Cum percepea istoriografia comunistă participarea României la Primul război mondial

Se impune să ne oprim puţin asupra literaturii istorice comuniste, care percepea din unghiuri de vedere total diferite atât intrarea României în război alături de blocul militar al Antantei, cât şi armistiţiul de la Focşani şi pacea de la Buftea-Bucureşti. Pe de altă parte, sunt supralicitate obiectivele „grupului marilor puteri europene imperialiste [sublinierea noastră], care era scindat în funcţie de interesele economice şi politice , calculate de guvernanţi, peste capul şi împotriva popoarelor”. Intervenţia armată a Regatului României era privită din următoarea perspectivă: „Având interesul de a-şi consolida poziţiile economice, politice, de clasă, în cadrul unei pieţe naţionale unitare, burghezia română era interesată în desăvârşirea unităţii naţionale, pentru a-şi putea lărgi posibilităţile de exploatare şi oprimare a maselor muncitoare”.[sublinierea noastră] Ideologia marxistă consideră că la temelia oricărui conflict stau cauze sociale. Dealtfel, războiele ar izbucni exclusiv din pricina funcţionării deficitare a sistemului capitalist, caracterizat de mari inechităţi.

Alţi autori, precum Mihail Lascăr, socoteau România „doar un pion în jocul de forţe al acestor două blocuri agresive [Antanta şi Tripla Alianţă- n. n.] şi o pradă uşoară în faţa poftelor nesăţioase ale monopoliştilor şi militariştilor germani[sublinierea noastră] [...] Datorită presiunilor exercitate de puterile Antantei şi datorită faptului că burghezia română considera că alături de Anglia şi Franţa îşi poate satisface mai curând interesele de clasă, ţara a fost aruncată în război împotriva Germaniei.” Aşadar, bunul şi blândul popor român, despre care în mod fals s-a acreditat ideea că nu ar fi purtat vreodată războsie ofensive, era la cheremul capitaliştilor răi şi agresivi!... Apropos, nu demult un anume personaj ţinea morţiş să ne convingă că generalul Henri Mathias Berthelot, comandantul misiunii militare franceze în România avea drept obiectiv (atenţie!) transformarea României în colonie franceză. Mania conspiraţiei!

Revenind, era firesc dealtfel ca istoriografia comunistă să califice implicarea României în războiul pentru eliberarea provinciilor româneşti aflate sub dominaţie străină drept o acţiune agresivă, devreme ce comuniştii români aflaţi în ilegalitate după 1924, îşi însuşiseră teza cominternistă potrivit căreia România interbelică reprezenta, chipurile, un stat multinaţional, o temniţă a popoarelor. Războiul pentru întregire era pentru comunişti un război de expansiune!
Ion Gheorghiu sublinia cu patos, în aceeaşi ordine de idei: „Boierimea şi burghezia română năzuiau să creeze România Mare, dar ele singure nu puteau înfăptui niciunul din vastele lor planuri agresive [...] Cercurile guvernamentale din România râvneau cucerirea Transilvaniei şi acapararea Basarabiei, fapt care ar fi provocat o ciocnire între România, Austro-Ungaria şi Rusia. De aceea, din aceste două posibilităţi, trebuia aleasă cea mai avantajoasă, a cărei realizare implica riscul cel mai mic [...] Pentru a-şi ajunge scopurile egoiste, partizanii Antantei, mituiţi cu bani francezi şi englezi [sic!] , se străduiau să împingă cu orice preţ şi cât mai repede România în războiul sângeros.” Dacă acordăm credit acestei ultime afirmaţii, se pare că în opinia lui I. Gheorghiu, capitaliştii francezi şi cei englezi au oferit mai multe avantaje materiale clasei politice româneşti pentru a o atrage în război. Au licitat mai mult decât germanii!...Fără comentarii...

Armistiţiul de la Focşani din 9 decembrie 1917 ar fi deschis calea „păcii separate imperialiste între guvernul burghezo-moşieresc român şi guvernele puterilor centrale.” Pe de altă parte, este acreditată teza potrivit căreia: „Antanta era dispusă să permită guvernului burghezo-moşieresc român să încheie pace separată cu Puterile Centrale cu condiţia de a dezlănţui agresiunea antisovietică”. În 1954, când Vasile Liveanu scria acest articol, un act de ostilitate la adresa "Marelui Frate de la Răsărit" reprezenta cu siguranţă cea mai condamnabilă crimă. Încheierea păcii separate cu Puterile Centrale era considerată o metodă de a câştiga timp în vederea intervenţiei antisovietice: „Reprezentanţii Antantei erau de acord ca pentru moment guvernul burghezo-moşieresc să se supună imperialiştilor germano-austrieci în interesul suprem al liniştii şi ordinii burgheze [...] erau de acord că interesele superioare ale salvgardării regimului capitalist cereau ca guvernul burghezo-moşieresc al României să se înţeleagă cu imperialiştii germani, înfeudându-le ţara noastră”. Pacea de la Bucureşti era etichetată drept o „pace tâlhărească, prădalnică […] scopul acestui tratat era înrobirea şi transformarea ţării într-o colonie germană”.


