Arc peste timp: 21 august 1968-21 decembrie 1989

            La 21 august 1968, secretarul general al P.C.R., Nicolae Ceaușescu rostea faimosa cuvântare de condamnare a invadării Cehoslovaciei de către armatele Organizației Tratatului de la Varsovia. 21 de ani mai tarziu, de la același balcon, tot într-o zi de 21, dar în decembrie 1989, președintele R.S.R. se adresa din noi mulțimii. În 1968, Ceausescu devenea un fel de copil rebel al blocului comunist, un simbol al antisovietismului, imagine pe care a cultivat-o asiduu, cu succes vizibil până în anii 1980 în politica sa externă. 

           De asemenea, în 1968, el se afla la apogeul popularității interne. Conducătorul român a utilizat cu abilitate un eveniment din relațiile internaționale pentru a-și consolida poziția si popularitatea pe plan intern. Seduși de discursul cu accente naționaliste și deopotrivă antisovietic al lui Ceaușescu, unii intelectuali români, printre care și Paul Goma, s-au reconciliat cu regimul, înscriindu-se în P.C.R.. Mai mult, Nicolae Ceaușescu și-a atras simpatia altor intelectuali din blocul sovietic, unde opresiunea era, în acel moment, mult mai accentuată decât în Romania. Însă, după cum am subliniat intr-unul dintre articolele mele (în care am încercat să analizez câteva dintre rațiunile degradării imaginii internaționale a regimului ceaușist), după 1985, în special, cartea antisovietismului nu s-a mai dovedit câștigătoare pentru liderul de la București.  

         Din inerție și (sau) , probabil, din disperare, conducătorul a făgăduit mulțimii adunate în piață la mitingul din 21 decembrie 1989, ameliorarea nivelului de trai, prin creșteri salariale, majorarea pensiilor sporirea alocațiilor pentru copii. Populația era totuși prea greu încercată de privatiuni, generate de obstinația cu care Ceaușescu a ținut să achite întreaga datorie externă. În 1989, precum în 1968, Ceaușescu s-a străduit din nou (de această dată fără succes) să facă aluzie la prezervarea suveranității și a integrității teritoriale a statului român.

Românii şi mitul unui "pater patriae"-Scurte reflecţii înainte de turul doi al prezidenţialelor de anul trecut

Românii şi mitul unui "pater patriae"

De ce oare se înregistrează procentaje mai mari de participare la vot când e vorba de alegeri prezidenţiale în România, comparativ cu alegerile locale, parlamentare sau europarlamentare?

...Pentru că românii sunt o naţie cu un puternic spirit paternalist. Românii se simt confortabil când au un Conducător, un tătuc. Ei conştientizează deopotrivă că le incumbă o misiune deosebită: aceea de a-şi alege ei înşişi pe acest "pater patriae". De asemenea, românii pot să îşi iubească pătimaş conducătorii. Însă această iubire se poate transforma în timp în ură viscerală. Regele Mihai I era adulat până la momentul abdicării forţate, iar la începutul anilor 1990 era extrem de hulit -din pricina pervertirii mentalităţilor după "marea glaciaţiune totalitară comunistă" (Florin Muller) şi pe fondul propagandei antimonarhice a noii puteri postdecmbriste. Nicolae Ceauşescu, dacă ar fi riscat organizarea de alegeri libere după 21 august 1968, ar fi câştigat detaşat, iar cvasimajoritatea românilor şi-ar fi dat viaţa pentru el. Însă, după 21 de ani, tot într-o zi de 21 (21 decembrie 1989) ar fi fost linşat de cei mai mulţi dintre români. Ulterior, aversiunea imensă faţă de Ceauşescu a fost transformată în dragoste pentru noul "pater", Ion Iliescu, care la rândul său, va cădea de asemenea în dizgraţia poporului (sau măcar a unei părţi însemnate)... Şi cu Traian Băsescu lucrurile au stat aproximativ într-o manieră similară. Oare, cine va fi următorul "pater"? Vom vedea câţi cetăţeni vor vota peste două săptămâni iar peste câţiva ani, dacă şi noul şef de stat va deveni persona non grata...

Despre rolul tractorului în mecanizarea agriculturii socialiste

Remarcăm în textul de mai jos limbajul bombastic, de fapt o veritabilă "beţie" de cuvinte, specifică discursului naţional-comunist. Semnalăm, de asemenea, o vulgarizare şi o trimitere în derizoriu a unor noţiuni precum "ţară", datorită unor repetiţii ostentative la care recurg autorii articolului. Suntem chiar în anii '80, când trebuia deturnată atenţia populaţiei de la privaţiunile şi lipsurile de tot felul. Totodată, nu putea fi omis rolul privilegiat al clasei muncitoare, categoria socială conducătoare...Textul articolului trebuia să se încheie, obligatoriu,cu un citat dintr-o cuvântare a secretarului general al P. C. R., care a subliniat, de asemenea misiunea istorică ce incumba clasei muncitoare, anume construirea societăţii socialiste multilateral dezvoltate...Apropo, eu mai glumeam cu studenţii, spunându-le că era, în realitate, vorba mai degrabă de societatea socialistă "multilateral" subdezvoltată...

"Tractorul IAR-22, pe care îl vedem în expoziţia de produse a marii uzine, adiacentă anilor, încă merge! Dacă-i faci contactele şi-i apeşi manetele, merge, gata să zboare de pe soclu, să se avânte în largul câmpiilor, ca şi cum timpul acestor decenii, cu gigantica-i greutate, nu l-ar fi apăsat nicio clipă....S-a făurit acest prim tractor cu acea aprigă dragoste pentru ţară, cu acel aprig năvalnic dor al maibinelui pentru ţară, proprii harnicei, înverşunatei, întrepidei, răbdătoarei, eroicei, miraculoasei noastre muncitorimi, încolonată sub steagul partidului comunist....
Tractorul- arăta tovarăşul Nicolae Ceauşescu - ca şi celelalte produse ale industriei româneşti în general, să reprezinte cu cinste poporul român, munca clasei noastre muncitoare, stăpână pe destinele sale, care făureşte societatea socialistă în deplină libertate, în mod conştient, edificând cea mai nobilă şi mai umană societate din lume.
Fapta de mâine, trâgându-şi seva din cea de azi, se vesteşte - ca răspuns la acest înalt şi ardent îndemn- mai glorioasă ca niciodată. "

Ilie Purcariu, Paul Agarici [sic!] "Zeci de mii de meşteri mari", in "Flacăra", 19 decembrie 1986.

IMPRESII DE LECTURĂ Peter Molloy, Lumea dispărută a comunismului. O istorie orală a vieţii cotidiene în spatele cortinei de fier

IMPRESII DE LECTURĂ


Peter Molloy, Lumea dispărută a comunismului. O istorie orală a vieţii cotidiene în spatele cortinei de fier [Editura RAO, Bucureşti, 2012, traducere din limba engleză de Cristina Vîlceanu, 251 p.]

