Gheorghe Schinteie, iscoade ale nemţilor. Mai află că Gheorghe Gutuleanu a fost prins de patrulele germane şi expediat în lagărul de la Sapronik, Austria. După incidentul de mai sus, Victor Popescu hălăduieşte prin mai multe localităţi din Gorj şi Mehedinţi: Roşia-Jiu, Mătăsari, Horăşti, Negomir, Dragoteşti, Bolboşi, Trestioara, Stejerei, Padeş, Tismana, Covrigi, Miluta şi altele. Arealul geografic dintre Jiu şi Motru ca şi cel străbătut de Jilţuri devine, curând, câmpul luptelor duse de Victor Popescu împotriva ocupantului german. Acţiunile lui ajung şi în cele două oraşe, reşedinţe ale judeţelor Gorj şi Mehedinţi.* De altfel, rezistenţa armată condusă de Victor Popescu n-a fost singulară. În ţinutul Vrancei a acţionat grupul condus de Vasile Chilian, executat de germani, împreună cu soţia sa la 17/30 august 1917.
Din iarnă până în primăvară, Victor Popescu îşi recrutează tovarăşii de luptă. Vin alături de el, pentru început, fraţii Dumitru şi Ilie Cârciumaru, Iorgu Crăciun, Vasile Velican, M. Cărămidaru, toti din Negomir. Scrie bilete cu următorul conţinut: „azi am trecut prin satul vostru, am văzut mizeriile pe care le faceţi fraţilor noştri, în curând vă vom plăti vouă mizerabili ce sunteţi”, le atribuie colonelului Popovici sau generalului Averescu şi le distribuie pe lângă comenduirile germane din satele pe unde trec. Face propagandă în rândul „băieţilor spre a forma o bandă de apărare contra germanilor” . I se alătură: Nicolae Popescu, Tudor Popescu (din Valea cu Apă), Gheorghe Ioana din Racoviţa-Vâlcea (sergent jandarm), Gheorghe Spătaru (Negomir), Ionel Popescu (elev normalist şi cercetaş), Ionel Prunescu (elev la şcoala militară Craiova), foşti prizonieri ruşi şi italieni evadaţi din lagărul de la Turnu-Severin, în total aproximativ 40 persoane. În legătură cu numărul luptătorilor există informaţii contradictorii. Prizonierul rus Trofin Choloff, fugit de la şantierul naval din Turnu Severin şi ataşat grupului Victor Popescu, declară la Broşteni în 12 iunie 1917: „la zece zile după fuga în pădure a întâlnit banda alcătuită din 6 oameni, 5 în uniformă românească şi unul civil, cei 6 erau înarmaţi şi mai erau şi 2 mitraliere” iar un soldat dintr-o patrulă ungurească declară: „pe şosea am văzut 3 oameni civili şi unul în uniformă rusească care au tras asupra noastră; eu am tras asupra lor, dar după ce am văzut, în vale 100-120 de oameni înarmaţi n-am mai tras, ci m-am retras”. La rândul său, Ion Prunescu, membru al grupului de rezistenţă, îi scria lui Coca Codrescu din Craiova în mai 1917: „suntem într-o bandă formată din 5 ofiţeri, 2 plutonieri, 23 sergenţi şi 125 soldaţi. Cu ajutorul acestora atacăm din când în când pe aceia pe care nu putem să-i suferim (sunt germani)”. Datele contradictorii despre numărul celor ce activează în mişcarea de rezistenţă se explică în primul rând prin aceea că având în vedere caracterul clandestin al mişcării, erau puţini cei care ştiau exact sau aproape exact componenţa grupului şi numărul luptătorilor.
De altfel, Victor Popescu şi-a dizolvat şi şi-a refăcut în mai multe rânduri grupul de luptători. Dizolvarea se producea, de regulă, în momentele foarte grele, când inamicul mobiliza forţe uriaşe. Sublocotenentul le recomanda oamenilor săi să se împrăştie, să încerce să ajungă în Moldova unde armata română se refăcea sau să rămână ascunşi în păduri, să cutreiere satele spre a obţine informaţii şi să fie gata pentru a reveni în cazul planificării unor atacuri armate asupra obiectivelor germane. Însuşi Victor Popescu se deghiza în preot, cioban, ţigan-lăutar, cerşetor, căruţaş-vânzător de oale, se deplasa prin sate, statea de vorbă cu oamenii şi în situaţii de pericol îi împuşca pe soldaţii austro-ungari sau germani care-l urmăreau, le lua armamentul, muniţia şi caii şi lăsa pentru autorităţile de ocupaţie misive de ameninţare. Aşa s-a întâmplat, de exemplu, la Corcova, când deghizat în călugăr a ajuns faţă în faţă cu o patrulă germană care îl căuta. A reuşit să le capteze bunăvoinţa, au băut împreună la cramele prinţului Bibescu şi după ce soldaţii s-au îmbătat le-a luat armele şi muniţiile lăsându-le o „carte de vizită” pe care a scris „sublocotenentul Victor Popescu a dispărut”. Alt episod, identic celui relatat mai sus, s-a produs în satul Meriş la sfârşitul lunii aprilie. Atacuri surprinzătoare efectuau şi ceilalţi componenţi ai grupului. Aceste lovituri intrau în strategia concepută de sublocotenent. Scopul lui era să-i facă pe germani să creadă că dispune de mii de oameni, că este foarte bine înarmat, că oamenii lui se găsesc pretutindeni. Nu de puţine ori comandanţii militari germani au formulat ipoteza existenţei unei armate române condusă de un general. La inducerea acestei ipoteze contribuiau şi manifestele răspândite de către rezistenţi, manifeste semnate Popovici, Averescu etc. Victor Popescu îşi constituie o reţea de recrutare pentru rezistenţă. Pentru a aduna cât mai mulţi oameni, Victor Popescu redactează în mai 1917 o Proclamaţie adresată românilor, primarilor, soldaţilor de toate categoriile. În preambulul adresat românilor şi primarilor ofiţerul fugar face apel către conaţionali să se unească pentru a face faţă vremurilor grele pe care le trăiesc. Le cere să nu se mai „pârască germanilor, să se deştepte şi să învie cum a înviat şi codrul”. „Decât prizonieri - spune Proclamaţia – schingiuiţi şi cu familiile batjocorite de duşman mai bine în codru, cu arma în mână, fâcându-ne datoria pentru ţară şi strămoşii noştri, sau să murim. Iar voi, soldaţi, pe care nenorocul v-a despărţit de fraţii voştri, nu vă mai predaţi inamicului, căci rău va fi de voi”. În continuare, Victor Popescu se adresează soldaţilor de toate categoriile spunându-le „Eu ofiţerul vostru, vă ordon ca fără nici o întârziere să vă prezentaţi la statul major în pădure, pentru ca împreună cu ofiţerul vostru să vă faceţi datoria faţă de Ţară.” În continuare îi atenţionează pe cei care nu se supun ordinului de mai sus că vor fi consideraţi „laşi, trădători, dezertori şi îşi vor lua răsplata după merit”. Primarilor şi sătenilor le cere să nu-i mai „pârască pe prizonieri” să nu mai dea ocupantului „armătura noastră” ci s-o dea soldaţilor pe care să-i trimită să-l urmeze pe el.
Urmează un avertisment foarte sever: „Cel ce vinde ţara, armătura şi soldaţii va fi pedepsit cu moartea. Să nu se gândească nici un român că noi rămânem la nemţi. Nu! asta niciodată. Aceasta să creadă numai duşmanii şi nemernicii care cred în ei şi le spală picioarele”. În finalul Proclamaţiei, ofiţerul urmăreşte să le insufle celor din teritoriul ocupat speranţă şi optimism: „vedeţi că fronturile sunt aproape şi ei (ocupanţii – n.n.) sunt închişi ca în cutie, nemaiştiind unde să fugă”. Mai departe îi face pe germani şi aliaţii lor „mizerabili şi damblagii” care de necaz că „nu mai sunt în stare să se bată cu soldaţii , s-au apucat să bată bietele femei, copii şi oameni bătrâni”. Supăraţi de neputinţa lor – mai spune Proclamaţia - germanii „vor încerca să ne prindă, dar va fi în zadar, iar dacă ne vor prinde ne vor lua numai morţi, dar vii niciodată. Vom muri ca Români, iar nu ca mişei şi trădători de ţară.” Spre a fi mai convingător Victor Popescu se adresează recruţilor spunându-le să se ferească de apelurile ocupanţilor şi soldaţilor pe care îi cheamă încă o dată să vină alături de rezistenţă, cerându-le să aibă „curajul şi inima strămoşilor” spre a-şi apăra Ţara. În urma unui atac asupra postului de jandarmi de la Trestioara (actualmente comuna Dragoteşti – n.n.), oamenii lui Victor Popescu au ridicat de la sediul jandarmilor un şapilograf cu care au multiplicat textul Proclamaţiei şi l-au răspândit în satele Gorjului şi Mehedinţilor şi l-au afişat în locurile cele mai circulate ale localităţilor din aceste judeţe.
Proclamaţia face vorbire de un stat major al rezistenţei. Din acest „stat major” fac parte cei mai apropiaţi colaboratori ai sublocotenentului: Ionel Popescu din Covrigi (nepotul de frate al lui Victor Popescu – n.n.), Ion Prunescu din Valea cu Apă, Gheorghe Ioana din Racoviţa-Vâlcea, Petre Bura din Mehedinţi. Cu excepţia lui Ionel Popescu, toţi sunt subofiţeri sau gradaţi, iar Ion Prunescu este elev la şcoala de cadeţi de la Craiova. Dar şi Ionel Prunescu, elev normalist posedă cunoştinţe militare fiind cercetaş. „Sediul” statului major este Poiana Părului, loc situat în pădurea dintre Negomir şi Raci.*
Victor Popescu şi ai lui lovesc permanent inamicul, în zone aflate la distanţe de zeci de km una de alta. Obiectivele atacurilor erau cel puţin trei: să-i înspăimânte pe inamici, să ţină trează speranţa populaţiei din zonele de ocupaţie, să procure armament, muniţie, cai pentru a putea continua luptele. Atacurile organizate aproape simultan sau la distanţă au menirea, aşa cum mai spuneam, să creeze impresia unei forţe numeroase şi puternice.
Cele mai multe confruntări se duc între oamenii lui Victor Popescu şi patrule izolate de germani sau austrieci. Frecvenţa atacurilor îi nelinişteşte serios pe ocupanţi. Aceştia mobilizează efective importante împotriva rezistenţilor, promit recompense serioase celor care îl predau pe Victor Popescu, terorizează familiile celor plecaţi în codru, îi închid pe cei bănuiţi că acordă găzduire, hrană, informaţii fugarilor, recrutează informatori cărora le cer să-l spioneze pe învăţătorul sublocotenent. La rândul său, Victor Popescu este informat permanent despre faptele şi planurile germanilor, despre spionii care-l urmăresc şi chiar despre situaţia armatei române retrasă în Moldova. Unele dintre atacurile grupului de rezistenţă îi vizează direct pe germani şi austro-ungari, altele sunt îndreptate împotriva colaboratorilor şi trădătorilor. După o confruntare cu o patrulă în satul Trestioara, comandamentul german a trimis în pădurea din apropiere un detaşament de 50-60 soldaţi germani. Înconjuraţi de inamic, luptătorii se retrag în Poiana Părului unde are loc o confruntare „disperată cu un escadron inamic”. Luptele au durat 4 zile. Germanii au capturat doi luptători, italienii Alfredo Pellegrini şi Dominico Prade, iar ceilalţi luptători au reuşit să se salveze ieşind din încercuire şi refugiindu-se în pădurea Strâmtu (actuala comună Slivileşti - n.n.). Cei doi italieni au fost executaţi la ordinul comandantului (german) de etapă Von Kusenberg, la 15 septembrie 1917 . De o mare preţiozitate pentru cunoaşterea confruntărilor rezistenţi-ocupanţi sunt însemnările tânărului Ionel Prunescu (făcute în carnetul său). „Astăzi, 29 mai 1917, orele 2 p.m. – scrie normalistul cercetaş – abia ne scularăm de la masă şi auzirăm un nechezat de cai. Când acolo 32 ulani veneau. Imediat luarăm armele şi trăserăm. Rezultatul a fost favorabil pentru noi. Pierderile inamicului au fost îngrozitoare faţă de numărul nostru de oameni. Inamicul a pierdut 8 ulani şi 7 cai. Alte 4 automobile cu soldaţi aşteptau în Slivileşti să vie să ne atace, însă văzându-şi piederile îngrozitoare au luat-o la fugă înapoi. În 31 mai Ionel Prunescu face următoarea însemnare: „Astăzi veniră 50 soldaţi germani (2 companii) în căutarea noastră care eram numai 4. Au căutat toată pădurea, înconjurând-o şi trăgând focuri în zadar. Le-am produs învălmăşeală de s-au împuşcat între ei, având 3 morţi şi 6 răniţi şi n-au găsit nimic! Aveau cu ei 2 tunuri mici de munte, 4 mitraliere, ei venind cu 4 automobile şi 11 căruţe şi călări. Noi n-am avut nici o pierdere.” Din păcate pentru Ionel Prunescu, cele relatate sunt ultimele sale bucurii. Retrăgându-se din zona Strâmtu spre Dealul Bujorăscu spre a se ascunde un timp în zona Cloşani, Victor Popescu şi însoţitorii sunt urmăriţi de o patrulă. Schimbă direcţia către Rosia-Jiu. Aici, în lunca râului Tismana îi sunt împuşcaţi mortal Ionel Prunescu şi Gheorghe Ioana. Deşi este rănit, Victor Popescu reuşeşte să se salveze. El este înştiinţat de către apropiaţi că cel puţin trei persoane îl trădează. Este vorba de Gheorghe Schinteie, primarul comunei Dragoteşti, preotul Gheorghe Roşoga din Peşteana de Jos şi călugărul Aftanghel Toma, detaşat chipurile de la mânăstirea Tismana în parohia Bolboşi, localitate în care Victor Popescu avea foarte mulţi prieteni şi numeroase gazde. Gheorghe