Referinţe bibliografice:

Georgescu, Titu , „Marile puteri şi ţările mici în contextul primului război mondial şi al urmărilor sale imediate”, in Revista de istorie, 1976, XXIX, nr. 7, p. 981

Gheorghiu, Ion, “Relaţiile româno - ruse în perioada neutralităţii României (1914 – august 1916)”, in Studii. Revistă de istorie, 1953, IV, anul 6, p. 17, p. 22

Lascăr, Mihail Pacea de la Buftea (1918), întruchipare a politicii militarismului german faţă de România, Colecţia Societăţii pentru răspândirea ştiinţei şi culturii, 1955, pp. 4-5.

Liveanu, Vasile, „Armistiţiul de la Focşani (1917)”, in Studi. Revistă de istorie, 1954, VII, nr. 4, pp. 128-138

Protopopescu,George, „Planul de campanie al Marelui Cartier General Român pentru primul război mondial”, in Acta Musei Napocensis, 1972, nr. IX.

Hadrian Gorun, "Relatii internationale in secolul al XX-lea: Concepte fundamentale, scoli de gandire, repere istorice", prefata de Ion Bulei

Semnalam studentilor, colegilor si tuturor celor interesati publicarea volumului didactico-stiintific "Relatii internationale in secolul al XX-lea: Concepte fundamentale, scoli de gandire, repere istorice", Editura "Academica Brancusi", Targu-Jiu, 2011, 298 pagini. Daca prefata unei lucrari anterioare a subsemnatului, intitulata "Relatii politico-diplomatice si militare ale Romaniei cu Franta in Primul razboi mondial" a fost elaborata de d-ul cercetator stiintific I Lucian Nastasa, de la Institutul de Istorie "George Baritiu" al Academiei Romane, prezentul volum a fost prefatat de catre d-ul prof. univ. dr. Ion Bulei de la Universitatea Bucuresti si cercetator stiintific la Institutul de Stiinte Politice si Relatii Internationale al Academiei Romane. Adresez multumiri si pe aceasta cale d-lui profesor.

Pentru a spori interesul, redam mai jos prefata prezentei carti.

"O nouă carte, acelaşi valoros istoric"









"Tânărul istoric Hadrian Gorun nu încetează să ne surprindă cu capacitatea sa de lucru debordantă şi cu incontestabila calitate a scrisului său. Un scris cu reale virtuţi de comunicare, cu o excelentă stăpânire a proprietăţii termenilor. Hadrian Gorun ne-a oferit până acum câteva lucrări pe care orice istoric serios le-a pus alături pentru a fi consultate cu mare folos de fiecare dată când drumurile sale treceau prin zona de preocupări ale istoricului nostru. Sunt lucrările: Relaţii politico-diplomatice şi militare ale României cu Franţa în primul război mondial, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2009 şi Relaţiile româno-franceze în anii neutralităţii României, Editura Universitaria, Craiova, 2006 (încurcături administrative au făcut ca prima dintre aceste lucrări să nu ia anul trecut premiul Academiei Române. Păcat, dar timpul nu-i deloc pierdut).

Cartea de faţă nu e în genul acestor două cărţi precedente. E o carte izvorâtă din contactul lui H. Gorun cu studenţii. Tânărul profesor a constat cât de mult sunt interesaţi studenţii de relaţiile internaţionale. Extraordinara dezvoltare tehnologică din această vreme postmodernă prin care trecem incită, provoacă minţile tuturor, ale celor mai tineri dintre noi cu deosebire. Într-o epocă în care internaţionalizarea vieţii cotidiene creşte rapid, într-o vreme de maximă creativitate, cum este aceasta pe care o trăim, interacţiunile dintre popoare şi culturi atrag, stârnesc un interes enorm şi cer participări. Aculturaţia, procesul de a primi şi a da în acelaşi timp, e întâlnită pretutindeni. În acelaş timp cu dorinţa de participare e prezentă şi nevoia de cunoaştere. Numai ea, cunoaşterea, îngăduie spiritul critic, singurul care presupune şi oferă valoare. Nu poţi primi şi oferi orice. Aculturaţia e posibilă în condiţiile cunoaşterii.