Editura RAO a avut iniţiativa de a publica în limba română lucrarea lui Peter Molloy, The Lost World of Communism (BBC Books, 2009). Fundamentat exclusiv pe surse orale, volumul se constituie într-o contribuţie istoriografică valoroasă şi originală. El reprezintă un util instrument de lucru pentru specialistul preocupat de istoria veacului al XX-lea în general şi de istoria recentă în special.
Totodată, cartea are meritul de a facilita cunoaşterea de către publicul larg a unor aspecte mai puţin explorate legate de istoria comunismului, începând cu momentul instalării brutale, la adăpostul şi cu sprijinul Armatei Roşii, până la implozia regimurilor comuniste în Europa Centrală şi de Răsărit.

Pentru numeroşi specialişti, istoria imediată, trecutul valorificat prin mijlocirea izvoarelor orale prezintă serioase avantaje faţă de istoria oficială, considerată un reflex al dicursului oficial, al discursului puterii. Mărturiile individuale ar oferi o percepţie mai verosimilă asupra evenimentelor. Deseori, pentru a legitima un regim totalitar sau autoritar, scrisul istoric a fost instrumentalizat, mitizat şi pus în slujba politicului, trebuind să furnizeze credibilitate, respectabilitate şi autoritate puterii politice. De asemenea, puterea politică a dispus adesea rescrierea istoriei în funcţie de propriile interese, procedând la escamotarea realităţii, la mistificări grosolane.

În această privinţă, unul dintre cele mai grăitoare exemple din istoria recentă este masacrul de la Katyn, din primăvara anului 1940. Ani la rând, Kremlinul a refuzat să îşi asume această crimă împotriva umanităţii, aruncând asupra Germaniei responsabilitatea pentru atrocităţile comise de NKVD împotriva celor 20.000 de rezervişti polonezi. Aşadar, până în anii ’90, istoria oficială a consemnat că naziştii erau cei vinovaţi. De asemenea, istoriografia română din timpul comunismului cu puternice accente naţionaliste al lui Nicolae Ceauşescu, a acreditat ideea că pogromul de la Iaşi, din iunie 1941, căruia i-au căzut victime câteva mii de evrei (inclusiv femei şi copii, ucişi cu sălbăticie) a fost opera Wehrmacht-ului. În realitate, autori ai pogromului au fost armata română şi populaţia civilă românească. Din nefericire, tendinţele de a nega existenţa Holocaustului în România s-au perpetuat şi astăzi. Este meritul incontestabil al unor istorici tineri, precum Adrian Cioflâncă, care au demonstrat, inclusiv uzitând de metodele arheologiei contemporane, implicarea autorităţilor române în Holocaust în cel de al doilea război mondial.

Graţie motivelor enunţate mai sus, mărturiile orale pot fi caracterizate de o mai mare imparţialitate, mai ales când este vorba de subiecte atât de sensibile, precum totalitarismul, în general, şi comunismul, în special. Totuşi, istoria orală şi memoriile trebuie privite, la rândul lor, cu anumite rezerve. Nu întotdeauna şi în orice împrejurare memoria participanţilor la evenimente s-a păstrat nealterată. Ea nu izbuteşte mereu să redea faptele cu acurateţea necesară. Însă, în acestă eventualitate, nu mai vorbim, de regulă, despre o subiectivitate rea, precum în cazul istoriografiei oficiale a totalitarismului de extrema stângă. Aceasta din urmă recurgea cu bună ştiinţă la denaturarea, la falsificarea trecutului.

Lucrarea Lumea dispărută a comunismului... analizează, din multiple unghiuri, crâmpeie de viaţă cotidiană din trei ţări ale Europei central-răsăritene, sovietizate şi satelizate: Germania de Est, Cehoslovacia şi România. Interviurile realizate cu martori-cheie, aparţinând structurilor puterii comuniste şi poliţiei politice (STASI, St. B. , Securitate) se îmbină logic cu cele acordate de victimele represiunii, ori de urmaşii acestora. Metoda de abordare, de construire a elaboratului ştiinţific, a scriiturii este foarte inspirată, îngăduind cititorului să distingă între două concepţii de multe ori diferite asupra evenimentelor.

Titlurile capitolelor au fost judicios alese, ele punând în lumină diferite paliere ale vieţii cotidiene în comunism. Interesul pentru un asemenea subiect este justificat, date fiind numeroasele constrângeri, de felurite tipuri, ce lezau libertăţile şi drepturile individuale. Din aceste considerente, viaţa cotidiană în comunism este total diferită de viaţa cotidiană în capitalism.

Ne-a atras în mod special atenţia capitolul intitulat sugestiv „Ghetourile zeilor” (pp. 36-56), datorită asocierii a doi termeni aparent antinomici. Autorul a optat pentru respectiva sintagmă pentru a scoate în evidenţă autoclaustrarea deplină, lumea ermetică a elitelor comuniste din Republica Democrată Germană (R. D. G.) şi România, care se ghidau după principii de castă. Nomenclatura comunistă dispunea de propriile vile, situate în zone izolate, de propriile magazine, în care se găseau din belşug tot soiul de produse, precum şi de case de vacanţă ascunse de ochii cetăţenilor obişnuiţi. Aceasta în condiţiile în care ideologia comunistă clama egalitatea tuturor. Chiar dacă elitele comuniste nu se confruntau cu lipsurile ce afectau majoritatea populaţiei, liderii comunişti duceau o existenţă de multe ori monotonă şi anostă. Viaţa lor se derula după anumite tipicuri: „Ca şi familia Ceauşescu, elita politică a Germaniei de Est s-a bucurat de un tratament special. Începând cu 1960, liderii comunişti, familiile şi personalul acestoraau locuit împreună într-un loc izolat şi bine păzit, într-o pădure, la nord de Berlin. Această aşezare rezidenţială a elitei, Waldsiedlung Wandlitz, la vreo doi kilometri de oraşul Wandlitz, era înconjurată de un zid lung de opt kilometri şi înalt de doi metri, cu turnuri de pază plasate la intervale. Pentru a proteja aşezarea de ochii trecătorilor, erau plantaţi copaci şi rododendroni uriaşi” (p. 48).

Capitolul al treilea, intitulat simplu şi concis „Procese şi pedepse”, este, în opinia noastră, cel mai cutremurător din întregul volum. Autorul a redat cu meticulozitate mărturiile Erikăi Riemann, ale Janei Horakova-Kanski şi ale Ursulei Rumin (pp. 58-73). Erika Riemann, arestată după ce desenase cu rujul un arc peste mustaţa lui Iosif V. Stalin (al cărui portret se găsea pretutindeni în Germania de Est şi în celelalte state aflate în sfera de influenţă sovietică), îşi amintea: „[…] Interogatoriile aveau întotdeauna loc noaptea. Ţineau ore în şir şi nu înţelegeam despre ce era vorba. Trebuia să stau pe scaun; nu mi se permitea să vorbesc ori să mă mişc. De câte ori îmi întorceam capul într-o parte, eram pocnită peste faţă sau lovită în spate. Întotdeauna îmi puneau exact aceleaşi întrebări. Dacă nu primeşti ore în şir nimic de băut sau de mâncat eşti foarte obosit şi ajungi la punctul în care adormi, dar trebuia să continui să stai drept. Toate astea te aduceau pe punctul de a ceda nervos. La sfârşit am mărturisit totul, chiar dacă nu făcusem nimic. A trebuit chiar să admit că făceam parte din rezistenţa nazistă. Mărturiseşti tot ce vor să audă, pentru că tot ce vrei este să te întorci în celulă şi să dormi puţin.”