Schinteie a fost împuşcat de Victor Popescu în timp ce însoţea o patrulă maghiară care îl căuta. Gheorghe Roşoga, cu care Victor Popescu era foarte bun prieten, de care a fost găzduit uneori şi cu care s-a întâlnit în mai multe rânduri în diferite locuri ascunse este învinuit de trădare de către Ionel Popescu devenit subcomisar la Poliţia Turnu-Severin după încheierea războiului. Fostul luptător îl acuză pe preot că i-a trădat inamicului pe foarte mulţi oameni care l-au ajutat pe Victor Popescu. Şi Victor Popescu spune în 1926, că s-a întâlnit de multe ori cu Roşoga şi că a discutat foarte multe lucruri importante. Cel mai periculos om al nemţilor s-a dovedit a fi călugărul Toma. Pericolul era cu atât mai mare cu cât sătenii care mergeau la spovedanie erau chestionaţi despre mişcările lui Victor Popescu şi ale camarazilor săi. Aftanghel Toma este vinovat chiar de capturarea de către inamic a lui Ionel Popescu. Închis în comandatura austro-ungară din Raci, tânărul este eliberat de către Victor Popescu înainte ca cei ce-l deţineau să-l trimită la comandamentul de la Turnu-Severin. Despre trădători furnizează date certe tânărul Ionel Popescu. În 1927 el declară: „În luna mai 1917 am fost prins de primarul Gică Scânteie din comuna Dragoteşti şi predat comandaturii germane din Broşteni ca unul ce făceam parte din banda locotenentului Victor Popescu. Acolo, locotenentul comandant mi-a arătat o petiţie scrisă şi subscrisă de Ermil Popescu din comuna Covrigi pe care citind-o am constatat că numitul se plângea tatălui meu Nicolae S. Popescu învinuindu-l a fi iniţiatorul bandei Victor Popescu (…). Datorita acestui fapt germanii au arestat pe tata şi după puţin timp l-au executat în ogaşul din dosul Regimentului de Roşiori. Pentru prinderea călugărului turnător luptătorii din rezistenţă acţionează aidoma unui comando profesionist. Şapte luptători înarmaţi l-au ridicat de la locuinţă în noaptea de 30/31 mai 1917, conform declaraţiei martorului Nicolai Costescu. Martorul mai declară că „călugărul Aftanghel Toma din Tismana, popă la Bolboşi, a fost după informaţia Komandaturei din Petreşti către Komandatura din Turnu Severin, omul de încredere al Jandarmeriei Petreşti. Probabil de aceea a fost ridicat de către şapte armaţi. De atunci a dispărut. După ce l-au interogat, l-au împuşcat şi au lăsat lângă cadavru un înscris cu următorul conţinut: „aşa vor păşi toţi cei care îşi trădează fraţii şi stau în slujba duşmanului”.
„Oastea” lui Victor Popescu desfăşoară, după unii autori, şi acţiuni de mare anvergură. Atacă depozitele de muniţie, aruncă în aer garnituri de tren încărcate cu armament şi muniţie (pe Dealul Balota), atacă sediile ocupanţilor din Tg. Jiu , punându-i pe fugă pe străini. Pretutindeni oamenii din umbră găsesc sprijinul localnicilor. Pentru a înspăimânta populaţia autorităţile de ocupaţie iau măsuri extreme. Sunt emise zeci de ordonanţe prin care sunt ameninţaţi cu „pedepse aspre posesorii de arme şi mai ales acela care dă intenţionat ajutor unei persoane acordându-i adăpost, îmbrăcăminte sau hrană sau ajutând-o în alt mod.” Pe măsură ce acţiunile grupului de rezistenţă se intensifică şi se înmulţesc, spaima autorităţilor creşte.
La Turnu Severin se deplasează reprezentanţii ocupanţilor (german, austro-ungar, turc, bulgar) spre a se informa de la subordonaţii din Gorj şi Mehedinţi cu privire la situaţia existentă şi pentru a stabili măsuri de înăbuşire a rezistenţei. Pentru denunţarea lui Victor Popescu se stabilesc premii de la 5000 la 30000 lei. Persoanele influente (oameni politici, intelectuali, negustori) sunt internate într-un lagăr la mânăstirea Tismana. Primarul oraşului Tg.Jiu este ameninţat cu închisoarea, dacă unul din cele 200 afişe datate 27 august 1917, afişe prin care se oferă premiul de 30000 lei celui care dă relaţii despre locul în care se află statul major al mişcării de rezistenţă, dispare în 20 de zile. Asupra familiilor apropiaţilor lui Victor Popescu se exercită presiuni imense. Tatăl şi soţia sublocotenentului sunt arestaţi. Gospodăria lui din Valea cu Apă este incendiată de ocupant din ordinul generalului von Knalzer, la 24 iunie 1917. Din gospodărie i-au ridicat trusoul casei şi şapte vite.
Şi socrul lui Victor Popescu, P.D. Pleşan din comuna Crânguieşti, judeţul Mehedinţi a cunoscut calvarul detenţiei şi a suferit pierderea întregului avut. A avut norocul să fie eliberat din închisoarea de la Turnu-Severin înainte cu două zile de execuţia celor 10 colaboratori ai lui Victor Popescu. Au fost supuse supliciului şi închise la Turnu Severin sora lui Victor şi nora acesteia. Din Valea cu Apă, Negomir, Grozeşti, Covrigi, Peşteana de Sus, Bolboşi, Slivileşti, Stejerei, Rovinari, Horăşti, Samarineşti, Trestioara au fost întemniţate sute de persoane, la Tg. Jiu şi Turnu-Severin. În cele din urmă toţi arestaţii au fost adunaţi în închisoarea de la Turnu-Severin. Autorităţile de ocupaţie au intentat proces celor acuzaţi de legături cu „ceata” lui Victor Popescu. Interogatoriile n-au fost de nici un folos anchetatorilor. Victor Popescu a aflat despre proces şi despre pericolul ce-i paşte pe oamenii care l-au ajutat. În faţa acestei situaţii decide o acţiune incredibilă. Atacă închisoarea în noaptea de 6/7 iulie 1917. Este, credem, cea mai curajoasă acţiune a grupului de luptători. Acţiunea este născută şi din disperare. Victor Popescu nu se împăca cu gândul că oamenii care l-au ajutat vor muri pentru aceasta. Deşi reuşeşte să dărâme o parte din zidul închisorii, spărtură prin care se strecoară mai mulţi deţinuţi, cei aflaţi în pericol de a fi condamnaţi la moarte nu au reuşit să evadeze. Atacul asupra închisorii din Turnu-Severin este ultima ispravă a bravului sublocotenent în judeţele Gorj şi Mehedinţi. Asaltul asupra închisorii a grăbit condamnarea celor judecaţi. Tribunalul comandamentului de etape din Turnu-Severin i-a condamnat la moarte pe: Nicolae Marcu (ţăran din Dragoteşti), Nicolae Popescu (învăţător din Covrigi, fratele lui Victor şi tatăl lui Ionel – n.n.), Constantin Cojocaru (notarul comunei Negomir), Ion Norocea (ţăran din Bolboşi), Petre Vâlceanu şi Ion Brăiescu (primarul şi respectiv notarul comunei Bolboşi), Stancu Croitoru, Tudor Ungureanu, Ilie Giumanca (ţărani din Grozeşti), Mihai Cernăianu (proprietar, din Horăşti). Cei zece sunt executaţi în 10 iulie 1917, după ce, în prealabil, fuseseră siliţi să-şi sape singuri gropile.
Au mai fost condamnaţi între 1 şi 15 ani închisoare: Ion Văduva, Iancu Croitoru, Vasile Popescu (toţi din Ngomir), Florea Ungureanu (din Ursoaia), Mariţa Ciorcan (din Strâmba), Constantin Popescu şi Sofia Vladu (din Bolboşi), Ion Calu (din Salentroc). Alţi oameni au murit în închisoare sau la puţină vreme după ce au ajuns acasa: Dumitru Popescu (tatăl lui Victor), Vasile Velican (din Valea cu Apă), Ion Ispas şi Nicolae Bejenaru (din Costeni), Domnica Popescu (soţia învăţătorului Nicolae Popescu), Eftica şi Elena Giosu (din Bolboşi), Petre Sosoiu (din Slivileşti). Alţi zeci de oameni au fost închişi la mânăstirea Tismana, ţinuţi în arest, iar 10 (cei mai mulţi intelectuali)) au fost deportaţi în Bulgaria.
La sfîrşitul lunii august, grupul de luptători se dizolvă. Cei mai mulţi se întorc la casele lor. Victor Popescu se retrage în judeţele Vâlcea şi Olt, stă ascuns prin diferite comune, încearcă să-şi formeze o nouă grupă de luptă, adună 5-6 oameni cu care în luna februarie trece în Moldova, după ce şade închis trei săptămâni la comandatura din Panciu. Ajunge la Regimentul său şi se întoarce victorios după ce Puterile Centrale au capitulat.
III. Nu putem încheia fără să ne referim la posteritatea lui Victor Popescu. La sfârşitul lui 1918 s-a întors în satul său şi şi-a reluat locul în clasele cu elevi. Contemporanii interbelici l-au preţuit şi l-au respectat. În mentalul colectiv faptele lui din timpul ocupaţiei germane au fost glorificate. I s-au dedicat poezii, iar personalitatea sa a devenit legendară. Pe baza Proclamaţiei, al cărui conţinut l-am analizat, un creator anonim a scris o poezie mobilizatoare, intitulată „Chemarea primului partizan român din mai 1917”. Spicuim câteva versuri din textul pus la dispoziţie de harnicul cercetător, general Constantin Ispas: „Ostaşi de orice grad, ordon şi cer// Al vostru comandant şi ofiţer// Popescu Victor cu al său stat major//Să daţi de ştire grabnic tuturor// ca să vă prezentaţi cum ţara cere…//…/Pe steagul ţării aţi jurat credinţă// Şi ţara este azi în suferinţă//…/ Nu-s două căi, ca să puteţi alege// Pe coase puneţi mâna, pe topoară//Pe furci, ca dacii de odinioară//…/ Decât captivi acasa, prigoniţi// mai bine să luptaţi, ori să muriţi// Cu arma-n mână, pentru ţara vie,// Luptaţi cu noi! Veniţi la Datorie// Nu daţi crezare iudei defetistă// Că oastea ţării nici nu mai există.//…// În codru căutaţi-ne de grabă, // Cât mai e timp, acum! Fără zăbavă// Acestea vi le cere tuturor,// Popescu Victor şi-al său stat major.// Chiar azi v-aşteaptă să veniţi la el .// la luptă, pentru ţară şi drapel! //…Şi voi săteni, primari, notari, prefecţi,//…// Al ţării glas de mamă ascultaţi// Nu mai predaţi la nemţi pe evadaţi// Nu mai cercaţi, pe noi chiar, a ne vinde,// Căci niciodată, vii nu ne vor prinde//…//pe prizonierii noştri evadaţi,// La noi, cu arme, să îi îndrumaţi,// Să lupte pentru ţară mai departe! // Cu fruntea sus: Victorie sau moarte! // Acestea vi le cere tuturor,// Popescu Victor şi-al său stat major!//.
La finalul poeziei se specifică: „după original, Mihail Melinescu – vers”.* Poezia poate fi scrisă în timpul rezistenţei (ipoteză susţinută de către domnul general C. Ispas) sau după război (ipoteză pe care o împărtăşesc autorii articolului), ca semn al recunoştinţei contemporanilor pentru eroismul luptătorilor….
După război, Victor Popescu a revenit la catedră, la Şcoala Valea cu Apă, fiind învăţător, director al şcolii, profesor de geografie, având Statul personal nr. 5253. Evidenţiem aprecierile elogioase pe care le formulează despre Victor Popescu şi activitatea sa inspectorii şcolii în anii 1941 şi 1942 când România este aliata Germaniei şi când la conducere se află un guvern filogerman. Mai mult, în octombrie 1941, Victor Popescu primeşte medalia „Răsplata muncii” pentru meritele deosebite obţinute ca învăţător, revizor şi inspector şcolar.
Regimul comunist vede în eroul rezistenţei antigermane un potenţial duşman. În 1948, Tribunalul Militar Craiova îl condamnă la plata unei amenzi de 10.000 lei, pentru „propagandă contra regimului”. Turnătorul lui Victor Popescu este acelaşi preot Gheorghe Roşoga, cel care, în 1917, îl trădase pe Victor Popescu şi pe alţi luptători din rezistenţă, ocupantului german. Deşi muncise în învăţământ din 1909 până în 1942, autorităţile comuniste îi iau dreptul la pensie din septembrie 1948 până în aceeaşi lună a lui 1956. În 1952, Victor Popescu este „închis şi deţinut un an de zile în lagăr la Ghencea, Bucureşti”. În „umanismul” lor fără limite comuniştii îi răspund eroului că nu are dreptul la pensie întrucât a fost pedepsit conform Decretului 102/1948. Învăţătorul erou este pus în situaţia să-şi cerşească dreptul la pensia mizeră pe care regimul comunist i-o refuza. În disperare de cauză, Victor Popescu se arată dispus să renunţe la recuperarea sumelor cuvenite pentru perioada 1948-1955, dar insistă să-i fie acordată măcar pensia pentru intervalul septembrie 1955-septembrie 1956, întrucât prin Decretul 421/1955 se consideră amnistiat, iar din septembrie 1956 şi-a primit pensia. În 1970, la aproape 90 de ani, trece la cele veşnice. În lunga şi zbuciumata lui viaţă, a cunoscut mărirea şi decăderea României, a fost martor şi/sau actor la marile momente ale istoriei democratice româneşti, dar a şi suferit în timpul ocupaţiilor străine asupra ţării şi a cunoscut avatarurile terorii comuniste.
Abia în 1996, prin strădaniile profesorului Dumitru Cauc şi ale inspectorului general al Inspectoratului Şcolar Judeţean Gorj, profesor Adrian Gorun, Şcoala din Valea cu Apă primeşte numele „Victor Popescu”. O reparaţie tardivă dar binevenită. Prezentul studiu se vrea o modestă contribuţie a autorilor la cunoaşterea faptelor puse în slujba patriei de către eroul gorjan Victor Popescu.