Aşadar despre ce vorbim, pare să ne întrebe Hadrian Gorun? Şi ne propune, cu această nouă carte a sa, o contribuţie deopotrivă ştiinţifică şi didactică, un curs universitar foarte serios. Întreaga esenţă a relaţiilor internaţionale, analiză metodologică şi evoluţie concretă, ne este redată cu mare limpezime şi cu maximă concetrare de idei esenţiale. Deci conceptele fundamentale în relaţiile internaţionale, politica externă şi diplomaţia, sistemul internaţional şi actorii relaţiilor internaţionale, balanţa puterii, curente şi şcoli de gândire în relaţiile internaţionale, fundamentele noii ordini internaţionale, multipolarismul, bipolarismul, sistemul de securitate colectivă, conflictul ideologic, cîteva repere istorice... Iată cîteva din aspectele abordate de noua carte a lui H. Gorun.

Această carte a lui H.Gorun va constitui manualul tânărului student în relaţiile internaţionale, indispensabil pentru pregătirea sa. De aici va trebui să plece în aprofundarea oricărui subiect de relaţii internaţionale. H. Gorun îi pune la îndemână conceptul de încadrare, unghiul de abordare, chintesenţa subiectului. Deci îi dă punctul de pornire. O bibliografie sumară trimite la contribuţiile de la general la specific.

H. Gorun e un cercetător prestigios, fapt demonstrat cu prisosinţă în tot ce a publicat până acum. Ne dovedeşte prin noua sa carte pe care tocmai ne-o propune că este într-adevăr şi un profesor care se respectă nu doar pe sine, dar respectă această frumoasă meserie, unde mulţi sunt chemaţi, dar puţini, foarte puţini, sunt şi aleşi."


Ion Bulei

Winston Churchill şi discursul "cortinei de fier"