Ursula Rumin a fost răpită de pe stradă, din Berlinul de Est, în 1952, iar apoi internată timp de doi ani într-un lagăr de la Vorkuta, Siberia. În toată această perioadă, familia sa nu a primit de la autorităţi nicio ştire.
Dar cea mai sfâşietoare mărturie aparţine, cu siguranţă, Janei Horakova-Kanski, fiica uneia dintre cele mai cunoscute victime ale opresiunii comuniste din Cehoslovacia, Milada Horakova. Milada Horakova a fost singura femeie executată în urma proceselor-spectacol, de tip stalinist în Cehoslovacia. Membră marcantă a rezistenţei antinaziste din această ţară, a fost arestată de Gestapo. Însă, poate în mod paradoxal, nu poliţia secretă nazistă a ucis-o, ci tocmai conaţionalii săi comunişti, care executau servil ordinele primite de la Moscova. A fost condamnată la moarte, în pofida intervenţiilor în favoarea sa ale unor personalităţi marcante, precum Albert Einstein, Winston Churchill şi Eleanor Roosevelt. Jana Horakova, care avea doar 16 ani când s-a petrecut tragedia, a păstrat, desigur, ultima scrisoare primită de la mama sa, scrisoare ce se constituie într-un foarte emoţionant şi impresionant testament spiritual: „Draga mea copilă, nu trebuie să te înspăimânţi, nici să nu fii tristă la gândul că nu mă mai întorc. Încearcă, fiica mea să priveşti viaţa ca pe un lucru serios de la o vârstă fragedă. Viaţa este grea, nu te răsfaţă, pentru fiecare mângâiere există zece lovituri. Mai bine să te obişnuieşti cu asta imediat şi să nu cedezi. Hotărăşte să lupţi cu ea. Ai curaj şi obiective clare şi vei triumfa asupra vieţii […].” (p. 67)

În lucrarea sa, Peter Molloy nu a omis nici să portretizeze „eroii clasei muncitoare”, precum Rudolf Vasilco, un fel de omolog cehoslovac al faimosului Alexei Stahanov. În capitolul „Tineretul socialist”, Nicu Covaci, liderul legendarei formaţii rock româneşti, Phoenix a rememorat maniera originală şi inedită în care a reuşit, alături de colegii săi, să părăsească ţara în 1977. În România lui Nicolae Ceauşescu, calitatea traiului începea să se deterioreze tot mai mult după cutremurul din martie. Totodată, relatările lui Toni Grecu şi Silviu Petcu, de la Divertis se leagă de ceea ce am putea numi, îngăduindu-ne să utilizăm o licenţă, rezistenţa prin umor. Într-o scenetă interpretată în anul 1983, personajul Ileana Cosânzeana a fost rebotezat (din motive lesne de înţeles, întrucât Ileana semăna izbitor de mult cu Elena şi se intenţiona astfel evitarea unui sacrilegiu) Maria Cosânzeana. Această amuzantă improvizaţie a stârnit hazul publicului. Cu alt prilej, cei de la Divertis şi-au încheiat momentul umoristic astfel: „Aşa că cei doi bătrâni au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi, reconfirmând vechiul proverb românesc: Viaţa lungă duce la sărăcie”. (p. 126) Aluzia este cât se poate de transparentă şi nu necesită comentarii suplimentare.

Autorul a surprins şi a subliniat caracterul ateu al ideologiei comuniste, ce se voia o religie laică, cu pretenţii de universalitate, substituindu-se astfel creştinismului. În acest context el a adus just în discuţie pe „oamenii care l-au abolit pe Dumnezeu” (pp. 129-144). Nu putea lipsi într-o asemenea lucrare un capitol consacrat poliţiei politice şi altul destinat disidenţilor, fiind evidenţiate atât punctele de vedere ale celor urmăriţi şi oprimaţi, precum Wolfgang Welsch, în R. D. G., Vasile Paraschiv, în România, Vaclav Havel, în Cehoslovacia, cât şi ale opresorilor, precum Peter Haak, în R. D. G. şi ale exponenţilor nomenclaturii comuniste, ca Milos Jakes, în Cehoslovacia, sau Günter Schabowski, în R. D. G..

Prin controlul exercitat asupra natalităţii, regimul comunist s-a infiltrat brutal inclusiv în viaţa intimă a cetăţenilor, controlând-o cu stricteţe. Aşadar, paginile despre politica anti-avort a regimului Ceauşescu sunt binevenite. (p. 161-171). Autorul a intervievat atât medici (Adrian Sângeorzan, Ion Pătraşcu), cât şi femei aparţinând diferitelor categorii socio-profesionale care au suferit, mai mult sau mai puţin, din pricina politicii pronataliste a regimului (Daniela Drăghici, Ancuţa Timiş, Paraschiva Neagu). Mărturia Martei Puscova (pp. 176-179), femeie de etnie romă din Cehoslovacia, care a suferit o operaţie de sterilizare pentru a nu putea da naştere mai multor copii ne dezvăluie practici similare cu cele naziste.

Ne-am străduit să schiţăm doar o parte dintre cele mai importante aspecte ale vieţii cotidiene în timpul regimului comunist, „zugrăvite” cu talent şi inspiraţie de către Peter Molloy în Lumea dispărută a comunismului... Nădăjduim că aceste impresii personale vor oferi un imbold tuturor celor interesaţi de o lectură agreabilă şi deopotrivă utilă. Şi nutrim de asemenea speranţa că lumea evocată în volum a dispărut odată pentru totdeauna...

A fost odată...decembrie 1989....

... S-au scurs 23 de ani de la un decembrie însângerat, de la sfârşitul unui veac şi mai însângerat... 23 de ani de iluzii, de speranţe, de aşteptări. Din nefericire, multe speranţe deşarte, speranţe ce s-au risipit precum un fum, precum un abur.

Aveam 10 ani în decembrie 1989. Un deceniu de viaţă. De fapt o bună parte din copilărie am trăit-o în "epoca de aur", cum bombastic elogia perioada regimului Ceauşescu propaganda partidului-stat. Am devenit pionier în 1987, dar spre bucuria mea de acum, niciodata nu am fost comandant de detaşament sau de grupă. În glumă, pot afirma că nu aş putea suferi în urma unei eventuale lustraţii.