Abstract
This study deals with the personality and the activity of the second lieutenant Victor Popescu during First World War. Victor Popescu was born in 1880 and became a schoolteacher in his native village Valea cu Apă, from Gorj district. He chose the same job as his father Dumitru Popescu.
He has taken part in the battles since 1916. He fought in the Vally of Jiu and he was wounded in the north of Lupeni. Unfortunatelly, he wandered of his comrades. After that, because he did not want to be considered as a deserter he began a war of guerilla against enemy troops. He was a brave representative of the resistance against German occupation of the country. Victor Popescu leaded a group composed of 40 fighters. The most important of them were Nicolae Popescu, Gheorghe Ioana, Ionel Popescu, Gheorghe Spătaru, Ionel Prunescu.
In the summer of the year 1917, among the most important actions of Victor Popescu’s group we mention the attack against the prison from Turnu-Severin, where some people who had helped the group were to be executed.
The schoolteacher who had become a true hero due to his attitude during First World Conflagration was also persecuted by the Communist regime, as prisoner in camp, at Bucharest.

The Capitulation of the Democracies in front of Dictatorships: The Policy of Appeasement towards Germany (1935-1939)

This study tries to demonstrate that the policy of appeasement of the Western democracies, England and France manifested towards revisionists states, especially towards Germany, after the First World War, in the second half of the ‘30’s, represents one of the essential reasons for the outburst of the Second World conflagration. This attitude of clemency adopted by both countries in dealing with the III rd Reich, known as appeasement was evident during Rhine crisis of 1936, in question of the Anschluss (March 1938) and especially during Czechoslovakian crisis of 1938-1939. Thus, the apogee of appeasement was considered the Munich Conference, organized in the autumn of 1938.
Appeasement policy of Western democracies concerning Hitler's Germany implied tolerance towards aggressive actions of the latter and even concessions, compromises, [1. Le Breton, J.-M., Central and Eastern Europe between 1917 and 1990, Editura Cavallioti, Bucharest, 1996, p. 37]. Great Britain and France hoped that peace could be saved this way, using concessions and renunciations. English and French politicians such as Stanley Baldwin, Neville Chamberlain, Édouard Daladier, Anthony Eden and Lord Halifax had hoped this policy, promoted at all costs, through direct negotiations with Germany, would moderate Führer’s attitude. Promoting appeasement policy England and France aimed to prevent a general war. However, the effect was not that the boths countries expected for. Aware of Western democracies weakness, Nazi leader tended to conquer other territories, feeling himself encouraged in his hegemonic and aggressive projects. Germany’s attitude demonstrates perfectly the words that Appeasement brings aggression.
The appeasement was based on several principles, the most important of them being the hate for war, the conviction that dictators had justified claims which must be satisfied in order to obtain a new balance in Europe.The others principles were the mistrust in diplomatic commitments in Europe, the awareness of British military weakness and faith in personal diplomacy. [2. Dictionary of International Relations. The twentieth century, volume coordinated by Maurice Vaïsse, Polirom Publishing House, Bucharest, 2008, p. 86].
At the end of January 1933, Adolf Hitler became chancellor of Germany. Even eight years earlier, he has clearly presented his priorities of foreign policy in the work Mein Kampf [3. See Hitler, A., Mein Kampf, Beladi Publishing House, Bucharest, 1994] writen while he was in detention in Landsberg prison after the failed attempt to do a coup d'etat in Munich, in November 1923. [4. Milza, P., Berstein, S., The history of the twentieth century. The End of the European World, Volume 1, Editura BIC ALL, Bucuresti, 1998, p. 180]. The program set out by the future Nazi dictator had three phases: first, he intended to remove the German military burdensome constraints, imposed by the Treaty of Versailles in 1919; then he wanted to bring together in one state all Germanic peoples, including Austrians. Finally, the Germans aimed to conquer the so-called Lebensraum (vital space) on account of Soviet Union and other Slavonian peoples.[5. Ibidem, p. 341]. According to Henry Kissinger, U.S. secretary of state during Richard Nixon’s presidency, Hitler is guilty for collapse of international order established at the peace conference from Paris like a castle of cards. [6. Kissinger, H., Diplomacy, Editura BIC ALL, Bucuresti, 2003, p. 251].
Due to a very demagogic and penetrating speech, Hitler speculated well Germans’ hurt pride and their frustrations after the first world conflagration. He obtained the support of internal public opinion for his hegemonic foreign policy. He managed to fulfill revisionist plans relating to the Treaty of Versailles because of the inertia of the Western democracies.
In order to prepare his next blows, Hitler decided to withdraw his country from the Conference on Disarmament of Geneva and from League of Nations in the autumn of the year 1933.
Hermann Göring made public the third Reich’s intention to form an army of the air, and on 16 March 1935, Führer brought to the attention of André François-Poncet, French Ambassador in Berlin, that he had promulgated a law to reintroduce compulsory military service in Germany, setting to 36 the number of divisions. Although this was a flagrant violation of one of the clauses of the Versailles Treaty, Germany motivated its action, taking as argument the rearmament of the other powers: England, France and Russia. Poncet protested against the violation of Versailles Treaty and against the method of fait accompli. [7. Duroselle, J.-B. , History of international relations 1919-1947, vol Publishing Social and Political Sciences, Bucharest, 2006, p. 138]. Because Great Britain made efforts to reinclude Germany in a system of collective security, it signed a naval agreement with this state on 18 June 1935. The Reich had the right to possess a fleet of war equal to 35% of the England’s fleet and also an equal number of submarines. [8. Milza, P., Berstein, S., op. cit. , P. 342; Kissinger, H., op. cit. pp 258-259]. The representatives of Great Britain and France, along with those of Italy, meeting at Stressa conference, on 11 April 1935, confined to protest against the method of unilateral denunciation of treaties. [9.Taylor, AJP, Origins of the Second World War, Polirom Edition, Iaşi, 1999, pp 82-84; Johnson, P., A history of the modern world 1920-2000, Editura Humanitas, Bucharest, 2005, p. 314]. The historians spoke about a so-called front from Stressa, Benito Mussolini’s Italy being by same side as Great Britain and France. But further developments of events marked the break of the front. One can see, an approach between Mussolini's Italy and Hitler’s Germany especially after the outburst of civil war from Spain, in 1936.
The appeasement attitude of Western democracies stimulated revisionist efforts of Germany, which will adopt the same policy of fait accompli in relations with Great Britain and France. The conciliatorism of the two countries facilitated and mediated this. In this context, the third Reich prepare the ground for further actions to violate stipulations of the peace treaties signed at the end of First World War. According to peace treaty concluded with Germany on 28 June 1919 at Versailles, in the Mirror Hall (a symbolic fact, given the historical precedents), Renania, designating the left bank of the Rhine had to be permanently demilitarized, and also 50 kilometres on the right bank. [10. Milza, P., Berstein, S., op. cit. , P. 98]. Nazi Germany denounced the Pact of mutual assistance, signed in 1935 between France and Soviet Union, considering it an act against Reich. Hitler saw this Pact as a violation of Locarno agreements from 1925. Those latters agreements had a clause of non-aggression between France and Germany. [11. Dufour, J. L., International crises. From Beijing (1900) to Kossovo (1999), Corinth Publishing House, Bucharest, 2002, pp 82-83]. French-Soviet Pact was a pretext for Germany, which decided to occupy Renania. Despite signals provided by its ambassador in Berlin, the French authorities did not adopt the measures designed to contain Nazi blow. However, despite objections raised by his generals, Hitler ordered on 7 March 1936 that 30,000 people should occupy the demilitarized zone of Renania. [12. Duroselle, J. B., op. cit. , pp 147-148]. In front of this flagrant violations of the Versailles Treaty and the Rhine Pact of guarantee from 1925 French reaction was modest. The government decided the occupation of fortified Maginot Line. Moreover, Foreign Minister of Great Britain, Anthony Eden suggested to France an appeasement attitude. In fact, this latter country does not have any real interest for a demilitarized zone of Rhine. England hated the idea of war, even if alongside Italy, it guaranteed the Locarno Pact. In accordance with that pact, Germany recognized its western borders with France and Belgium. Even before German demonstration of force and the occupation of Rhine, the UK advocated for resolving the issue, in an advantageous manner, but disagreeing a military intervention: "It would be preferable for the UK and France to enter in time into negotiations with the German government to surrender on the basis of our rights in the area, as long as this surrender still has a value in the negotiation." [13. Kissinger, H., op. cit. , pp 265-266]. On the other hand, the legislative elections made mobilization difficult to achieve. We can add to these reasons which determined French behavior, the belief of France that Germans had a superior army and also the public pacifism. [14. Milza, P., Berstein, S., op. cit. , p. 346].
League of Nations Council, decided not to adopt any concrete measure against Germany although this state did not respect its obligations. [15. Dufour, J.-L. , Op. cit. , p. 84]. This really meant a Hitler’s moral victory. On the other hand, the French security had suffered after the occupation of Rhine, France was deprived of a vital buffer-zone. France could not intervene any longer in favor of its allies from Central and Eastern Europe. This reality had negative repercussions on its prestige. [16. Ibidem, p. 85].