Alături de cuvântarea liderului sovietic Iosif Vissarionovici Stalin, din februarie 1946, speech-ul omului de stat britanic, ţinut cu aproape o lună mai târziu au demonstrat fără putinţă de tăgadă încordarea raporturilor între foştii aliaţi din al Doilea Război mondial. Potrivit discursului lui Stalin, din 9 februarie 1946, o armată a unui stat care ocupă un teritoriu poate instala în statul ocupat sistemul social al statului învingător. În victoria repurtată împotriva Germaniei naziste, dictatorul sovietic vedea de fapt triumful sistemului socialist asupra celui capitalist. Succesul final împotriva Germaniei s-ar fi datorat, în opinia sa, nu coaliţiei formate din SUA, Marea Britanie şi URSS, ci superiorităţii sistemului socialist, care în împrejurările deosebit de dificile ale unui război mondial şi-a dovedit viabilitatea. În concepţia lui Stalin, izbucnirea celei de-a doua conflagraţii mondiale s-ar datora exclusiv funcţionării defectuoase a sistemului capitalist de tip occidental. Acesta ar conţine în sine germenii autodistrugerii. Dealtfel, atât Stalin, cât şi Lenin au exprimat opinii potrivit cărora un război distrugător, pornit în interiorul lumii capitaliste va duce la implozia, la distrugerea capitalismului. Astfel, comunismul va triumfa în cele din urmă pretutindeni în lume. Relaţiile dintre S.U.A. şi Marea Britanie, pe de o parte, şi U.R.S.S. , pe de altă parte se vor deteriora în mod accelerat. În istoricul discurs al cortinei de fier, rostit la Universitatea Fulton, Missouri, în 5 martie 1946 , fostul premier britanic Winston Churchill(înlocuit în funcţie încă din 1945 de către Clement Attlee)făcea apel la o alianţă a naţiunilor vorbitoare de limba engleză, alianţă care ar trebui să funcţioneze la parametrii optimi şi pe timp de pace. Churchill recurgea la o ultimă tentativă de a menaja susceptibilitatea sovieticilor, făcând o aluzie la contribuţia Uniunii Sovietice pentru obţinerea vitoriei în războiul recent încheiat. Churchill constata o stare de lucruri existentă în acel moment ca urmare a procesului de sovietizare şi satelizare aflat în plină desfăşurare în Europa Centrală şi de Răsărit: „De la Stettin în Baltica, până la Trieste în Adriatica, o cortină de fier a căzut peste continent. În spatele acestor linii se găsesc toate capitalele fostelor state ale Europei Centrale şi de Est, Varşovia, Berlin, Praga, Viena, Budapesta, Belgrad, Bucureşti şi Sofia, toate aceste ilustre oraşe, cu populaţiile lor, se găsesc în ceea ce trebuie să denumesc sfera sovietică, şi toate sunt supuse de o manieră sau alta, nu numai influenţei sovietice, cu şi unui control foarte strâns şi, în unele cazuri, crescând al Moscovei...Partide comuniste, care erau foarte slabe în aceste ţări din estul Europei, au obţinut o hegemonie şi o putere ce le depăşesc cu mult importanţa şi el încearcă peste tot să exercite un control totalitar. Guverne poliţieneşti se instalează aproape pretutindeni, până acolo încât, cu excepţia Cehoslovaciei, nu mai există nici o veritabilă democraţie [...].” De fapt, partidele comuniste din ţările menţionate deveniseră forţe politice importante la adăpostul Armatei roşii, unul dintre principalele instrumente ale sovietizării şi comunizării. Aceasta îşi arogase rolul de eliberator al tuturor statelor din Europa Central-estică, mai puţin Iugoslavia şi Albania. Imixtiunile armatei sovietice în afacerile interne ale ţărilor menite să fie comunizate au fost numeroase şi insistente, constituindu-se în grave atingeri ale suveranităţii lor naţionale. Totuşi este necesar să amintim acordul procentajelor de la Moscova, un acord secret, semnat de către liderul englez şi Stalin la 9 octombrie 1944, prin care erau delimitate sferele de influenţă în acest areal geopolitic. Putem aşadar afirma că, indirect, Churchill contribuise, la rândul său, la noua stare de lucruri postbelică. Cehoslovacia va fi aservită şi ea Kremlinului după ce i se va impune să