În acei ani, radio-ul şi televiziunea (în cursul celor două ore de program în care emitea zilnic), se întreceau să evidenţieze "măreţele realizări ale oamenilor muncii de la oraşe şi sate", eforturile lor susţinute pentru construirea comunismului, "visul de aur al omenirii". Bineînţeles, Nicolae Ceauşescu şi soţia sa erau proslăviţi şi veneraţi precum nişte semizei. Mai mult de jumătate din programul TV era dedicată "celui mai iubit fiu al poporului" şi "mamei eroine". Întrucât "iubitul conducător" ţinea morţiş să plătească până la ultimul dolar datoria externă a ţării, energia electrică era oprită în fiecare zi preţ de câteva ceasuri. Mă enervam teribil că acele dese "pene de curent" îmi întrerupeau lecturile din "Poveşti nemuritoare", "Basmele românilor", "În ţara legendelor" sau "Legendele Olimpului". În apartament erau doar 10 grade iarna, caci deh, trebuiau făcute economii pentru ţară. Aşa că adesea, dormeam în flanel şi cu fesul pe cap. Îmi mai aduc aminte şi de cozile interminabile la pâinea cartelată şi la alte alimente (raţionalizate, desigur), în situaţiile rarisime când se mai găsea câte ceva. Uneori, când se aduceau pui, mama mă lua cu ea, să stau şi eu la rând, pentru că raţia nu putea depăşi un pui de persoană. Însă, în ultimii 2-3 ai regimului comunist, pe rafturile magazinelor alimentare, se mai aflau doar cutiile cu faimoşii creveţi vietnamezi sau vestitul "nechezol" (surogat de cafea). Ce vremuri crunte!...

În aceste condiţii, una dintre puţinele alternative de informare era reprezentată de postul "imperialist", Radio Europa Liberă, pe care tatăl meu îl asculta în fiecare seară. Îmi plăcea foarte tare genericul sonor de la "Actualitatea Românească", fragmentul inconfundabil din Rapsodia Română, nr. 2, a lui George Enescu...Îmi mai amintesc de "Oameni, fapte, întâmplări"...Am fost tare impresionat atunci când (nu ştiu în ce context) am auzit întâmplător că Iuliu Maniu a fost scos din celulă, înfăşurat într-o pătură ponosită însângerată. Evident că nu ştiam cine era Maniu. Peste ani însă, el avea să devină personalitatea politică a României pe care, poate, o stimez cel mai tare...Reţineam şi o altă denumire, "Teze şi antiteze la Paris" şi reflectam: oare cum este la Paris? O fi tot aşa de anost şi gri totul ca la noi? Nu îndrăzneam nici să cred că voi reuşi vreodată să aflu răspunsul.

În 17 decembrie, eram la ţară, la bunicii din partea mamei, după ce luasem vacanţă cu o zi mai devreme. Acolo, părinţii puteau asculta mai liniştiţi "Europa Liberă"...Se subînţelege că singurul program radio de la Bucureşti nu a relatat absolut nimic despre revolta anticeauşistă şi anticomunistă a timişorenilor, despre reprimarea brutală şi sângeroasă a manifestanţilor, la ordinele "cârmaciului" şi ale acoliţilor săi. Am aflat îngroziţi că la Timişoara ar fi fost ucişi mii de oameni. A fost difuzată pe post, în mai multe rânduri, o bandă pe care erau redate ţipete, vaiete şi o lovitură înspăimântătoare de tun...Am realizat mai târziu ce efect extraordinar a avut şi ce indignare profundă a produs asupra ascultătorilor. Până la urmă, nu este nimic de incriminat aici. Regimul diabolic trebuia discreditat cu orice preţ, chiar dacă banda respectivă a fost contrafăcută, iar numărul oamenilor ucişi amplificat exagerat. Şi dacă au fost "doar" aproximativ 60 de morţi, regimul tot criminal era...Mă frământam: oare cum acel "părinte iubitor", din fruntea statului poate fi atât de crud şi de rău? Deja, după ce sunetele acelea cutremurătoare fuseseră transmise pe undele radio în mai multe rânduri, începusem să îmi imaginez şi să construiesc tot felul de scenarii. Trebuia să fie precum în poveştile copilăriei, pe care le lecturam cu nesaţ, o luptă crâncenă între bine şi rău, între cei buni şi cei răi. Cei buni erau demonstranţii, iar cei răi, miliţienii, securiştii şi ceilalţi care "ţineau" cu puterea. Eram convins că cei buni sunt mult mai numeroşi decât cei răi şi în cele din urmă îi vor copleşi şi îi vor învinge. Binele va triumfa, Binele trebuie să învingă!!!

Între timp, "regele" cel rău a plecat în Iran, iar puterea de decizie şi soarta "regatului" au încăput pe mâinile nemiloasei "regine". Mai târziu, aveam să aflăm stupefiaţi cum aceasta a pus la cale incinerarea trupurilor neînsufleţite ale revoluţionarilor răpuşi la Timişoara...Era prea mult, prea nedrept, trebuia să se întâmple ceva.

18 decembrie: Răul mai înregistrează o victorie. Copii şi tineri ucişi pe treptele Catedralei din Timişoara, în timp ce se rugau pentru sufletele celor masacraţi o zi mai devreme... Totul este atât de trist... Cei de la Europa Liberă au propus ca, în memoria victimelor represiunii, fiecare român să aprindă la fereastra casei câte o lumânare.

20 decembrie: DA! În sfârşit, veşti bune! Timişoara se declară oraş liber!

21 decembrie: Radio Europa Liberă anunţă că mitingul organizat de Conducător a fost un fiasco, revolta anticomunistă izbucnind şi în Capitală. "Protestatarii au fost dispersaţi cu tunuri cu apă", se spune la Radio. Încercam să îmi închipui cum arată un tun cu apă... Încă se dau lupte grele, am "cugetat".

22 decembrie: O zi însorită, senină. Parcă nici nu fusese solstiţiul de iarnă noaptea anterioara! La Radio Bucureşti, se difuzează dimineaţa numai "cântece patriotice", iar un crainic exaltat spune că "oamanii muncii apără cuceririle socialismului". Am ieşit afară... Totuşi La "Europa Liberă" se anunţase între timp că soţii Ceauşescu se pregăteau "să îşi facă bagajele". Speranţele renasc. După prânz, Radio Bucureşti emite un "Comunicat important pentru ţară". Deschidem televizorul (cu lămpi, alb-negru, de "iepocă", desigur) şi...surpriză... Mircea Dinescu şi Ion Caramitru, copleşiţi de emoţie (ca şi noi dealtfel), anunţă victoria: "Am învins, fraţilor! Dictatorul a fugit!". Este extraordinar, radiem de bucurie! Sunt convins că au fost cele mai frumoase momente de istorie, pe care le-am trăit! Am fost martorul sfârşitului unui regim diabolic, care părea etern! Pe ecranul televizorului au început să se perinde tot felul de personaje care în acel moment nu îmi spuneau nimic, dar care se vor dovedi a fi adevăraţii beneficiari ai celor întâmplate: Ion Iliescu, Petre Roman, Silviu Brucan, Alexandru Bârlădeanu, Nicolae Militaru şi alţii...Am aflat mult mai târziu că venerabilului fost deţinut politic, vreme de 17 ani, Corneliu Coposu, nu i s-a permis să se adreseze populaţiei la Televiziune. Aş putea afirma acum că acei puţini oameni curajoşi şi demni care au ieşit în stradă împotriva monstrului comunist au câştigat revoluţia, însă nu şi puterea. Puterea a fost acaparată de personajele menţionate.