The next events will fully prove the inertia that Western powers stimulated Germany’s aggression. After Rhine crisis, one can see an approach of Italy to Germany. Thus, Rome-Berlin Axis was built. After cutting burdensome provisions of the Versailles Treaty, Hitler could proceed to territorial annexations, aware that democracies were unable or reluctant to oppose a strong resistance.
Britain also influenced France during the Civil War from Spain (1936-1939), the decision of non-intervention in the conflict being adopted at the suggestion of the British [17. Dictionary of International Relations. The twentieth century, p. 86], but agreement was not observed, mainly by Germany and Italy.
Year 1937 marked a relative detente after the tensions of 1935 and 1936. It was very clear that appeasement policy towards Germany would continue after the premier of Great Britain has become Neville Chamberlain and ambassador at Berlin, Neville Henderson. On this line, a proof was offered by lord Halifax’s visit to Führer’s residence at Berchtesgaden. After Halifax stressed the important role of Germany in fighting Bolshevik danger, he has expressed solicitude concerning a few old claims of the Germans regarding Austria and Czechoslovakia. Tacitly, Britain agreed some changes in geo-political configuration of Central Europe, but Germany was not allowed to proceed to war. Moreover, it appears that Foreign Office, through the voice of Eden, even suggested that it had agreed annexation of Austria by Reich. [18. Taylor, A. J. P., op. cit., p. 113; See Aster, S., Appeasement and All Souls. A portrait with Documents 1937-1939].
The first Germany’s attempt to achieve Anschluss (Austria’s annexation by Germany), was in 1934 , when Nazi Germans tried to organize a putsch against Austrian Chancellor Dollfuss, but the coup d’etat failed due to the opposition of Austrian public opinion and of the Italian government.
Hitler presented his expansionist plans relating to Austria and Czechoslovakia to the closest collaborators, in a secret conference, known under the name of Hossbach Protocol, on 5 November 1937. At the beginning of the year 1938, Germany proceeded again to its project, especially that recently, Italy had begun to show its lack of interest concerning Austria. The leader of Nazi Parti from Austria, Seyss-Inquart was appointed Minister of the Interior. Chancellor von Schuschnigg intend to organize a plebiscite on the question of independence of the country, but on 11 March 1938, was forced to resign under Nazis’ pressure. Seyss-Inquart became chancellor. On 12 March, German army entered Austria. It is interesting that the Anschluss was ratified by an overwhelming majority of the populations from Austria and Germany. [19. Taylor, A. J. P., op. cit. , P. 121-122, Le Breton, J.-M. , Op. cit., p. 40-41; Milza, P., Berstein, S., op. cit., p. 351].
Anschluss violated the peace treaties of Versailles and Saint Germain en Laye, signed with Germany and respectively Austria. However, the Western powers, especially Britain tacitly consented to Austria’s annexation, and then had to accept the fait accompli.
According to protocol Hossbach the next target for Germany was represented by Czechoslovakia. This state with a very developed economy, dominated by Skoda factory, also enjoyed a great strategic position. During the period between the two world wars, Czechoslovakia was a democratic, multiethnic state. In addition to Hungarian and Polish communities, German ethnic minority was very important. It comprised about 3.5 million souls. A lot of Germans from Czechoslovakia lived in the zone of Sudeţi Mountains, in Sudetenland.
The most important and popular party of the German ethnic minority from Sudetenland was, after 1935, the Sudeten Deutsche Partei, leaded by Konrad Henlein. Henlein's Party was very close to Germany and has committed, since mid-March 1938, to respect all the directives given by German Embassy from Prague. The Anschluss worried the authorities of Czechoslovakia. Henlein’s party developed Karlsbad program, which among others, claimed: full equality between German ethnic group and the Czech people, an autonomous government to establish, a protective legislation for the Germans who did not live in Sudetenland, the right to adopt Nazi ideology, the creation of services and public authorities of German language in Sudetenland. But Karlsbad Program was designed in close connection with Adolf Hitler. Hitler and Wilhelm von Keitel have already elaborated Grün plan, which envisaged the attack of Czechoslovakia. The invasion of Czechoslovakia was to take place after negotiations which would continue with a crisis.
The evolution of events in Europe was in favour of Germany. In France, in the government led by Édouard Daladier, the minister of Foreign Affairs was Georges Bonnet, a defender of the appeasement policy. During Franco-British summit from London, the representatives of Western democracies decided to recommend to government from Prague to negotiate directly with Sudeten Party and show a lot of benevolence towards it. [20. Duroselle, J. B., op. cit. , pp 163-165; Milza, P., Berstein, S., op. cit. , P. 353]. Britain was very reluctant concerning a military intervention in favour of Czechoslovakia, this country being considered a minor punt and, consequently, wanting to be involved only in the case of an obvious aggression. As Jean-Baptiste Duroselle assessed, his assessments being proved by the evolution of events, “the British refused the scenario of a European war with unlikely finale, and having its roots in Czechoslovakia’s problem.” [21. Ibidem, p. 165]. On the other hand, the treaties concluded by Czechoslovakia with France in 1925 and Soviet Union, in 1935 could theoretically protect the first. But a military aid of the USSR was difficult to grant because the Soviet troops would have to transit the Romania’s and Poland’s territories, and these two states were very reluctant to give right of passage, given the strained relations in the past. Given the British position and the impossibility for USSR to support Czechoslovakia, France was also unable to effectively help its ally from Central Europe.
Following appeasement policy, in the summer of 1938 the government from London sent to Prague Lord Runciman, who had the role to mediate discussions between Czechoslovakian authorities and the representatives of Germans from Sudetenland. Czechoslovakia was forced to make concessions and it had to accept almost completely the Karlsbad Program. Subsequently, the events will precipitate. On 12 September 1938, Hitler had at Nürnberg a very violent speech, telling that the Germans from Sudetenland were tortured with the complicity of the government from Prague. The desire to annex Sudetenland came out from Führer’s speech, even if it was not explicitly expressed. Hitler also told about the right of peoples to dispose of themselves. Certainly, his speech was well understood by Konrad Henlein, who almost immediately decided to stop negotiations with the Czech Government and asked for Sudetenland’ annexation by Germany. [22 Ibidem, pp 166-168].
Later, Neville Chamberlain had two meetings with Hitler at Berchtesgaden and Godesberg. Nazi dictator clearly expressed the desire to annex the region of Sudetenland and with this purpose, he was to decree a general mobilization on 28 September. Peace was in danger, despite the conciliatorism consistently promoted by the Western democracies, particularly the United Kingdom.
At the Chamberlain’s initiative, in a desperate attempt to save peace, seriously threatened, Mussolini proposed Hitler the organization of a conference with the participation of Great Britain, France, Germany and Italy. In a paradoxical and strange way, Czechoslovakia, the state directly concerned has not been invited to participate. Thus, on 29-30 September 1938, the heads of government of the four powers (Neville Chamberlain, Édouard Daladier, Adolf Hitler and Benito Mussolini) were meeting in Munich. [23. Goldstein, JS, Pevehouse, JC, International Relations, Polirom Publishing House, Bucharest, 2008, p. 73]. In exchange for concessions, Hitler obtained annexation of Sudetenland by Germany. Then, the contracting parties committed to ensure the new frontiers of Czechoslovakia. Because of France’s and England’s attitude towards Germany, [24. Duroselle, J. B., op. cit., pp.168-170; Dufour, J. - L., op. cit. , pp 90-91; Kissinger, H., op.cit. , pp 271-274] Czechoslovakia was forced to accept Munich Dictate. This conference could be considered a dictate, as the Great Powers decided territorial cessions and the representatives of Czechoslovakia have not even participated. After this new sign of weakness towards Germany, England and France still expected to reach an understanding with Hitler. Neither the British-French collaboration has worked very well, because on 30 September 1938, the British signed a non-aggression agreement with Germany, but the French authorities were not informed about. [25. Milza, P., Berstein, S., op. cit. , pp 353-354]
According to Joshua Goldstein, the appeasement, the conciliatorism had a negative meaning in international relations .Treaty of Munich seemed to encourage the future territorial conquests of Germany. [26. Goldstein, J. S., Pevehouse, J. C., op. cit. , p. 73]
Hitler had understood that democracies were weak and continued the policy of force in 1939, proceeding to the destruction of entire Czechoslovakian state. Since the fall of 1938, Poland occupied Teschen region, despite the pressures of France. Hungary obtained Southern Slovakia by arbitration in Vienna, under Germany’s and Italy’s patronage. After that, Slovakia proclaimed its independence, becoming a state friend of Germany. German troops occupied Bohemia on March 15, 1939. Führer ordered the making of a Protectorate of Bohemia and Moravia, in fact a satellite state, while Hungary absorbed too Sub-Carpathian Ruthenia. [27. Milza, P., Berstein, S., op. cit. , pp 354-355].
The complete disappearance of Czechoslovakian state demonstrated the lack of efficiency and represented the failure of conciliatorism (appeasement). Hitler did not respect his promise made to Chamberlain that he would not try to conquer non-German populations. [28. Dictionary of International Relations ...., p.87]. The premises of a general conflict were obvious as the responsible circles from London and Paris realized too late the true intentions of Germany.

Histoire et politique. L'instrumentalisation et la mythisation de l'histoire dans la Roumanie communiste