renunţe la acceparea iniţială a ajutorului oferit de S.U.A. prin Planul Marshall. Comuniştii vor cuceri puterea deplină aici în februarie 1948. Dealtfel, Cehoslovacia, a trecut în procesul de comunizare direct de la etapa coaliţiei veritabile la blocul monolitic, dominat de comunişti, în ceea ce priveşte guvernarea, fiind „arsă” etapa aşa-numitei coaliţii „mlăştinoase”. În cuvântarea sa, omul de stat britanic evidenţia contribuţia SUA în războaiele mondiale, evocând necesitatea pacificării Europei în conformitate cu principiile Cartei Naţiunilor Unite. Partidele comuniste de pretutindeni constituiau, în opinia sa, o provocare crescândă şi o primejdie pentru civilizaţia creştină, având în vedere respingerea oricărei religii, ateismul lor. Churchill constata cu îngrijorare poziţia deosebit de favorabilă obţinută de Uniunea Sovietică în Orient, la Conferinţa de la Yalta, din 4-11 februarie 1945. Totuşi în ciuda deteriorării graduale a relaţiilor dintre foştii aliaţi şi a climatului tulbure prezentat, fostul prim-ministru respingea ideea inevitabilităţii unui nou război. El nu considera că Uniunea Sovietică dorea războiul împotriva civilizaţiei vestice cu orice preţ. URSS intenţiona de fapt să obţină cât mai multe avantaje precum şi expansiunea fără limite a puterii şi doctrinei sale. Evoluţia ulterioară a evenimentelor la sfârşitul anilor ‘40 începutul anilor ‘50 avea să confirme predicţiile caracterizate de scepticism ale lui Churchill. Menţionăm războiul civil din Grecia, blocada Berlinului, războiul din Coreea, tentativele de provocare a unor greve în lumea occidentală, sprijinirea partidelor comuniste din Franţa şi Italia de către Moscova. Kremlinul încerca să câştige teren, să dobândească puncte şi poziţii strategice, să slăbească coeziunea occidentală şi, eventual să instaleze noi regimuri de tip sovietic. Stalin abandonase ideea construirii socialismului într-o singură ţară, pe care o susţinuse consecvent în timpul conflictului cu Leon Troţki, un adept al revoluţiei permanente. Condiţia sine-qua-non pentru prevenirea unui război era, în concepţia demnitarului britanic, stabilirea condiţiilor de libertate şi democraţie, cât mai repede cu putinţă, în toate ţările vulnerabile, potenţiale ţinte ale subversiunii sovietice. Doctrina Truman şi mai ales Planul Marshal au răspuns într-o anumită măsură sugestiilor lui Churchil. Fostul demnitar englez respingea categoric revenirea la politica de conciliatorism care s-a dovedit falimentară în epoca interbelică. De asemenea, el nega eficienţa vechiului mecanism de reglementare a raporturilor interstatale şi de menţinere a păcii, anume balanţa puterii, care nu mai era de actualitate. Cu toate acestea, în contextul Războiului rece specialiştii au vorbit despre o balanţă/echilibru a (al) terorii. Churchill era de părere că nu nu ar mai fi existat o asemenea polarizare la nivel mondial de pe vremea Romei şi Cartaginei, iar în cazul în care statele nu ar fi fost în măsură să gestioneze cu responsabilitate situaţia tensionată, exista riscul distrugerii omenirii în urma unui conflict generalizat şi întoarcerea la epoca de piatră. Stalin a replicat furios etichetându-l pe Churchill ca instigator la război şi comparându-l cu însuşi Hitler, în condiţiile în care cel dintâi sugera alianţa naţiunilor vorbitoare de limba engleză, iar dictatorul nazist făcuse apel la alianţa tuturor germanicilor. Câteva referinţe bibliografice: Gaddis, John Lewis, Războiul Rece, Rao International Publishing Company, Bucureşti, 2009 Kissinger, Henry, Diplomaţia, Editura BIC ALL, Bucureşti, 2002 Mc Cauley, Martin, Russia, America and the Cold War 1949-1991, Pearson Longman, New York, Second Edition Milza, Pierre, Berstein, Serge, Istoria secolului XX, vol. I-III, Editura BIC ALL, Bucureşti, 1998 Watson, Setton-Hugh, The East-European Revolution, Praeger, New-York, 1961 http://www.fordham.edu/Halsall/mod/churchill-iron.asp, accesat 11.03. 2012.