25 decembrie: Privesc la TV cum "împăratul roşu" şi soţia sa cea crudă îşi primesc pedeapsa. Numai că nu sunt "scurtaţi de un cap", cum citisem în poveşti. Binele a triumfat complet, ma gândeam atunci mulţumit!


Au trecut 23 de ani! Parcă ieri s-au petrecut toate cele rememorate... Oare, copiii şi tinerii din decembrie 1989 s-au jertfit în zadar?...Dacă răspundem în grabă, tindem să o facem afirmativ. Totuşi, suntem liberi. Libertatea reprezintă cel mai de preţ lucru şi de aceea jertfa eroilor din acele zile însorite de decembrie nu a fost în van. Aceste rânduri sunt dedicate memoriei lor! Să nu îi uităm niciodata!

Nicolae Ceausescu-un stalinist antisovietic. Cateva motive care au determinat erodarea imaginii regimului

Au decis cei mai puternici oameni ai planetei, George Bush şi Mihail Gorbaciov, la începutul lunii decembrie, 1989, cu prilejul întâlnirii de la Malta, de pe vasul Maxim Gorki, "debarcarea" celui care rămăsese singurul stalinist al Europei, Nicolae Ceauşescu?... Probabil, o elucidare definitivă a acestei spinoase chestiuni se va înfăptui abia în momentul desecretizării mai multor documente de arhivă. Şi poate nici atunci. De ce?...Pentru că orice document emis de o anumită autoritate conţine doar informaţiile pe care respectiva autoritate doreşte să le lase posterităţii. Documentul respectiv se constituie într-o concretizare a discursului puterii. Dealtfel, a priori, nu se poate vorbi despre obiectivitate în istorie. Există doar subiectivitate, care poate fi subiectivitate bună sau subiectivitate rea. Nicolae Ceauşescu a devenit, treptat, mai ales în a doua parte a anilor '80, un lider indezirabil, atât pentru Statele Unite, cât şi pentru Kremlin. Capitalul enorm de popularitate şi simpatie, dobândit de către secretarul general al PCR, după 1968 (an în care nu doar a refuzat implicarea Romaniei în invadarea Cehoslovaciei, ci mai mult, a condamnat public agresiunea), a început să se evaporeze progresiv. Cartea antisovietismului, jucată în mod consecvent, nu s-a dovedit câştigătoare la nesfârşit. Un paradox al politicii lui Ceauşescu, evidenţiat cu justeţe şi de către politologul şi istoricul Vladimir Tismăneanu ar fi acela că, deşi antisovietic până la capăt în politica externă, pe plan intern, conducătorul român s-a dovedit un stalinist convins. Un stalinist antisovietic...Unii istorici au vorbit despre practicarea unei terori din raţiuni profilactice, sau de un neostalinism lipsit de teroare. Într-adevar, amploarea terorii fizice s-a redus în comparaţie cu era Gheorghiu-Dej, însă teroarea psihică se exercita din plin în "epoca de aur", puţinii contestatari activi, precum Vasile Paraschiv fiind supuşi "tratamentelor" psihiatrice. De fapt, scopul diabolic era reducerea "pacientului" la condiţia de legumă. În opinia mea, cel puţin trei evenimente internaţionale semnificative au determinat erodarea graduală a regimului Ceauşescu şi finalmente izolarea internaţională şi, implicit colapsul său. Nu mai subliniem aici realitaţi interne, precum înrăutăţirea gravă a condiţiilor de trai ale românilor,începând cu sfârşitul anilor'70(înrăutăţire cauzată şi de obstinaţia cu care dictatorul a ţinut morţiş să plătească până la ultimul dolar datoria externă), programul de sistematizare, omniprezenţa şi omnipotenţa poliţiei politice, controlul asupra vieţii private etc. Cel dintâi eveniment: Actul final de la Helsinki, din 1975, cu pachetul său de clauze referitoare la respectarea drepturilor omului. Regimul de la Bucureşti s-a folosit însă de o supapă pentru a eluda această prevedere: neamestecul în afacerile interne ale statelor, ceea ce i-a permis încălcarea flagrantă a drepturilor şi libertăţilor fundamentale. În 1978 însă,un al doilea eveniment de importanţă majoră, anume defecţiunea generalului Ion-Mihai Pacepa, (adjunctul lui Nicolae Doicaru, la Direcţia de Informaţii Externe a Securităţii), -care a "dezertat" în tabăra "imperialiştilor" americani-, a căzut ca o lovitură de trăznet asupra lui Nicolae Ceauşescu. Cartea lui Pacepa, Red Horizons a ajuns mai tarziu si pe biroul presedintelui Ronald Reagan, care a lecturat-o cu nesaţ şi a rostit o afirmaţie memorabilă: "Aceasta va fi Biblia mea (manualul meu) în relaţiile cu dictatorii comunişti". Puterea de la Bucureşti a fost optimistă după ce republicanul Reagan a câştigat alegerile prezidenţiale în noiembrie 1980, având convingerea că republicanii iubesc România, din moment ce Richard Nixon şi Gerald Ford îl vizitaseră pe Ceauşescu. Ce e drept, vice-preşedintele lui Reagan, George Bush s-a întâlnit cu preşedintele R.S.R. la Bucureşti, dar realităţile internaţionale la începutul anilor '80 încă erau oarecum favorabile lui Ceauşescu. Relaţiile bilaterale americano-sovietice se deterioraseră accelerat după intervenţia militară sovietică în Afganistan, din decembrie 1979, "al doilea război rece" fiind în plină desfăşurare.Din aceste considerente, vice-preşedintele SUA avea în acel moment o atitudine mai degrabă pozitivă faţă de Ceauşescu, lăudându-l pentru poli tica sa independentă faţă de Moscova. Însă, după 1985, contextul internaţional nu mai evolua în favoarea conducătorului României. Al treilea eveniment şi poate cel mai important a fost alegerea reformatorului Mihail Sergheevici Gorbaciov ca secretar general al PCUS. Alegerea viitorului arhitect al glasnost şi perestroika în respectiva funcţie a generat detensionarea graduală şi apoi strângerea relaţiilor dintre Kremlin şi Washington. S-a trecut, în raporturile dintre cele două superputeri mondiale, de la confruntare la cooperare, de la teamă şi ameninţări, la dialog şi negocieri. În ochii Statelor Unite ale Americii şi ai întregului Occident, poziţia de independenţă faţă de Uniunea Sovietică,- (pe care Ceauşescu continua să o menţină tocmai pentru a-şi manifesta dezacordul faţă de Gorbaciov şi opoziţia faţă de reforme interne veritabile şi evident, pentru a impune politica stalinistă internă)- era de acum desuetă. Iar relaţiile cu Gorbaciov au fost încordate pe parcursul tuturor celor aproape 5 ani (1985-decembrie 1989). Lui Nicolae Ceauşescu i s-ar putea reproşa un fel de de autism politic, rămânând cu încăpăţânare fidel unei linii politice, care-i adusese elogii în intreaga lume cu mai bine de 15 ani in urmă. Dar după 1985, şi cu atât mai mult în anul de graţie 1989, realitatea era cu totul alta. Republica Socialistă România era izolată pe plan internaţional, singurele state cu care regimul de la Bucureşti încă avea bune relaţii fiind Coreea de Nord, Cuba, R.P. Chineză, precum şi ţările din lumea a treia. În 1989, vântul schimbării (ca să parafrazez o melodie celebră a formaţiei Scorpions) sufla tot mai puternic în statele din Europa Centrală. , iar în R.S.R., "epoca de aur" şi Conducătorul îşi trăiau ultimele luni. Refoluţiile, cum le numea politologul şi sociologul Timothy Garton-Ash, în The Magic lantern (mişcări populare, urmate imediat de programe ample de reformă, sau concomitente cu acestea)au reuşit în Polonia, Ungaria şi Cehoslovacia. În 9 noiembrie 1989, zidul Berlinului, simbolul divizării Europei şi a lumii, s-a prăbuşit. Refractarii Erich Honecker, în Republica Democrată Germania şi Todor Jivkov, în Bulgaria au fost înlăturaţi. Astfel, după cum a subliniat şi istoricul Dumitru Preda, totul era menit să se desfăşoare în conformitate cu principiul domino-ului. Nicolae Ceauşescu juca însă într-un alt film, în care în mod eronat, se credea atât regizor cât şi actor. Încă în vara lui 1989, într-un interviu acordat unui jurnalist american, el se declara un admirator al lui I.V. Stalin. Mai mult, a salutat măsurile de reprimare sângeroasă a manifestanţilor din piaţa Tienanmen de către puterea comunistă de la Beijing. El a comentat cinic:"datoria studenţilor este să înveţe, iar a guvernului să păstreze ordinea". Cramponarea de putere a lui Ceauşescu din ultimele lui zile este deci explicabilă şi dacă avem în vedere doar această afirmaţie, dar atitudinea sa i-a fost finalmente fatală. În finalul acestui scurt eseu, revin la întrebarea din primul paragraf. Părerile sunt împărţite. Alex Mihai Stoenescu s-a referit la un bargaining între Bush şi Gorbaciov, la Malta. Liderul sovietic ar fi dat mână liberă pentru o intervenţie a SUA în Panama pentru a înlătura regimul corupt al generalului Manuel Noriega. În schimb, Uniunea Sovietică ar fi avut mână liberă în privinţa României. Şeful Departamentului Securităţii Statului, Iulian Vlad ar fi adus la cunoştinţa secretarului general al P.C.R. decizia liderilor superputerilor de a se debarasa de el. Mai mult, în favoarea valorizării lui A.M. Stoenescu pledează insistenţa cu care oficiosul partidului, "Scînteia", a difuzat,- după izbucnirea revoluţiei române la Timişoara-, informaţii despre realităţile din Panama, condamnând imixtiunea marilor puteri în treburile statelor mici, încălcarea suveranităţii şi independenţei celor din urmă. La scurt timp după întâlnirea Gorbaciov-Bush din Malta, Ceauşescu se afla la Moscova, iar într-o discuţie cu Gorbaciov, liderul român a propus ca discutarea şi soluţionarea unor probleme să fie amânată pentru luna ianuarie a anului 1990. Replica secretarului general al PCUS rămâne foarte enigmatică: "Să trăim noi până atunci...". Şi totuşi americanii Michael Beschloss şi Strobe Talbott, în lucrarea At the Highest Levels. The Inside Story of the End of the Cold War, au infirmat ideea că la Malta, Bush şi Gorbaciov ar fi pus la cale soarta României, argumentând că superputerile ar fi fost prea puţin interesate în ceea ce priveşte micile puteri, rolurile celor din urmă fiind insignifiante în strategiile de politică internaţională ale celor dintâi. Mai mult, cei doi lideri, de la Casa Albă şi de la Kremlin, ar fi declarat public că nu au discutat despre România, în 2-3 decembrie 1989. Cu toate acestea, nu este lipsit de semnificaţie faptul că înainte ca soţii Ceauşescu să fie executaţi, la 25 decembrie 1989, Statele Unite Ale Americii ar fi încercat să ofere azil politic celor doi. Personalităţi marcante ale vieţii politice americane, precum George Schultz, Secretar de stat în timpul administraţiei Reagan şi Henry Kissinger, fost consilier pe probleme de securitate naţională al preşedintelui Nixon, ar fi insistat în favoarea azilului politic. În vara anului 1989, Ceauşescu, la cererea insistentă a lui George Bush, acceptase să renunţe la aplicarea pedepsei capitale în ceea ce îl priveşte pe diplomatul Mircea Răceanu, care fusese deconspirat că săvârşise acţiuni de spionaj în favoarea SUA. În decembrie 1989, dorinţa unor cercuri americane de a-l salva pe dictatorul român poate fi privită şi ca o recompensă pentru gestul său de clemenţă din urmă cu câteva luni. Puterea neocomunistă de la Bucureşti a refuzat însă categoric propunerea americană...Oare de ce?...