Dès le début, l’écriture de l'histoire implique également un enjeu politique. Il existe cette tendance du présent à exercer un certain contrôle sur le passé. Ceci consiste à modéliser le passé, à le transformer en instrument politique en fonction des intérêts politiques et idéologiques contemporaines.
Le processus de dissémination et de socialisation de l’écrit historique détermine le désir de contrôler l’État, les parties, l'opinion publique sur l'écrit historique et la production historiographique.
L’état et/ou la société imposent l’autocensure de la recherche historiographique afin d’induire une image positive par rapport à une société. Au-delà de cette image positive, on retrouve des interdictions, des lacunes, des défauts intentionnels, des interprétations idéologiques du passé. La présentation du passé en fonction de l'intérêt politique du monde contemporaine a comme résultat des réalisations historiographiques montrant le passé en fonction des intérêts du présent. La modélisation du passé basée sur les intérêts du monde contemporain modifie l’histoire-réalité. Des contradictions, des silences, des exagérations positives sont imposées – toutes des éléments qui deviennent finalement histoire. Il s’agit d’une histoire dans l'histoire. Entre la politique et l'histoire il existe un rapport complexe, avec des similitudes et des différences, car les deux sont des champs de la connaissance humaine. La connaissance historique a un caractère strictement réflexif et est déterminée par un intérêt académique. La connaissance politique est destinée à développer un discours persuasif à l'appui du pouvoir. Les deux domaines se chevauchent étant donné que chacun peut instrumentaliser l'autre. Toutefois, les deux domaines - l’écrit historique et le discours politique - sont élaborés sur le plan symbolique. Les deux sont établies au même niveau chronologique et c’est pour cela que le rapport politique-histoire est analysé en fonction du lieu et du moment d’élaboration. La politisation de l'histoire est très ancienne mais le point culminant de ce processus s’est produit au XXe siècle. A présent, tandis que l'instrumentalisation de l’écrit historique, son institutionnalisation est exigée également. L'écrit historique a été mis au service des intenses institutionnelles afin de légitimer un régime politique, un état, une classe sociale, un parti, un type de société.
Pendant les régimes communistes, le parti unique est l'auteur de l'histoire et toute recherche qui s'écarte de l'enquête officielle est étiquetée comme non-scientifique et non-marxiste. Les origines de ces étiquettes se retrouvent dans la Russie soviétique, où on a émis l'hypothèse de l'existence de deux types d'histoire: une bourgeoise, non-scientifique et celle marxiste, scientifique. En URSS, l'écrit politique est devenu une politique d’Etat, et la légitimité du pouvoir du parti a été fondée sur l'histoire du parti puisque pour le Parti communiste de l'Union Soviétique, la classe ouvrière est l’héritière de l'histoire. Cette thèse sera celle de l'historiographie officielle de tous les pays asservis par l'Union Soviétique après la Seconde Guerre mondiale, y compris l'historiographie roumaine. L'idée que le parti peut gouverner seulement s’il est en convergence avec le développement historique a été enracinée. Ainsi, les historiens roumains, comme ceux d'autres états communistes, ne pouvaient pas éviter le contrôle du parti.
Si au cours des premières années de la République Populaire Roumaine, Petre Constantinescu-Iaşi, Mihai Roller, Leonte Răutu (pour lequel l’historien Gheorghe Brătianu est l’hitlériste Gheorghe Brătianu) se sont occupés de l'histoire, au IIe Congrès du PRM (1955), Gheorghe Gheorghiu Dej exige aux historiens d'élaborer un traité d’histoire de la Roumanie dans lequel on traite «du point de vue du marxisme-léninisme les réalisations de ces dernières années et on résout les problèmes fondamentaux de notre histoire, les problèmes du processus de formation du peuple roumain, de l'histoire contemporaine, de la périodisation de l'histoire. " [1. G. Gheorghiu-Dej, Des articles et des discours, Bucarest, 1960, p.145]
Immédiatement, plusieurs historiens sont devenus victimes de leurs écrits antérieurs. N. Fotino, parce que, dans un article sur la participation de la Roumanie à la Première Guerre mondiale n'a pas écrit sur la nature impérialiste de cette participation. Oţetea et Petre P. Panaitescu parce qu’ils ont sous-apprécié le rôle des masses. Maciu est critiqué pour ne pas avoir mis en évidence l’attitude hésitante de la bourgeoisie par rapport à la proclamation de l'indépendance et Eliza Campus parce qu’elle n’a pas critiqué la politique étrangère entre les deux guerres mondiales. [2.V. Georgescu, La politique et l’histoire. Le cas des communistes roumains 1944-1977, Humanitas, Bucarest, 1991, p.19]. En recevant l’ordre politique, les historiens officiels commencent à travailler, armés de la «méthode» soviétique de recherche. Lucian Boia appelle cette première étape de l'historiographie communiste roumaine, la phase antinationale. [ 3. L. Boia, Histoire et mythe dans la conscience roumaine, Humanitas, Bucarest, 1997, p. 64] La controverse caractérisant la société roumaine pendant la première moitié du XXe siècle concernant la relation entre la tradition indigène et les valeurs occidentales a été tranchée par le communisme dans le sens "pas d’Ouest, pas de tradition." [4. Ibidem, p. 65]. Les communistes roumains ont absolument opté pour le modèle communiste soviétique. Après la transition (1944-1947), l’histoire stalinienne s’est imposée. La place de l'histoire dominée par l'idée nationale a été prise par celle dominée par l'idée internationaliste. Les plus importantes réalisations nationales ont été interprétées uniquement en termes de lutte de classe. L'Union de 1859 a apporté des bénéfices à la bourgeoisie et à la noblesse mais pas aux masses populaires [5. M. Roller, L’Histoire RPR, Bucarest, 1952, p. 373] et l'Union de 1918 est considérée comme un fait impérialiste parce que la Bessarabie (lors de l'intervention impérialiste contre la révolution bolchevique en Russie) et la Transylvanie (suite à l'intervention pour supprimer la révolte en Hongrie) ont été occupées. Les scythes et les slaves ont toujours eu une influence sur notre histoire. Les Scythes nous ont appris la forge et les slaves ont eu un rôle déterminant dans le processus d'ethnogenèse. [6. Ibidem, p. 79] Un nombre important d'études et de travaux (dont certains écrits par de véritables autorités dans le domaine: Iorgu Iordan, George Călinescu, Alexandru Rosetti, Alexandru Graur) visent à souligner le rôle clé de la langue slave dans la formation de la langue roumaine. (Ces deux derniers ont une attitude plus modérée à cet égard). L’historiographie officielle n'a qu'un seul idéal, celui de révéler l'importance primordiale des voisins slaves (de l'est) pour tout ce qui signifie des réalisations dans « l’espace roumain ». Les érudits roumains parlaient le slave, les marchands kiéviens ont contribué au développement des villes dans les Pays roumains, les princes régnants roumains ont cherché l’amitié de la Russie, la modernisation des principautés est due au modèle russe, la lutte anti-ottomane a été un succès grâce au soutien de la Russie, l'art médiévale a été inspirée par celle russe et Cantemir a trouvé son accomplissement en Russie, Tudor Vladimirescu a été assassiné par les etheristes au service de l’espionnage anglais, le monarque Grigore Ghica le IVème est le serviteur flatteur de l'Autriche, les boyards étaient les Turcs à l'intérieur, l'indépendance est une affaire pour le roi Carol I et pour la bourgeoisie, la participation à la Première Guerre mondiale est impérialiste, agressive, prédatrice. [7. Georgescu V. op. cit. , pp. 28-38] C’est ainsi que l’histoire était dénaturée, instrumentalisée, mystifiée au cours des premières années du régime communiste. L’apothéose du processus d’instrumentalisation de l'histoire a été représentée par la glorification des influences russes (et soviétiques) sur les Roumains dans l'un des plus importants symboles nationaux - l'hymne national, appelé également l'hymne d’état ou de la RPR. Depuis la première année de scolarisation, les enfants doivent apprendre les vers mécaniquement: «notre peuple sera toujours le frère/du peuple soviétique libérateur/le léninisme est mon phare, ma force et mon élan " [8. Ibidem, p. 31 ].
Et si le peuple soviétique nous a libérés, le 23 août ne pouvait être autre chose que la réalisation des armées soviétiques libératrices et notre libérateur, comme celui d’autres peuples était Staline. Les grandes personnalités sont soit ignorées (Nicolae Iorga) soit critiqués violemment pour leur activité élitiste (Titu Maiorescu).
Après une brève période de relatif apaisement des tensions quand le système politique affaiblit d’une certaine manière la vigilance révolutionnaire et l'idéologie est absente parfois en laissant l'histoire un peu plus libre (1964-1971) et en créant l’impression d’une libéralisation (qui n'a pas accompli à réaliser la déstalinisation), le régime communiste en Roumanie (comme celui d’autres pays communistes) change les préoccupations du « internationalisme » au « nationalisme ». ”.[9. L. Boia, op. cit., Humanitas, Bucarest, 1997, p. 69]. Le choix du discours nationaliste a deux explications. Premièrement: le recours à l'histoire, au passé a été la plus simple tentative de détourner l'attention des difficultés du présent. Deuxièmement, le pouvoir communiste a besoin d’une légitimité et il la cherche dans le passé. Le nationalisme devient le plus fort argument historique et politique. L’idée dominante est l'unité. Les Roumains sont unis dans l'histoire (la lutte de classe est éludée ou ignorée), réunis autour du Parti et du dirigeant (le moment le plus important est août 1968). En tant que vrais spécialistes dans la psychologie des masses, les leaders communistes visent à inoculer aux roumains la vocation de l’unité, de la subordination de l’individu à l'organisme national. Le nationalisme devient l’instrument politique de légitimité et de domination. La tradition nationaliste s’est mélangée avec les buts suivis par la dictature communiste. [10. Ibidem, p. 74]. Mais en fait il ne s’agit pas d’une reprise mais d’une manipulation. [11. Ibidem]
Le nationalisme de «l’époque de Ceausescu» s’est manifesté sous la forme du protochronisme. Edgar Papu, D. Anghel, Ilie Bădescu, Dan Zamfirescu exagèrent au maximum les valeurs roumaines. Le modèle se retrouve dans l'URSS des années 1940-1950, mais les officiels roumains ne l'imitent pas car ils cherchent ses «arguments» dans l’autochthonisme du XIXe siècle. [12. K. Verdery, Compromise et résistance. La culture roumaine sous Ceausescu, Humanitas, Bucarest, 1994, p.152-155]. L’historiographie officielle a repris et développé la mythologie nationale du XIXe siècle, en la dénaturant et exagérant. C’est ainsi qu’elle a donné (pendant un bon moment) de la crédibilité et légitimité au régime et l’image d'un patriote à Ceausescu. [13. L. Boia, op. cit. , p. 82]. Tout peuple a eu et a encore besoin des mythes, toute communauté crée des mythes. Pendant les périodes plus troublées, pendant les âges qui se proposent des changements spectaculaires et quand la conscience collective est ébranlée, la création mythologique s’intensifie. Tantôt le pouvoir, afin de se légitimer, tantôt la communauté, afin de se défendre contre la pression du pouvoir, font appel à des mythes. [14. A. Zub, L’horizon clos. L’historiographie roumaine sous la dictature, l’Institute Européen, Iasi, 2000, p. 102] Ceauşescu voulait que les Roumains ont une histoire avec de grandes réalisations. On passe progressivement de l'interprétation sociale conflictuelle à l'interprétation nationaliste. Si pendant l’étape du communisme internationaliste, l’entre-deux guerres (par exemple) a été décrite comme une dominée par tous les maux, son image et son analyse ont été fortement améliorées pendant le communisme national. Les nouveaux travaux (la plus significative appartient à Mircea Muşat et Ion Ardeleanu) [15. M. Muşat, I. Ardeleanu, La Roumanie après la Grande Union, vol. I, II, Edition Scientifique et Encyclopédique, Bucarest 1983-1988], soulignent les réalisations de la démocratie bourgeoise (montrant également ses limites), l'importance de la réforme agraire et du développement industriel (avec les limites «inhérentes» et l'écho social de l’affirmation du prolétariat). Les deux moments très critiqués pendant les années ’70 c’est-à-dire le régime politique de Carol II et le régime Antonescu sont caractérisés plus doucement. Antonescu est semi-réhabilité, en mettant l'accent sur son patriotisme [16. A. Simion, des préliminaires politico-diplomatiques de l'insurrection roumaine d'août 1944, Dacia, Cluj-Napoca, 1979], des attitudes qui le rapproche, bien sûr, à Ceausescu. Les dirigeants du parti permettent qu’on dise des demi-vérité ou quarts-de-vérités sur les erreurs et les attitudes discrétionnaires de l'Internationale communiste, sur l'attitude antinationale (considérée comme une exagération due à des pressions du Komintern) du Parti communiste de Roumanie.
Le moment 23 août n’est plus dû à « l'armée soviétique libératrice », mais représente initialement une « insurrection armée antifasciste » et, enfin « la révolution de libération sociale et nationale antifasciste et anti-impérialiste [17. A voir le Magasin Historique, tous les numéros apparus au mois d'août à partir de 1971] avec le Parti communiste initiateur, organisateur et réalisateur de la victoire » depuis ce moment-la. [18. Ibidem] Le régime permet aussi certaines critiques par rapport à ce qui s'est passé pendant l’obsédante décennie. Sans rien écrire sur la destruction de l’élite roumaine pendant l’entre deux-guerres, le Parti communiste, représenté par Nicolae Ceauşescu, reconnaît « les abus et les pratiques » de Gheorghe Gheorghiu Dej et de la Sécurité dans le « cas Patrascanu ». [19. N. Ceauşescu, Le discours de la réunion plénière CC du PCR – avril 1968].