...S-a întâmplat în luna februarie în veacul al XX-lea şi la începutul secolului al XX-lea- o scurtă cronologie

1 Februarie 1946-Norvegianul Trygve Lie a devenit cel dintâi secretar general al ONU. 1951- ONU denunţă intervenţia Chinei maoiste în războiul din Coreea, condamnând R.P. Chineză ca stat agresor. 1979- Ayatollahul Ruhollah Khomeini s-a reîntors in Iran, unde va declanşa "revoluţia islamică", care a avut drept rezultat instaurarea unui regim fundamentalist islamic. Khomeini a proclamat lupta împotriva Occidentului, mai ales împotriva "Marelui Satana", Statele Unite Ale Americii. 2 Februarie: 1932- Au început lucrările Conferinţei dezarmării de la Geneva. 1943- Moment de cotitură al celui de al Doilea Război mondial. Armata a 6-a germană capituleaza la Stalingrad. 1954- Preşedintele SUA, Dwight Eisenhower anunţă detonarea celei dintâi bombe cu hidrogen, fabricată încă din 1952. 1986- Întâlnire istorică în India, între Papa Ioan Paul al II-ea şi Dalai Lama. 3 Februarie: 1919-Prima întrunire a Ligii Naţiunilor la Paris. 1924- A decedat Woodrow Wilson, preşedinte al SUA, faimos pentru cele 14 puncte ale sale, -care ar fi trebuit să stea la temelia ordinii internaţionale la finele primei conflagraţii mondiale- şi cunoscut ca reprezentat al idealismului în relaţiile internaţionale. 1950- Omul de ştiinţă Klaus Fuchs a fost arestat, sub acuzaţia ade spionaj în favoarea URSS. El ar fi lăsat să se ''scurgă'' secretul fabricării bombei atomice. 1969-Congresul Naţional Palestinian l-a desemnat pe Yasser Arafat lider al Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei, o organizaţie cunoscută drept teroristă până în anii 90. 1994-Presedintele SUA, Bill Clinton a ridicat embargoul impus împotriva Vietnamului în urmă cu 19 ani. 4 Februarie: 1914- Congresul SUA aprobă legea anti-imigraţie 1932- Armata japoneză continuă agresiunea în Manciuria, ocupând Harbin. 1945- debutul Conferinţei celor Trei Mari (Franklin Delano Roosevelt, Winston Churchill, Iosif V. Stalin)la Ialta. 2011- Ayatollahul Ali Khamenei, liderul spiritual suprem al Iranului a declarat, în contextul revoltelor din Tunisia şi Egipt că acestea sunt rodul unei "conştiinţe islamice". 5 Februarie: 1945-Al Doilea Război mondial în Extremul Orient- Trupele faimosului general american Douglas Mc Arthur intră în Manila, eliberând Filipine. 1958- Preşedintele Egiptului, Gamal Abdel Nasser, unul dintre principalii susţinători şi reprezentanţi ai Mişcării de nealiniere, este desemnat şi lider al Republicii Unite Arabe, o uniune efemeră între Egipt şi Siria. 1971- Misiunea Apollo 14, a treia expediţie pe Lună întreprinsă de americani. 1980-Parlamentul egiptean votează încetarea boicotului îndreptat împotriva Israelului. Procesul de normalizare a relaţiilor bilaterale continuă după ce 2 ani mai devreme, la Camp David, a avut loc întâlnirea istorică dintre premierul Israelului Menachem Begin şi preşedintele egiptean Anwar el Sadat, întâlnire mediată de preşedintele SUA, Jimmy Carter. 6 Februarie: 1904- Începea războiul ruso-japonez (1904-1905) 1911- s-a născut cel care avea să devină zeci de ani mai târziu, al 40-lea preşedinte al S.U.A. , Ronald Wilson Reagan. 1967- Debutul revoluţiei culturale de inspiraţie maoistă în Albania, o ţară comunistă care s-a apropiat de China după producerea rupturii dintre Kremlin şi Pekin. 7 Februarie: 1924- Italia lui Benito Mussolini şi U.R.S.S. realizează schimburi de diplomaţi. 1965- S.U.A. dispun începerea unor bombardamente regulate împotriva Vietnamului de Nord. 1990- PCUS este de acord cu înfiinţarea de partide de opoziţie în Uniunea Sovietică. 2010- Preşedintele Iranului, Mahmud Ahmadinejad dispune intensificarea activităţii de îmbogăţire a uraniului. 8 Februarie: 1943- Al Doilea Război mondial- armata sovietică recuperează Kursk. 1971- Trupeele sud-vietnameze invadează Laos. 1976- Hua Guofeng devine prim-ministru al R. P. Chineze. 9 Februarie: 1929- URSS, Letonia, Estonia, Polonia şi România au semnat Convenţia Litvinov sau Acordul de la Moscova. 10 Februarie: 1934- Se încheie lucrările celui de al 17 lea Congres al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. O mare parte dintre delegaţi vor fi eliminaţi fizic în anii următori de către I.V. Stalin. 1954- Preşedintele Dwight Eisenhower se pronunţă împotriva implicării SUA în Vietnam. 2005- regimul comunist de la Pyongyang anunţă că deţine arme nucleare. 11 Februarie: 1943- Generalul Dwight Eisenhower este desemnat să comande armatele aliate din Europa. 1961- Debutează în Israel procesul nazistului Adolf Eichmann, (arhitectul soluţiei finale în problema evreiască), după capturarea sa de către Mossad în America de Sud, unde se refugiase. Eichmann va fi singura persoană condamnată la pedeapsa capitală şi executată vreodată în Israel. 1979- Ayatollahul Khomeini acaparează puterea în Iran. 1990- Nelson Mandela, militant împotriva politicii de apartheid în Africa de Sud şi laureat al premiului Nobel pentru Pace este eliberat din închisoare după o îndelungată detenţie. 