Reflectii despre Nicolae Ceausescu, Salvador Dali, Idi Amin si altii

In anul 1974, proaspat ''uns'' presedinte al Republicii Socialiste Romania, Nicolae Ceausescu a primit o telegrama din partea faimosului pictor suprarealist, Salvador Dali. Cuvintele telegramei erau cu aproximatie urmatoarele: "Domnule presedinte, va felicit pentru gestul istoric de a institui sceptrul prezidential''.
Sceptrul constituie prin excelenta un simbol si un atribut al regalitatii. Insa ''cel mai iubit fiu al poporului roman'' era considerat - de cei desemnati in mod inspirat drept ''culturnici'' de catre istoricul Vlad Georgescu in a sa lucrare Politica si istorie. Cazul comunistilor romani 1944-1977 - un descendent direct al regelui dac Decebal, precum si al voievozilor medievali Mircea cel Batran (rebotezat ''cel Mare'' de catre istoriografia ceausista), Stefan cel Mare, Mihai Viteazul (al carui bust se afla in biroul dictatorului).
Asadar, purtarea unui sceptru de catre un presedinte de republica la ceremonia de investire, cand seful statului a depus si juramantul, reprezenta o anomalie. Ea nu a trecut neobservata de catre geniul picturii suprarealiste, care nu a ezitat sa il ironizeze voalat pe ''geniul Carpatilor''. Interesant si oarecum straniu este faptul ca cenzura nu a perceput vreo nuanta ironica in acele randuri ale telegramei si drept urmare, oficiosul PCR, Scinteia a reprodus-o integral.