Les mythes sont idéologisés dans le cadre de l’historiographie communiste. Le mythe est adapté et dissimulé dans l'idéologie lorsqu’il explique la naissance du pouvoir, les origines des institutions et des lois et les idéologies sont généralement basées sur un mythe fondateur afin d’assurer la cohésion sociale et la conscience collective visant à légitimer l'ordre social. [20. S. Nicoară, T. Nicoară, Des mentalités collectives et l’imaginaire social. L’histoire et les nouvelles paradigmes de la connaissance. Cluj-Napoca, 1996, p.176]. Ainsi, les Daces et les Gets ont été un seul peuple conscient de leurs origines, ils parlaient la même langue, en étant les seuls du monde barbare à fonder un État centralisé. Pareillement, le peuple roumain a toujours voulu vivre dans un seul État unitaire et indépendant et pour ceci il a dû lutter sans relâche contre de nombreux ennemis, en particulier de l'extérieur. Le Parti communiste est le continuateur des traditions les plus nobles de lutte, unité et indépendance. Les mythes politiques peuvent être manipulés à des fins politiques, en étant utilisés en tant que facteurs de cohésion collective devant la menace de l'autre. [21. Ibidem, p. 177]. Tout le monde connaît les mythes de « l'unité inébranlable autour du parti et du dirigeant », celui de la « création du peuple unique travailleur» ou du «rêve d'or de l'humanité – le communisme ».
Les mythes politiques modernes ne se différencient pas beaucoup de ceux des sociétés traditionnelles. Les grands moments mythologiques correspondent aux phénomènes de crise, de mutation ou de rupture. Les plus connus ensembles mythologiques sont: La Conspiration, le Sauveur, l'Age d'or et l'Unité. [22. Ibidem, p. 179] Toute l'idéologie mythisée du régime communiste est influencée par la conspiration interne ou externe. L’ennemi du peuple, le koulak ou le bandit des montagnes sont les grands dangers pour le pouvoir communiste illégitime. Les ennemis externes, principalement l'impérialisme et ses agences d’espionnage, comme d’autres innombrables dangers et complots sont des sujets très appropriés pour que le pouvoir induise un état de peur, d'incertitude et de danger. Nous nous rappelons les processus politiques avec des actes d'accusation préfabriqués, les réunions du parti et de l'UTC afin de blâmer les ennemis du communisme, la condamnation des attitudes belliqueuses des Etats impérialistes, les processus publiques tenus dans le Foyer de la Culture ou les Maisons de Culture. Tous sont conçus pour maintenir et alimenter la crainte, pour induire dans l'esprit collectif l'idée de la nécessité de rassembler les lignes autour du parti et du dirigeant.
On cultive obstinément le mythe du Sauveur. Les gestes, les discours d’un tel personnage influencent la sensibilité des foules, en stimulant leurs émotions. Le Sauveur est soit un caractère individuel (dans notre cas, le dirigeant) soit un collectif [23. Ibidem, p. 181] (le peuple, le parti, la classe ouvrière, l’activiste de parti ou le révolutionnaire professionnel). En 1968, quand les armées du Traité de Varsovie ont envahi la Tchécoslovaquie, Ceausescu a ramassé devant le Comité central de Bucarest centaines de milliers de personnes. Il est le Sauveur, le dirigeant clairvoyant et patriote. Du mythe de l'âge d'or, la pureté des origines, le temps des ancêtres [24. Ibidem, p. 182], on passe au mythe du bon empereur. [25. D. Radosav, L’apparition de l’empereur, La presse Universitaire de Cluj 2002, pp.150-194] et inévitablement au mythe de «l’homme nouveau» des idéologies communistes ou le « surhomme » appartenant à l'idéologie nazie. On a mentionné à plusieurs reprises le mythe de l'unité si chère à l'historiographie officielle communiste. L’exacerbation de ce thème a une valeur d'exorcisme devant les forces centrifuges, des facteurs de divergence, de rupture, de séparatisme régional. [26. S. Nicoara, T. Nicoara, op.cit., p.185] On connaît les obsessions du pouvoir et automatiquement celles de l'historiographie officielle par rapport à cette question. Le programme PCR de construction de la société socialiste multilatéralement développée et l’orientation de la Roumanie vers le communisme insiste sur l'idée du «fil rouge» qui traverse toute notre histoire et qui est notre unité nationale. On passe de cette constatation à l’impulsion idéologique de l’unité autour du parti car ce n'est qu'ensemble que nous pouvons atteindre les grands objectifs de la construction du communisme dans un pays uni et indépendant. [27. Le programme PCR pour le développement d’une société socialiste multilatéralement développée et l’orientation de la Roumanie vers le communisme, Bucarest, 1974]. Les réactions de l’historiographie officielle par rapport aux allégations de certains historiens des pays voisins en ce qui concerne l'appartenance de la Transylvanie, la Bessarabie, la région de Dobroudja à la Roumanie sont également connues. Un domaine où l’instrumentalisation a excellé est celui du panthéon roumain. Les personnalités ont été mythisé et démythisé en fonction des intérêts politiques du régime. Il faut préciser que la mythisation des personnalités a également caractérisé l'historiographie pré-communiste. [28. L. Boia, op. cit. , pp. 224-259] Pendant la première phase du régime communiste (son étape internationaliste) les personnalités nationales ont été oubliées. On se souvenait des rois seulement pour leurs mauvaises actions. La même chose pour les Bratieni et les princes régnants du Moyen Age. Seulement quelques monarques: Jean Vodă le Terrible, Dimitrie Cantemir et très timidement Etienne le Grand ont attiré l'attention officielle due à l'attitude très dure envers les boyards (le prince Jean), les relations avec Pierre le Grand (Cantemir), les liens avec Kiev et les relations matrimoniales avec Moscou (Ştefan). La lutte de classe et les révolutions sont des «institutions» qui doivent produire des héros. Gheorghe Doja, Horia, Cloşca, Crişan, Tudor Vladimirescu sont valorifiés par l'historiographie communiste pour leurs entreprises sociales. En réécrivant la révolution de 1848, les communistes « valorisent » en intérêt propre, surtout Nicolae Bălcescu, mais aussi Ana Ipătescu et Gheorghe Magheru. Des héros de la classe ouvrière et du parti communiste sont recherchés. C’est très difficile à les trouver, à l ‘exception de quelques caractères obscures: Ştefan Gheorghiu, I.C. Frimu, Ilie Pintilie, Vasile Roaită. Le mythe de l’illégaliste est promu avec la même obstination. Parmi les leaders du parti, le seul à avoir réussi à assurer sa place incontestable dans le panthéon est Gheorghe Gheorghiu Dej. Tous les autres, du premier secrétaire général du Parti communiste jusqu’aux anciens rivaux (Ştefan Foriş, Lucian Pătrăşcanu) ou plus récents (Ana Pauker, Vasile Luca, Teoharie Georgescu) ont été ignorés. [29. Idem, (coordinateur), Les mythes du communisme roumain, vol. I-II, l’Université de Bucarest, 1995-1997]
Les héros du panthéon changent pendant l’étape nationaliste du communisme. Tudor Vladimirescu, Nicolae Bălcescu, Horea et d'autres sont maintenus, mais leurs actions sont abordées en particulier du point de vue national. Alexandru Ioan Cuza est entièrement récupéré. En cherchant des prédécesseurs parmi les grands monarques, Nicolae Ceauşescu demandait l'inclusion dans le panthéon des princes régnants: Michel le Brave (son portrait se trouvait sur le bureau du dictateur), Etienne le Grand, Vlad Ţepeş, Mircea le Vieux. Les dirigeants qui se sont occupés de la culture sont également «réhabilités»: Neagoe Basarab, Constantin Brâncoveanu, Decebal et surtout Burebista. Ceauşescu est devenu le leader le plus représentatif, comprenant toutes les qualités de tous ces prédécesseurs en commençant par Burebista. Du Panthéon manquent les dirigeants du XVIIIe siècle et les grandes personnalités (sauf les révolutionnaires et Al. I. Cuza) du XIXe siècle. Tous les «héros» communistes sont démythisés. Le seul communiste digne d'être mythisé est Ceauşescu. [30. Ibidem]
Le mythe du «révolutionnaire professionnel» est renforcé par le mythe de la révolution. L'historiographie officielle reçoit « l’indication » de transformer les mouvements sociaux les plus importants en révolutions: Bobâlna, le mouvement mené par Horea, Cloşca et Crişan, le mouvement dirigé par Tudor Vladimirescu et même la rébellion de 1907.
La mythisation de l’histoire génère l'histoire festive. Les rapports mythe - l'histoire festive incorporent des notions inspirées par l'ingérence du politique dans l'écriture historique. Tous les moments anniversaires consacrés à des événements historiques ont été hyperbolisés. Les événements historiques anniversaires poursuivaient un but précis. La succession des événements dans l'histoire-réalité était destinée à mettre en évidence l'avenir d'or du peuple roumain que le communisme seulement peut réaliser.
L'histoire réalité a été mystifiée (presque toujours et partout) à travers l'ethnocentrisme, la surenchère de la vision ethnique dans l’évaluation de l’histoire-réalité d'un peuple. L’approche ethnocentriste signifie la revendication non critique de sa propre histoire, conduisant à des faux historiques.
L’histoire festive occupe une place importante dans le processus d’instrumentalisation de l’histoire. L’histoire festive est élaborée pour inciter l'opinion publique à une certaine conscience politique et pour entretenir de manière permanente cette réalité. La conscience politique inoculée au peuple est modelée par le discours du pouvoir ou par l’idéologie dominante, dans notre cas l’idéologie communiste. Les fêtes et la célébration entraînent la vérité historique tant au niveau du discours historiographique, qu’au niveau du scénario et de la scénographie de la commémoration. Les cérémonies historiques sont politisées. Diverses institutions y participent: le parti, les structures d’État, les écoles, les organisations de masse etc. Par la participation des institutions se maintient le mythe historique et on assure sa reproduction dans le temps et l'espace. Célébrer un événement historique est un grand défi politique. La commémoration entretient le discours du pouvoir. Le discours public de l'historien est au service de la politique. Les événements sont déformés. Seules certaines séquences sont conservées, celles que le pouvoir politique a l'intention de les induire au public. La célébration contient un important élément conservateur. Ceux qui l’organisent ont l’intention d’inciter les participants à croire que les gens gardent l’exemplarité de l’événement qu’ils commémorent. Ainsi ce passé édifiant est transféré au présent et les vertus des précurseurs sont les mêmes avec celles des contemporains. Le même composant conservateur est illustré par la construction et le dévoilement des monuments commémoratifs, par la scénographie du cortège festif (avec la présentation des personnages de l’époque de l’événement), par la publicité insistante que le média fait à l’événement. Les anniversaires et les commémorations organisés avec aplomb dans la Roumanie communiste pour le 24 et le 26 janvier, le 8 et le 9 mai, le 23 août, le 30 décembre sont déjà célèbres.
A part ceux-ci, organisés chaque année s’ajoutent d'autres, une multitude, à l’occasion d’une célébration des chiffres ronds d'un événement particulier: 2050 ans depuis l’existence de l’Etat centralisé dirigé par Burebista, le centenaire de l'indépendance, 500 ou 600 ans depuis l’attestation documentaire d’une agglomération, 75 ans depuis la réalisation de la Grande Roumanie, 50 et 60 ans depuis la création du PCR. Le but de toutes ces commémorations est éminemment politique. Ils sont conçus pour renforcer l'unité nationale autour du parti et de son leader. Une expression péremptoire de l’instrumentalisation de l’histoire est la préoccupation du Comité central PCP à élaborer des plans annuels pour les anniversaires des événements historiques. Ces plans comprenaient des activités scientifiques, l’organisation de colloques et de concours spécifiques, le dévoilement de monuments et de plaques commémoratives, l’établissement de la production éditoriale dédiée à l’événement-là. De ce qui précède, on peut conclure que « l’histoire est un instrument du pouvoir » [31. L. Boia, op. cit., p. 275] ou que le pouvoir essaie de soumettre l’histoire. Beaucoup d’historiens ont réussi à éviter ces risques, mais la population a subi une propagande nationaliste, une virulente démagogie nationaliste. Le discours nationaliste et communiste a forgé à Ceausescu une aura de grand patriote et la mythologie historique forgée à cette époque-là a survécu. [32. Ibidem, pp. 81-82]
Récemment, la communauté des historiens est très préoccupée par la question de la manipulation de l’histoire. La préoccupation est double: l’instrumentalisation de l’histoire comme une science et la manipulation de celle-là en tant que discipline de l’enseignement. Pas l’histoire, mais l’écriture historique comme activité humaine sont manipulatrices par nature. Ce caractère est exigé à l’écriture historique par la commande politique. La plus vulnérable à un contrôle politique est l’histoire comme une discipline d'enseignement. [33. Voir A. Petric, G. Ioniţă, L’histoire contemporaine de la Roumanie, Manuel pour la seconde année, Edition Didactique et Pédagogique, Bucarest, 1985].