12 Februarie: 1921- Armata sovietică invadează Georgia 1950- renumitul savant Albert Einstein semnalează pericolele reprezentate de bomba cu hidrogen 1953-Uniunea Sovietică întrerupe relaţiile cu statul Israel. 1955- Preşedintele american D. Eisenhower decide trimiterea celor dintâi consilieri în Vietnamul de Sud. 2011- manifestaţii împotriva regiumurilor din Yemen şi Algeria. 13 Februarie: 1920-Liga Naţiunilor recunoaşte neutralitatea permanentă a Elveţiei 1945-Al Doilea Război mondial: trupele germane evacuează Budapesta. -aviaţia aliată procedează la bombardamente nimicitoare asupra oraşului german Dresda 1960- Franţa realizează primul său test nuclear 1974- Laureatul Premiului Nobel pentru Literatură, autor între altele al unor romane celebre precum "Arhipelagul Gulag", "O zi din viaţa lui Ivan Denisovici", "Pavilionul cancerosilor", Aleksandr Soljeniţîn este expulzat din URSS. 1984- Konstantin Cernenko îi succede lui Iuri Andropov, decedat, în funcţia de secretar general al PCUS. 1985- în Polonia comunistă, forţele de represiune arestează câţiva membri marcanţi ai sindicatului independent Solidarnosc. 1990-Statele Unite, Marea Britanie şi Franţa consimt asupra reunificării Germaniei. 14 Februarie: 1941- trupele germane din Africa Corps, comandate de către Erwin Rommel debarcă la Tripoli 1950- Iosif V. Stalin şi Mao Zedong semneaza la Moscova Tratatul de prietenie, alianţă şi asistenţă mutuală sino-sovietc. Relaţiile dintre cei doi coloşi comunişti se vor deteriora însă în mod accelerat începând cu sfârşitul anilor '50. 1971- Preşedintele Richard Nixon dispune instalarea unui sistem secret de înregistarare la Casa Albă. 15 Februarie: 1933- preşedintele ales al S.U. A. , F. D. Roosevelt supravieţuieşte unei tentative de asasinat. 1957- Andrei Gromîko este desemnat ministru de externe al Uniunii Sovietice. 1984- Războiul iraniano-irakian (1980-1988): 50.000 de militari iranieni sunt trimişi în Irak. 1986- în Filipine, Ferdinand Marcos câştigă alegerile falsificate pentru funcţia de preşedinte. 1989- ocupaţia sovietică asupra Afganistanului, care a durat aproape 10 ani, ia sfârşit. 16 Februarie: 1904- Se naşte George F. Kennan, viitor ambasador al SUA la Moscova şi teoretician al relaţiilor internaţionale, reprezentant al şcolii realiste 1909-Criza bosniacă. Serbia decreztează mobilizarea împotriva dublei monarhii austro-ungare. 1942- Vine pe lume Kim Jong Il, dictator comunist nord-coreean, fiul celui proclamat "preşedinte etern", Kim Il Sung (Kim Ir Sen), beneficiar al unui cult al personalităţii fără precedent, moştenit de la tatăl său şi perfecţionat. 1945-Al Doilea Război mondial: Venezuela declară război Germaniei. 17 Februarie: 1933- Senatul SUA ratifică Blaine Act, care marchează sfârşitul perioadei prohibiţiei,(începute în 1919) cu toate consecinţele sale colaterale nefaste. 1957- Se redeschide canalul Suez după criza survenită un an mai devreme. 1972- Preşedintele S. U. A. , Richard Nixon călătoreşte în R. P. Chineză. Vizita trebuie înţeleasă şi în legătură cu aşa-numita diplomaţie "trunghiulară", articulată de către Secretarul de Stat, Henry Kissinger, care viza destindera în relaţiile cu Moscova şi o deschidere către Pekin. 1972- Parlamentul britanic votează aderarea ţării la Comunitatea Economică Europeană 1989- Colonelul american William Higgins, observator ONU, este răpit şi ulterior ucis de terorişti libanezi. 2008- Kosovo îşi proclamă independenţa faţă de Serbia. 18 Februarie: 1943- Germania nazistă: membrii grupului de rezistenţă "Trandafirul alb" sunt arestaţi de către autorităţi. Vor fi condamnaţi la moarte şi executaţi prin decapitare. 1962- Războiul de independenţă al Algeriei: după 7 ani de lupte, Franţa şi musulmanii algerieni negociază un armistiţiu. 1984- se semnează un Concordat revizuit între Italia şi Statul Papal. 19 Februarie: 1987-preşdintele american Ronald Reagan ridică sancţiunile de natură comercială care afectaseră Polonia. 1997- se stinge din viaţă Deng Xiaoping, fost secretar general al Partidului Comunist Chinez 2011- în R. P. Chineză, autorităţile declanşează o vânătoare împotriva militanţilor pentru democraţie, inspiraţi de "revoluţia iasomiei" din Tunisia. 20 Februarie: 1917- Primul Război Mondial: în urma exploziei unui vapor cu muniţii la Arhanghelsk, aproximativ 1500 de oameni îşi pierd viaţa 1919-Georges Clemenceau, preşedintele Consiliului de miniştri al Franţei, este rănit în urma unui atentat. 1971-Idi Amin Dada, devine preşedinte al Ugandei. Este cunoscut ca fiind unul dintre cei mai excentrici şi sângeroşi dictatori ai secolului al XX-lea, sute de mii de conaţionali căzând victime ale regimului său. 1975- Margaret Thatcher, cea supranumită uletrior "doamna de fier" a politicii britanice şi internaţionale, este aleasă preşedinte al Partidului Conservator. 2011- îngrijorările comunităţii internaţionale privind programul nuclear al regimului comunist de la Phenian cresc. 