... Un alt aspect care frizeaza ridicolul este de remarcat in ultimii ani ai regimului Ceausescu, cand Romania era tot mai izolata in arena internationala, iar presedintele tot mai dispretuit de liderii occidentali, datorita politicii sale neostaliniste. Cu prilejul sarbatoririi ultimei sale zile de nastere, 26 ianuarie 1989, presa oficiala a publicat numeroase telegrame de felicitare pe care dictatorul le primise insa cu mai multi ani mai devreme. Datorita acestui gest iresponsabil, exista chiar primejdia izbucnirii unor conflicte diplomatice. Mai mult, presa nu a prezentat absolut nimic despre manifestatiile anticomuniste de la Timisoara din 16-17 decembrie 1989. In schimb, au fost publicate mesajele de felicitare din partea dictatorului Zairului, Mobutu Sese Seko pentru realegerea prietenului sau, Ceausescu in fruntea PCR, in noiembrie. Ceausescu dealtfel se bucura de numerosi apropiati in Lumea a treia, cel mai exotic fiind cu siguranta cel auto-proclamat imparat al Africii Centrale, Jean Bedel Bokassa,vestit pentru presupusul sau canibalism. Un act de ''bravada'' al conducerii comuniste de la Bucuresti- care echivaleaza cu ignoranta- s-a petrecut in februarie 1988, cand ea a dispus renuntarea la clauza natiunii celei mai favorizate in relatiile cu SUA, desi Washingtonul deja anuntase retragerea acesteia  României, incepand cu luna iulie.
Ceausescu ramane un dictator, beneficiar al unui cult al personalitatii, care poate l-ar fi facut invidios pe insusi Stalin, dar a-l plasa alaturi de niste figuri precum Idi Amin Dada sau Kim Jong Il, (cum s-au incumetat unii sa o faca) mi se pare cel putin hazardat...Chiar daca politica pronatalista a fost mai mult decat condamnabila, chiar daca cel putin in anii '80, cuvintele care dominau viata romanilor de rand erau foamea, frigul si frica, in ciuda numeroaselor masuri arbitrare (a se vedea, intre altele, cazul Autobuzul), a oprimarii apasatoare, in pofida politicii discriminatorii fata de minoritatile nationale, regimul Ceausescu a fost surclasat in privinta criminalitatii de regimul Gheorghiu-Dej. Iar in ceea ce priveste comparatia deplasata cu Idi Amin sau Kim Jong Il, trebuie subliniat ca Ceausescu nu a ordonat sa fie executati sute de mii de oameni si apoi sa fie dati prada crocodililor,cum a procedat dictatorul ugandez (cei care nu sunt de acord ar putea spune ca in Romania nu existau crocodili). In timpul ''domniei'' ceausiste nu au pierit de foamete milioane de oameni, precum in Coreea de Nord a defunctului Kim Jong Il.

Alte glume cu sovietici si comunisti romani...

-Este adevărat că disidentului Bukovski i s-a oferit o "Volga"?
- Da, aproximativ.. numai că nu este vorba de o Volga, ci de o bicicletă şi i s-a furat, nu i s-a oferit.

Un american şi un sovietic discutau despre drepturile şi libertăţile din propriile ţări. Americanul spune:
- Eu pot merge direct în Biroul Oval să bat cu pumnul în masă spunând: "Domnule preşdinte, nu sunt deloc de acord cu modul în care conduceţi ţara!!
- Dar şi eu pot face asta, a răspuns rusul
- Serios??!!
- Sigur că da. Merg în biroul de la Kremlin, bat cu pumnul în masă în faţa secretarului general şi strig: "Tovarăşe secretar general, nu sunt deloc de acord cu felul în care preşedintele Reagan conduce ţara!!!"

În plin Război rece... Secretarul Departamentului de Stat, John Foster Dulles intră precipitat în biroul preşedintelui Dwight Eisenhower:
- Sir, situaţia este gravă, se pare că pierdem teren.
- Ce s-a întâmplat?...
- Azi noapte, sovieticii au vopsit luna în întregime în roşu. Ce putem face?...
- Păi este simplu, John... Scriem şi noi cu alb pe lună "Coca-Cola".

A murit Vladimir Ilici Lenin şi, în ciuda crimelor pe care le săvârşise se prezintă la poarta raiului, rugându-l pe Sfântul Petru să îl primească înăuntru.
- Cum îţi permiţi după tot răul pe care l-ai făcut să revendici un loc în rai?..Locul tău e în infern, la Satana.
...A trecut ceva timp. Sfântul Petru se întâlneşte cu Satana şi îl abordează:
- Auzi Satană, ce se mai întâmplă cu nemernicul acela de Lenin?... s-a interesat şi Dumnezeu de el după ce, acum ceva vreme, a avut neruşinarea să ceară un loc în rai...
- Ascultă, în primul rând, formula de adresare este "tovarăşe Satana"...Iar în al doilea rând, nu există niciun dumnezeu...

Nicolae Ceauşescu, Elena Ceauşescu şi Emil Bobu erau într-o excursie în Delta Dunării. La un moment dat, cea dintâi doamnă a ţării vede nişte păsări cu pene albe:
- Ce sânt astea?...
- Pelicani, tovarăşa, răspunde Bobu.
- Foarte frumoşi. Aş vrea şi eu o blană de pelican! "Cel mai iubit fiu" a rămas foarte surprins:
- Nu ştii şi tu, măi femeie, că din pelicani se fac stilouri!!!
(În comunism, erau faimoase stilourile marca "Pelican")

Apropos de politica lui Nicolae Ceauşescu de rotaţie a cadrelor:
Un cetăţean vede cum un altul ţinea un sac strâns la capăt şi îl învărtea deasupra capului:
- Ce ai în sacul ăla, măi omule?...
- Şoareci.
- Şoareci??!!! Şi de ce faci asta?..
- Păi îi rotesc, nu cumva să aibă răgaz să pună la cale o conspiraţie şi să roadă sacul!

Nicolae Ceauşescu la vânătoare de raţe sălbatice... Nu se prea descurca şi era foarte iritat, când de după un tufiş apare V. C. Tudor şi începe să recite:
- Priviţi aceste raţe, ce şi-mpuşcate zboară.... Imediat, de după un alt tufiş, îşi face apariţia şi Adrian Păunescu, iar cei doi continuă recitând în cor:
- ...Le ţine-acolo sus iubirea lor de ţară!...

Două persoane aflate la o coadă imensă lângă un magazin începuseră să se plângă de condiţiile grele de trai. Atunci, un tânăr aflat în apropiere le ia deoparte şi le arată insigna de lucrător la Securitate. Între timp, alţi doi cetăţeni fuseseră auziţi de un vârstnic criticând regimul şi, la fel, respectiviii fuseseră luaţi deoparte, bătrânul arătându-le insigna de lucrător la Securitate. Atunci, pe lângă cele două grupuri care se formaseră, trece o bătrână cocoşată şi stafidită, cu toiag, care cu o voce care abia se înţelegea, strigă disperată:
- Dispersaţi, v-am tot zis să staţi dispersaţi!...

- Cum se numea cel mai sărac turc din timpul regimului comunist?
- Ali Mentara.

-Cum vorbeşte Ion Iliescu engleza?
- Precum chineza.
- Am constatat însă că în ultima vreme, Iliescu a început să evite să mai vorbească englezeşte. Oare de ce?...
- Păi s-au plâns chinezii că îi înjură.