Bibliographie :

Ariès, Philippe, Timpul istoriei, Editura Meridiane, Bucureşti, 1997
Bloch, March, Apologie pour l’histoire. Le métier d’historien, Librairies Armand Collin, Paris, 1967
Boia, Lucian Istorie şi mit în conştiinţa românească, Humanitas, Bucureşti, 1997
Boia, Lucian (coordonator), Miturile comunismului românesc, vol. I-II, Editura Universităţii Bucureşti, 1995, 1997
Ceauşescu, Nicolae, Cuvântare la plenara CC al PCR – aprilie 1968
Georgescu, Vlad, Politică şi istorie. Cazul comuniştilor români 1944-1977, Humanitas, Bucureşti, 1991
Gheorghiu-Dej, Gheorghe, Articole şi cuvântări, Bucureşti 1960
Magazin istoric, 1971
Le Goff, Jacques, La Nouvelle Histoire, Paris, 1970
Muşat, Mircea, Ardeleanu, Ion, România după Marea Unire, vol. I, II, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti 1983-1988
Nicoară, Simona Nicoară, Toader Mentalităţi colective şi imaginar social. Istoria şi noile paradigme ale cunoaşterii, Cluj-Napoca, 1996
Petric, Aron, Ioniţă, Gheorghe, Istoria contemporană a României, Manual pentru clasa a X-a, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1985
Programul PCR de dezvoltare a societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi înaintare a României spre comunism, Bucureşti, 1974
Roller, Mihai, Istoria RPR, Bucureşti, 1952
Simion, Aurică, Preliminarii politico-diplomatice ale insurecţiei române din august 1944, Dacia, Cluj-Napoca, 1979
Verdery, Katherine, Compromis şi rezistenţă. Cultura română sub Ceauşescu, Humanitas, Bucureşti, 1994
Zub, Alexandru Orizont închis. Istoriografia română sub dictatură, Institutul European, Iaşi, 2000

Recenzie publicată în ''Revista de Ştiinţe politice şi Relaţii Internaţionale'' , Nr.1/2010, de către prof. univ. dr. Ion Bulei

http://issuu.com/leul/docs/rev._st._pol._rel._int__vii__1__2010

Hadrian Gorun,
Relaţii politico-diplomatice şi militare ale României cu Franţa în primul rãzboi mondial, Cluj-Napoca, Editura Argonaut, 2009, 376 p.



Relaţiile româno-franceze în anii Marelui Rãzboi, cum îi zic francezii, sau ai Rãzboiului Reîntregirii, cum îi zic românii primului rãzboi mondial,pãreau suficient de bine cunoscute prin publicarea colecţiilor de documente Documents diplomatiques français (1871-1914) şi Documents diplomatiques concernant les rapports entre l’Autriche-Hongrie et la Roumanie: 22 Juillet 1914-27 Août 1916, 1918 la români. Desãvârşirea unitãţii naţional-statale a poporului român, precum şi a publicãrii de Documente strãine despre români sau a memoriilor lui I. G. Duca, Vasile Rudeanu, Alexandru Marghiloman, Radu Rosetti, Constantin Argetoianu, ale reginei Maria a României, ale lui Alexandru Averescu, Ştefan Zeletin, Gheorghe I. Brãtianu, ale contelui Auguste Charles de Saint-Aulaire, Maurice Georges Paléologue, Raymond Poincaré, Maurice Sarrail, F. J. Deygas, Jacques-Joseph Joffre, Victor Pétin, René Chambe, sau prin cunoaşterea corespondenţei generalului Henri Berthelot, publicatã de istoricul american Glenn E. Torrey. De asemenea, asupra subiectului au stãruit, pe lângã Nicolae Iorga sau Constantin Kiriţescu, istorici ca Vasile Vesa sau George Cipãianu (vezi volumele lor remarcabile: La présence française en Roumanie pendant la Grande Guerre, respectiv La fin de la première Guerre Mondiale et la nouvelle architecture géopolitique européenne, care sunt chiar pe tema abordatã de H. Gorun). Totodatã, despre aceastã temã au scris oameni politici, diplomaţi şi militari români, francezi, ruşi şi britanici precum Constantin Diamandi, Maurice Georges Paléologue, Raymond Poincaré, Serghei Sazonov, Iuri Nikiforovici Danilov, David Lloyd
George, William Robert Robertson, Take Ionescu. De menţionat şi contribuţiile lui Albert Pingaud, Pierre Renouvin, Rene Moulin, John Keegan sau excelenta Romania and World War I, a istoricului american Glenn E. Torrey. La toate acestea ar mai trebui adãugate încã altele. Între ele menţionãm şi cele douã volume de documente italiene publicate de Rudolf Dinu şiIon Bulei: 35 anni di relazioni italo-romene, 1879-1914. Documenti diplomatici italiani şi La Romania nella grande guerra 1914-1918, cu multe referiri şi la relaţiile româno-franceze. Ar trebui adãugate şi amintirile lui Gheorghe Gh. Mârzescu din anii 1917-1918. Deci, la o primã impresie, un subiect ca acesta propus de H. Gorun pare destul de bine cunoscut pentru a mai fi nevoie sã se revinã asupra lui. Iatã însã cã
o nouã cercetare în principalele arhive franceze şi române şi o reluare din alte unghiuri a acestui subiect aduc alte numeroase elemente de noutate informaţionalã şi de analizã istoricã. Ele îmbogãţesc sau nuanţeazã ceea ce se ştia pânã acum, cu însemnate câştiguri pentru istoriografie. De asemenea, metodologia folositã de autor, prin punerea în evidenţã a relaţiilor româno-bulgare şi judecarea prin unghiul
deschis de ele a relaţiilor româno-franceze, mi se pare aducãtoare de un plus de interes. Aici era de folosit şi lucrarea lui Alberto Basciani despre conflictul dintre Bulgaria şi România pentru Cadrilater, publicatã în 2001 în Editura Periferia din Roma şi lucrarea Românii şi bulgarii. Provocãrile unei vecinãtãţi, publicatã în 2007 la Cartea universitarã din Bucureşti. Autorul aduce date noi privind acţiunile
Antantei pentru normalizarea raporturilor româno-bulgare în vederea reconstituirii unui bloc al statelor balcanice şi relaţiile României cu Franţa şi Rusia în
contextul potenţialului pericol bulgar. Noi informaţii şi noi interpretãri avem prin lucrarea dlui Gorun privind nerespectarea de cãtre Antanta a obligaţiilor asumate prin convenţiile din august 1916, impactul acestor consecinţe asupra relaţiilor politico-diplomatice şi militare franco-române. Sunt date noi privind relaţiile militare româno-ruse, poziţia Franţei faţã de posibilitatea evacuãrii armatei,populaţiei şi autoritãţilor române în Rusia, privind conferinţele interaliate din primul rãzboi mondial şi problemele balcanicã şi româneascã, relaţiile româno-franceze şi România-Antanta în apropierea momentului semnãrii armistiţiului de la Focşani, în ultimele luni ale guvernului Brãtianu, în timpul guvernãrii Alexandru Averescu şi Alexandru Marghiloman.
H. Gorun, întemeiat pe documentele diplomatice la îndemânã, explicã limpede faptul cã I.I.C. Brãtianu nu a voit sã arunce România în rãzboi fãrã a avea semnãtura tuturor aliaþilor, Franþa, Rusia, Anglia, Italia, pe harta de revendicãri româneºti. Explicã, prin punerea în circulaţie a unor noi mãrturii, faptul cã Rusia, principalul partener de discuţii, s-a opus pânã în 1916 la încadrarea Banatului întreg şi a Bucovinei
întregi la România. De aceea au trecut toate momentele favorabile din punct de vedere militar, din 1914,1915, 1916 şi România n-a intrat în rãzboi. Aceasta a fost politica lui I.I.C. Brãtianu. El voia ca patru mari ţãri europene sã-şi punã semnãtura pe un tratat de recunoaştere a României Mari. A voit un succes politico-diplomatic şi l-a obţinut pânã la urmã. Din pãcate, din punct de vedere militar momentul a fost complet nefavorabil şi prima parte a campaniei româneşti a fost un dezastru.
În cartea sa autorul recurge aproape exclusiv la documentul diplomatic. Uneori şi când nu e cazul, de pildã, atunci când face referire la evenimente interne
(cum ar fi intrarea conservator-democraţilor în guvern în decembrie 1916). În mod normal se uzeazã în astfel de cazuri de izvoarele interne. Informaţia dobânditã din documentele diplomatice credem cã trebuie subordonatã mai strâns ideilor urmãrite de autor. Se evitau astfel unele repetãri.
Ne aflãm în faþa unei lucrãri foarte bine susţinute documentar, în primul rând cu material informativ de arhivã, o lucrare care aduce multe elemente noi în cunoaşterea rãzboiului României, al desfãşurãrii de ansamblu a primului rãzboi mondial pe frontul sãu rãsãritean. H. Gorun se dovedeşte a fi un foarte bun cunoscãtor al arhivelor franceze şi româneşti. Informaţia abundentã şi de prima mânã susţine mereu afirmaţiile cãrţii sale. Din acest punct de vedere contribuţia sa e cu adevãrat o reuşitã ştiinţificã. Cu lucrarea sa, care continuã cartea anterioarã referitoare la relaţiile româno-franceze din anii neutralitãţii României, Hadrian Gorun confirmã şi aplecarea tinerilor reprezentanţi ai noii generaţii de istorici spre o cercetare istoriograficã temeinicã, metodicã, de perspectivã, în vremea noastrã de un crescut interes pentru cunoaşterea popoarelor europene într-o Europã unitã deocamdatã mai mult politic. Hadrian Gorun rãspunde unor îndemnuri proprii, dar şi generale ale generaţiei cãreia îi aparþine.
NOTE DE LECTURÃ / RECENZII
Ion Bulei

