Moto: Cine nu cunoaşte trecutul, riscă să îl retrăiască!...
Zilele de 13-15 iunie 1990 au fost cele mai negre din istoria postdecembristă a României. Puterea neocomunistă de la Bucureşti (preşedintele Ion Iliescu, împreuna cu guvernul Petre Roman) a contribuit, datorită revărsării de violenţă şi barbarie din acele trei zile, la crearea unei imagini negative a ţarii in Occident. "Dejiştii" şi cei din eşalonul al doilea al PCR,- practic, cei care confiscasera revoluţia din decembrie 1989, orchestrând evenimentele şi deturnându-le în conformitate cu propriile interese, - izbutiseră iniţial să inducă în eroare opinia publica internaţionala, ca de altfel si marea parte a opiniei publice din interior. Revoluţia, "televizată in direct", reuşise să demonstreze că poporul ajunsese la capătul răbdării, find sătul de privaţiuni şi totodată dornic sa o rupă cu regimul totalitar de stânga pentru totdeauna.
Era însă cât se poate de limpede că Iliescu si echipa sa nu doreau după 22 decembrie 1989 să renunţe la comunism. Discursul preşedintelui Consiliului Frontului Salvării Naţionale, rostit în primele ore după acapararea puterii stă marturie in acest sens. Trecem peste apelativul iniţial "tovarăşi". Toate relele totalitarismului comunist erau puse exclusiv pe seama lui Nicolae Ceauşescu si a ''clicii sale bezmetice'', Ceausescu fiind caracterizat drept un om lipsit ''de inima şi de creier", care, chipurile, ar fi întinat idealurile nobile ale comunismului. Ion Iliescu a fost un membru important al partidului comunist, făcând parte din Comitetul Central şi ocupând chiar funcţia de prim-secretar al CC al Uiunii Tineretului Comunist. Ulterior, a căzut în dizgraţia lui Nicolae Ceauşescu, unii considerând că dictatorul vedea în Iliescu un pericol pentru poziţia sa. Mai degrabă, înclinăm să credem că marginalizarea lui Iliescu de către naţional-comunistul Ceauşescu s-ar datora filosovietismului de netăgăduit al celui dintâi.
Alte personaje-cheie, artizane ale loviturii de stat, care au confiscat revoluţia din decembrie erau, de asemnea legate de vechea "gardă" comunistă. Petre Roman era fiul lui Ernst Neulander, care combătuse, în timpul razboiul civil din Spania, în brigăzile roşii internaţionale alături de alţi tovarăşi, precum Petre Borila, Mihai Burcă, Gheorghe Stoica şi Constantin Doncea. Ca o paranteză, se pare că tovarăşul Neulander manifesta un exces de zel şi o cruzime ieşite din comun, orbind prizonierii franchişti cu vergeaua. In tabăra franchistă, au luptat fruntaşii legionari Ioan Moţa şi Vasile Marin, care au şi pierit pe câmpul de bătălie.
Saul Bruckner, calificat de mulţi drept "eminenţa cenuşie" a Frontului Salvării Naţionale, a fost redactator-şef la oficiosul partidului comunist "Scânteia", militând pentru sovietizarea şi comunizarea ţării. Bruckner i-a înfierit cu mânie proletară pe studenţii care manifestaseră în favoarea regelui Mihai, în 8 noiembrie 1945 şi a pledat pentru condamnarea la moarte a liderului Partidului Naţional Ţărănesc, Iuliu Maniu. Poate că cel mai democrat om politic al României interbelice ar fi împărtăşit soarta tragică şi nedreaptă a lui Nicola Petkov (ucis cu cinism de comuniştii bulgari,al căror lider era fostul secretar general al Cominternului, Gheorghi Dimitrov) daca nu s-ar fi bucurat de o popularitate covârşitoare în rândul populaţiei. Dealtfel, simpatia de care se bucura a fost probată cu prilejul alegerilor falsificate de către guvernul Petru Groza şi Blocul Partidelor Democratice (termenii "democrat" , "democratic" pot induce în eroare, precum în cazul actual al Republicii Populare Democrate Coreene, de pildă) în toamna anului 1946.Dumitru Mazilu, un alt colaborator al lui Ion Iliescu după 22 decembrie, fost ofiţer de Securitate, a redactat unul dintre cele mai avangardiste si mai democratice programe şi probabil că tocmai acesta a fost motivul, pentru care la începutul lui 1990 a fost trecut pe linie moartă.
(Va urma)