1984: inaugurarea "magistralei albastre", Canalul Dunăre-Marea Neagră, una dintre măreţele ctitorii ale regimului Ceauşescu. Un securist îl abordează pe un cetăţean şi îl întreabă:
- De ce a construit tovarăşul secretar general Canalul?...
Imprudent, cetăţeanul răspunde:
- Să se plimbe cu tovarăşa cu barca. ...Dar imediat, realizând eroarea se corectează:
- ..De fapt să se plimbe cu poporul....Să se plimbe cu vaporul/ Ceauşescu şi poporul/ Să se plimbe cu bărcuţa/ Nicolae şi Lenuţa.

Nicolae Ceauşescu cere un sfat de la Emil Bobu, dorind să se descotorosească de câţiva activişti căzuţi în dizgraţie. Bobu propune:
- Îi întrebăm ghicitori, tovarăşe secretar general şi dacă nu ştiu, scăpăm de ei. Uitaţi, de exemplu: "Cine este fiul tatălui meu, dar nu sunt eu?"
- Păi cine e?...
- E frate-meu
- Bună ghicitoarea. Cu asta o să-i înfundăm. O să mă consult şi cu tovarăşa. Ceauşescu o cheamă pe soţia sa şi o întreabă:
- Cine este fiul tatălui meu, dar nu sunt eu?...
- Nu ştiu, dar ştii că mie poţi să îmi spui.
- Cum nu ştii??!!... e floare la ureche...E fratele lu' Bobu!

Tot anii 80... O coadă de 200 de metri în preajma unui magazin. Un om întreabă pe cineva din spate ce se dă. Cel întrebat dă din umeri...Înaintând pe lângă respectiva coadă, omul ajunge până lângă treptele prăvăliei, unde o bătrânică stătea jos:
- Mamaie, ce se dă aici?...Cu mirare, femeia răspunde:
- Da'se dă cumva ceva?!... Mie mi s-a făcut rău şi am stat şi eu aici.

A murit Nicu Ceauşescu şi a ajuns în iad. La un moment dat, îl vede pe Adolf Hitler, în smoală până la genunchi...Merge mai departe şi îl zăreşte pe Iosif Visarionovici Stalin înfipt în smoală până la brâu... Apoi, în fine, îl întâlneşte şi pe tatăl său, care era înfipt în smoală până la gât.
- Tată, dar rău ai ajuns!
- Se putea şi mai rau fiule. Eu stau de fapt pe umerii mamei tale...

Puterea neocomunistă şi mineriada din iunie 1990. (I)

Moto: Cine nu cunoaşte trecutul, riscă să îl retrăiască!...

Zilele de 13-15 iunie 1990 au fost cele mai negre din istoria postdecembristă a României. Puterea neocomunistă de la Bucureşti (preşedintele Ion Iliescu, împreuna cu guvernul Petre Roman) a contribuit, datorită revărsării de violenţă şi barbarie din acele trei zile, la crearea unei imagini negative a ţarii in Occident. "Dejiştii" şi cei din eşalonul al doilea al PCR,- practic, cei care confiscasera revoluţia din decembrie 1989, orchestrând evenimentele şi deturnându-le în conformitate cu propriile interese, - izbutiseră iniţial să inducă în eroare opinia publica internaţionala, ca de altfel si marea parte a opiniei publice din interior. Revoluţia, "televizată in direct", reuşise să demonstreze că poporul ajunsese la capătul răbdării, find sătul de privaţiuni şi totodată dornic sa o rupă cu regimul totalitar de stânga pentru totdeauna.
Era însă cât se poate de limpede că Iliescu si echipa sa nu doreau după 22 decembrie 1989 să renunţe la comunism. Discursul preşedintelui Consiliului Frontului Salvării Naţionale, rostit în primele ore după acapararea puterii stă marturie in acest sens. Trecem peste apelativul iniţial "tovarăşi". Toate relele totalitarismului comunist erau puse exclusiv pe seama lui Nicolae Ceauşescu si a ''clicii sale bezmetice'', Ceausescu fiind caracterizat drept un om lipsit ''de inima şi de creier", care, chipurile, ar fi întinat idealurile nobile ale comunismului. Ion Iliescu a fost un membru important al partidului comunist, făcând parte din Comitetul Central şi ocupând chiar funcţia de prim-secretar al CC al Uiunii Tineretului Comunist. Ulterior, a căzut în dizgraţia lui Nicolae Ceauşescu, unii considerând că dictatorul vedea în Iliescu un pericol pentru poziţia sa. Mai degrabă, înclinăm să credem că marginalizarea lui Iliescu de către naţional-comunistul Ceauşescu s-ar datora filosovietismului de netăgăduit al celui dintâi.
Alte personaje-cheie, artizane ale loviturii de stat, care au confiscat revoluţia din decembrie erau, de asemnea legate de vechea "gardă" comunistă. Petre Roman era fiul lui Ernst Neulander, care combătuse, în timpul razboiul civil din Spania, în brigăzile roşii internaţionale alături de alţi tovarăşi, precum Petre Borila, Mihai Burcă, Gheorghe Stoica şi Constantin Doncea. Ca o paranteză, se pare că tovarăşul Neulander manifesta un exces de zel şi o cruzime ieşite din comun, orbind prizonierii franchişti cu vergeaua. In tabăra franchistă, au luptat fruntaşii legionari Ioan Moţa şi Vasile Marin, care au şi pierit pe câmpul de bătălie.
Saul Bruckner, calificat de mulţi drept "eminenţa cenuşie" a Frontului Salvării Naţionale, a fost redactator-şef la oficiosul partidului comunist "Scânteia", militând pentru sovietizarea şi comunizarea ţării. Bruckner i-a înfierit cu mânie proletară pe studenţii care manifestaseră în favoarea regelui Mihai, în 8 noiembrie 1945 şi a pledat pentru condamnarea la moarte a liderului Partidului Naţional Ţărănesc, Iuliu Maniu. Poate că cel mai democrat om politic al României interbelice ar fi împărtăşit soarta tragică şi nedreaptă a lui Nicola Petkov (ucis cu cinism de comuniştii bulgari,al căror lider era fostul secretar general al Cominternului, Gheorghi Dimitrov) daca nu s-ar fi bucurat de o popularitate covârşitoare în rândul populaţiei. Dealtfel, simpatia de care se bucura a fost probată cu prilejul alegerilor falsificate de către guvernul Petru Groza şi Blocul Partidelor Democratice (termenii "democrat" , "democratic" pot induce în eroare, precum în cazul actual al Republicii Populare Democrate Coreene, de pildă) în toamna anului 1946.Dumitru Mazilu, un alt colaborator al lui Ion Iliescu după 22 decembrie, fost ofiţer de Securitate, a redactat unul dintre cele mai avangardiste si mai democratice programe şi probabil că tocmai acesta a fost motivul, pentru care la începutul lui 1990 a fost trecut pe linie moartă.
(Va urma)