The Kingdom of Romania between the Great Powers during the First World War

This study deals with the relations between Romania and the two belligerent alliances during the First World Conflagration, especially with Entente. The Romanian state and the Romanian diplomacy attempted to adopt a certain behaviour in the international relations. Romania had to perform as an independent and appreciated actor on the international stage. Each of the two belligerent blocks, namely the Entente (France, England and Russia) and the Central Empires (Germany and Austria-Hungary) tried to obtain Romania’s support in the war in order to fulfill their own objectives.
Until the ' 70 s of the XIX - th century, France has been the traditional ally and friend of Romania. But after that, in 1871, France was defeated by Prussia. The treaty of Frankfurt signed on 10 th Mai 1871 granted the provinces of Alsacia and Lorena to Germany. This failure leaded to the isolation of France. That is why the statemen from Bucharest looked for an alliance with the new main political and military power of the Europe, Germany. France could not offer an aid to Romania during the war of independence of 1877-1878 because its policy was to preserve the integrity of the Turkish Empire.
After the treaty of Frankfurt we can see a regrouping of the Great Powers from Europe, which tried to create alliances. They were aware that they had not been able to fulfill by themselves the purposes of foreign policy. The aim of Germany was to make continuous the isolation of France. This is the reason for which it built up a system of alliances. The first was the Alliance of the three emperors, a defensive alliance promoted in 1873 by the chancellor Otto von Bismark. This alliance was made up by Germany, Austria and Russia. Then, the military block of Central Empires will be constituted. But Russia was not a member of this block. After an agreement between Germany and Austria-Hungary, concluded in 1879, Italy joined this alliance three years later.
France was not able to help directly and efficaciously Romanian Kingdom. The Romanians feared Russian Empire of tsars. So, Romania searched for security and protection. In 1883, the authorities from Bucharest signed a treaty with the military block of Central Empires. The German origin of the sovereign of Romania, Carol Hohenzollern, was also important. But Romanian foreign policy did not change irremediably after this moment. There are a few evidences: financial, industrial and banking progresses due to French diplomatic representatives from Bucharest. However, the German capital remained superior to French and English capital. This situation is natural because the country had good relations with Germany.
At the end of the XIX- th century, the isolated France approached to England and to Empire of tsars. Between 1891 and 1893, France and Russia signed some agreements concerning the reciprocal military aid if Central Empires attacked one of them. In 1904, England and France constituted the so-called Cordial Entente. Three years later, Russia and England concluded an agreement dividing their spheres of interests in Asia. So, the second group of the main European powers, namely Entente was made up. The members of Entente were France, England and Russia.
The Balkanic wars caused an indirect confrontation between Entente and Central Empires. The policies of the France and Austria-Hungary were different concerning the Romanian military involvement into the second conflict, of the year 1913. At the beginning, Entente asked for neutrality but then its authorities agreed Romanian intervention in favour of Serbia and Greece. The result of this intervention was the defeat of Bulgaria. On the other hand the decision of the Romanian government was condemned by Central Empires especially by Double Monarchy of Austria-Hungary, which protected the Southern neighbour of Romania. Austria-Hungary perceived the Romanian action as an offence to its power. After the peace concluded in Bucharest on 10 th August 1913, Romania became the greatest power of the region. France consented to this peace and persuaded Russia to accept it. The Bulgarians were very uncontent because of the treaty of peace signed at Bucharest. This treaty offered Southern Dobrogea to Romania and after that the relations between Bucharest and Sophia became worse and worse.
Although Romania had concluded a treaty with Central Empires, the Romanian government has never given up economic, cultural and even political relations with the countries of Entente. Entente hoped to join Romania. England and France asked that Romania should improve their relations with Russian Empire. There was an essential condition of the Romania’s entry in the alliance. On 14 th June 1914, the tsar Nicholas 2nd visited Constanţa, a proof of the diplomatic approach between Sankt Petersburg and Bucharest.
The First World War broke out on 28th July 1914. The officials from Bucharest preferred to decide the neutrality of the country on 21st July/ 3 rd August. The treaty with Central Powers was not applied. In fact this treaty stipulated casus foederis, the obligation of Romanian Kingdom to help Central Powers only if one of their members had been attacked by a third power. But Austria-Hungary commited the aggression, not Serbia.
France, England and Russia considered the neutrality of Romania a real success. After that, the both belligerent groups increased their efforts and diplomatic pressures to obtain Romania’s entry in the conflagration.
The authorities from Bucharest were aware that a permanent neutrality had been impossible. They desired national unity and the territories of Double Monarchy inhabited by Romanian population. Although Romania had declared its neutrality, the government leaded by the prime-minister Ion I. C. Brătianu negotiated with the both belligerents, Entente and Central Empires. France and England were the great powers which could help Romania to get desired territories. Central Empires did not make any promise concerning the cession of Transylvania and Bukovina. They promised only autonomy for Transylvania and a boundary rectification for the latter. During the early months of the First World War, another former ally of Central Empires, namely Italy also declared its neutrality. Romania and Italy signed an agreement concerning the keeping of the neutrality. The two countries had to announce one each other eight days before they left the neutrality. The agreement will be renew at the beginning of 1915. When we talk about the approach between Romania and Italy we have to take into account the similarity of their interests. The both states wanted territories of Austria – Hungary : Romania aimed at obtaining Transylvania, Banat and Bukovina and Italy aimed at getting Southern Tyrol, Trentin and Trieste.
In 1914, 1915 and at the beginning of 1916 there was a real diplomatic competition between the two belligerent blocks. England, France and Russia wanted to attract the neutral countries, the former allies of Germany: Romania, Italy and Bulgaria. Entente used the principle divide et impera to weaken the rival group of powers.
Entente and Central Empires as well had military, strategic,economic, material and demographic reasons to attract Romania. The military effort of Entente would have been reduced. The enemy would have moved important troops from the Western front to the East. France was the state of Entente that desired the most the Romanian co-operation. France and Romania had territorial aspirations, the first concerning Alsacia and Lorena, the latter concerning Transylvania, Banat and Bukovina.
If France represented a great power, the most important international actor of the Entente, its decisions being often adopted by the whole alliance, Romania was considered by the two great groups of rival powers as a pawn in their unforeseeable and complicated vested interests. The points of view of France and England were almost the same relating to necessity of Romanian intervention. This was indispensable to strengthen the alliance. However, Russia sought to fulfill its own expansionist objectives and to subordinate Romanian intervention to its purposes. France and England, on one hand, and Russia on the other hand had cross purpose.
France and Russia wanted to obtain the support of all neutral states from South-Eastern Europe and Balkans: Romania, Bulgaria, Greece and Turkey. The diplomacy of Entente tried to persuade the cabinets from Bucharest and Sophia that they should make war against Double Monarchy and Germany. France and Russia attempted to create a block of Balkanic states under the control and authority of Entente. Romania, Serbia, Greece and Bulgaria were the countries which had to constitute the Balkanic alliance. This alliance would have been an important blow for the interests of Central Empires especially if we think of the strategic importance of the zone. In fact there was a challenge for London, Paris and Petrograd. But in order to guarantee the success of block of Balkanic countries, every government had to make a few territorial concessions in favour of its neighbours. For instance, Romanian Kingdom had to improve its relations with Bulgaria. But the condition of a modus vivendi between of the authorities of the two countries was the cession of Cadrilater ( Southern Dobrogea) to Sophia. Bulgaria worked out to revise the treaty of 1913, unjust from its point of view. On the other hand there were misunderstandings concerning Macedonia that separated Bulgaria and Serbia, and also Greece and Bulgaria. The diplomatic representative of Romanian government in Paris, Alexandru Emil Lahovary proposed a classic way to maintain the balance of powers in the Balkanic region: the granting of territorial compensations. Thus, Romania had to give up Cadrilater, Greece had to offer Cavalla to Bulgarians and Serbia was to give up a part of Macedonia. In exchange, Romania would receive Transylvania, Greece would obtain the biggest part of Epir and Serbia would receive Bosnia and Herţegovina. Neither Romania, nor Greece and Serbia agreed the concessions in favour of Bulgaria. Despite the diplomatic efforts of Entente, the plan for resurrection of the block of Balkanic states failed. It is obvious that national interests of every power prevailed over the collective aims and objectives. The national interest was more important than the interests of the sub-system, the Balkans and than the interests of the system, Entente. The government from Bucharest did not want to be the only one who made territorial concessions.
Romania has always tried to preserve the freedom of the actions concerning its relations with Entente and with Central Empires and Balkanic countries as well. Romania adopted this policy because King Ferdinand I and his government aimed at establishing the priorities of foreign policy without any interference of Great Powers. In exchange, Romania had to abandon its neutrality and enter the war against Austria – Hungary. A political and military agreement in this respect was to be drawn up. The territories desired by Romania were Transylvania, Maramureş, Banat and Bukovina (as far as the river Pruth).
The Romanian authorities adopted a similar policy in the problem of guarantees referring to future frontiers of Romanian Kingdom. There were many contradictions between the opposite points of view of Romanians and Russians on this issue. France successfuly played the role of mediator. Finaly, Russia had to acknowledge the territorial rights of Romanians.
During their negotiations with Romanian government, Central Empires have never promised to offer Basarabia.We can wander what happened if they did. Probably, the government from Bucharest would decline the offering because they considered Transylvania much more important. This province was richer and had an intense economic and cultural life. There was a powerful Romanian elite. Basarabia, the region between Pruth and Nistru, taken by force from Romania in 1812, constituted one of the reasons of misunderstanding between Russia and Romania. The Congress from Paris of 1856 decided to give to Romania the south of Basarabia (the districts of Bolgrad, Cahul and Ismail). The protectorate of Russia, ( inaugurated by the Convention from Akerman of 1826 and strengthened by the treaty from Adrianopole of 1829) was also replaced by the collective protectorate of the seven European powers. After the Congress from Berlin of 1878, Basarabia was again completely under tsarist rule. In 1878, Russian troops tried to occupy parts of the Romanian territory. The moment of Romanian intervention was delayed because of the aversion and mistrust for the Russians. During the XIX-th century, at the beginning of XX-th century and during the First World War, Russia assumed the authority of protector of all ortodox peoples from Balkans but it only wished to conceal its expansionist tendencies. The objectives of Empire of tsars was the domination over Straits Bosfor and Dardanele and over the city of Constantinopole. Romania had to prevent the Russian march to the Straits and to defend its interests.There was a rumour concerning an agreement between England and Russia on this subject. Then Romanian government found out that only the Northern part of Bosfor had been promised to Russia while Constantinopole would become neutral. Russian purposes of war represented a real threat for the sovereignty and territorial integrity of Romanian state. This is the reason for which at the end of 1915, the royal government of Romania refused to allow Russian troops to cross its territory. They were to go to offer a military aid to Serbia.
The Romanian government tried as much as possible to keep the secret on the negotiations with Entente. It desired to remove the suspicions of the rival group of powers. That is why Romania decided to conclude a trade agreement with Germany.
Entente and Romania perceived differently the necessity of military involvement of the latter. Entente needed Romanian aid to improve its situation on the front. On the other hand, Romanian army was not prepared to fight for a long timeand needed war materials and supplies. This is one of the reasons for which Romanian authorities delayed the moment of military intervention. Romania did not enter the war in Mai 1915, when Italy signed the protocol of London and became a member of Entente. The Romanian authorities tactfully negotiated the details of political convention and military convention with Entente. Entente acknowledged territorial Romanian rights.
The Romanian government insisted that Political Convention concluded with Entente should stipulate the obligation for Romania and for the powers of Entente to make general or separate peace only together and the same time. Romania also received the equality in rights with the Great Powers at the general Conference of peace. But despite these commitments, just before the conclusion of the alliance between Romania and Entente, Russia managed to obtain France’s agreement relating to a new analysis of the promises. The Great Powers did not desire to take into account and to respect the interests and the aims of small states.
Entente did not repect a few of the obligations it assumed and Romania’s situation became very difficult at the end of 1916.Wanting to preserve the independance of its decisions in the relations with the Great Powers during the First World War, the Romanian government refused the Russian proposal concerning the reorganization of the Romanian army in the Southern Russia at the beginning of 1917. The Romanian statemen rejected any tendency of the Russians who wished to impose their point of view and to subordinate royal army.
The king and the Romanian government did their best to continue the fight against Central Powers at the end of 1917 and at the beginning of 1918 but the exterior events made impossible any resistance. These events were the conclusion of the armistice and the peace of Brest – Litovsk by Soviet Russia and the invasion of Ukraine by the troops of Central Empires. Ukraine had been a buffer – zone for Romanian state. The continuation of the military resistance meaned an act of suicide. However, France, England, Italy and United States of America insisted for the keeping of belligerence. The peace of Buftea – Bucharest concluded with Central Powers offered to Allies the pretext to give up their commitments. It is true that Romania did not respect the article concerning the separate peace, but the Great Powers did not take into consideration the critical situation of the country, without offering extenuating circumstances.
But on 10th November 1918, Romania re-entered the conflagration. Thus, it was a winner state and consequently its national and territorial rights were guaranteed as Entente promised in August 1916.

Bibliography:

Books:
Vasile Vesa, România şi Franţa la începutul secolului al al XX-lea (1900-1916), Cluj -Napoca, Editura Dacia, 1975
Glenn E. Torrey, Romania and World War I, The Center for Romanian Studies, Iaşi, Oxford, Portland, 1999

Studies:
George Cipăianu, “Dilemmes, options et risques dans les relations internationales de la Roumanie pendant la Première Guerre Mondiale”, în La fin de la Première Guerre Mondiale et la nouvelle architecture géopolitique européenne, sous la direction de George Cipăianu et Vasile Vesa, Presses Universitaires de Cluj
Hadrian Gorun, „Demersuri ale Antantei pentru normalizarea raporturilor româno – bulgare în vederea reconstituirii unui bloc al statelor balcanice”, in Studia Universitatis”Babeş – Bolyai”. Historia, volumul 51, nr. 2, 2006
Hadrian Gorun, “Les pourparlers russo – roumains de 1915 au sujet des futures frontières de la Roumanie”, in Transylvanian Review, vol. XVI, no. 1, Spring 2007
Vasile Maciu, “La Roumanie et la politique des grandes puissances à la veille de la Première Guerre Mondiale (octobre 1912 - août 1914 )”, in Revue Roumaine d’ Histoire, 1976, XV, nr. 4
Paul Oprescu, „Problema naţională în politica externă a României din preajma primului război mondial”, in Revista de istorie, 1983, XXXVI
Mircea N. Popa, “Contributions concernant les relations franco - roumains entre 1900 et 1914”, in Revue Roumaine d’ Histoire, 1979, XVIII, nr. 3
Mircea N. Popa, „Contribuţii privind relaţiile româno - franceze în anul 1914”, in Analele Universităţii Bucureşti, 1969, XVIII, nr. 2


Archives:
Archives du Ministère des Affaires Etrangères Français, Série Guerre, Sous – Série Roumanie
Arhivele Naţionale ale României Fond Diamandi.

A.M. A. E. F. – Archives du Ministère des Affaires Etrangères Français
A. N. R. – Arhivele Naţionale ale României