22 Februarie 1958- Egipt şi Siria formează Republica Arabă Unită, iar Abdel Gamal Nasser este ales în fruntea acestei structuri cu o majoritate covârşitoare 1972- preşedintele SUA, Richard Nixon are o întrevedere cu prim-ministrul R.P. Chineze, Ciu Enlai, în condiţiile în care Nixon a fost cel dintâi preşedinte american care a vizitat China comunistă. 23 Februarie 1904- SUA obţin controlul asupra Canalului Panama. 1917- izbucneşte revoluţia în Rusia, care se va solda cu abdicarea ţarului Nicolae al II-lea şi instaurarea unui efemer regim democratic. 1924-încetează din viaţă Thomas Woodrow Wilson, preşedinte al SUA între 1913-1921. 2011-se estimează că mai mult de 1000 de persoane au fost ucise pe toată durata revoltelor împotriva regimului Gaddafi, în Libia. 24 Februarie 1918- Estonia îşi proclamă independenţa faţă de Rusia sovietică. 1933- Liga Naţiunilor cere Japoniei să părăsească Manciuria. 1944-Juan Peron întreprinde o lovitură de stat în Argentina şi pune bazele unui regim dictatorial. 1955- Turcia şi Irak semnează Pactul de la Bagdad, această structură completând sistemul defensiv al blocului occidental alături de NATO, SEATO, ANZUS. 1965- Preşedintele RDG, Walter Ulbricht vizitează Egiptul, ceea ce demonstrează tendinţa regimurilor comuniste aflate în orbita Moscovei de a-şi face aliaţi în rândul statelor arabe. 1968- Puternică ofensivă a trupelor americane în războiul din Vietnam. 1975- a decedat Nikolai Bulganin, fost preşedinte al Consiliului de miniştri al URSS. 2008- Fidel Castro demisionează din funcţia de preşedinte al Cubei. Este înlocuit de către fratele său Raul Castro, ales în unanimitate. 25 Februarie 1907- Este inaugurat protectoratul SUA asupra Republicii Dominicane. 1916- Primul Război Mondial-trupele germane cuceresc fortul Douaumont, lângă Verdun. 1919- Se pun bazele Ligii Naţiunilor, organizaţie internaţională cu rolul de a menţine pacea şi securitatea internaţională. 1948- Klement Gottwald devine premier în Cehoslovacia, comuniştii acaparând puterea. În Cehoslovacia trecerea de la etapa "coaliţiei veritabile" la blocul monolitic, dominat de comunişti s-a produs brusc. 1956- la al XX- lea Congres al PCUS, Nikita Sergheevici Hruşciov denunţă excesele cultului personalităţii lui Stalin, anticipând apropiata destalinizare, atât în URSS, cât şi în statele aflate în sfera de influenţă a Moscovei, cu excepţia României 26 Februarie 1952- Prim-ministrul Winston Churchill anunţă că Marea Britanie deţine propria bombă atomică. Clubul puterilor atomice începea să se extindă, Marea Britanie fiind a treia putere atomică după SUA (1945) şi URSS (1949) 1990- URSS anunţă că, începând cu 1991, va retrage peste 73.000 de militari din Cehoslovacia. Avem de a face cu o materializare a aşa-numitei Doctrine Sinatra, care aşa cum afirmase Ghenadi Gherasimov, purtătorul de cuvânt al ministrului de externe al URSS, era menită să se substituie Doctrinei Brejnev. 27 Februarie 1938- Franţa recunoaşte regimul lui Francisco Franco în Spania 1972- Preşedintele american R. Nixon şi premierul chinez comunist Ciu Enlai dau publicităţii Comunicatul de la Shanghay, care între altele se referea la principiul noningerinţei în afacerile interne ale altui stat. 2011- Consiliul de Securitate al ONU adoptă o rezoluţie, prin care sunt impuse sancţiuni regimului represiv al lui Moammar Gaddafi, în Libia. 28 Februarie 1933- Adolf Hitler interzice Partidul Comunist în Germania, după ce comuniştii au fost învinovăţiţi de incendierea clădirii Reichstagului. În Germania, drepturile şi libertăţile cetăţeneşti încep să fie limitate drastic şi încălcate flagrant. 1974- SUA şi Egipt îşi reiau relaţiile diplomatice întrerupe încă din 1967. 2003- al doilea război din Golf: Hans Blix, inspector şef în Irak al ONU, a declarat că nu există dovezi că Irakul ar deţine arme de distrugere în masă. Astfel, pretextul intervenţiei militare a SUA în Irak era pus sub semnul întrebării. 29 Februarie 1936- preşedintele SUA, F.D. Roosevelt semnează a doua lege a neutralităţii. Vânzarea de arme către orice stat aflat în stare de beligeranţă era strict interzisă.

Link Ziaristi online

http://www.ziaristionline.ro/2012/02/06/ronald-reagan-101-un-omagiu-de-hadrian-gorun/

De la confruntare la dialog în relaţiile americano-sovietice.Rolul preşedintelui Ronald Reagan în grăbirea sfârşitului Războiului Rece

Astăzi, 6 februarie se împlinesc 101 ani de la naşterea celui care a fost al 40-lea preşedinte al SUA, Ronald Wilson Reagan. În opinia mea, Ronald Reagan a fost unul dintre cei mai mari oameni de stat (poate cel mai mare chiar) din secolul al XX-lea. Evident, pot fi contrazis, spunându-se că a beneficiat şi de o conjunctură internaţională favorabilă. Dedic articolul următor memoriei preşedintelui Reagan... În rândurile de mai jos ne propunem să evidenţiem maniera în care politica externă a preşedintelui Statelor Unite ale Americii, Ronald Reagan, a contribuit la grăbirea sfârşitului conflictului politico-ideologic care a divizat continentul european şi întregul mapamond pentru aproape o jumătate de veac. Dacă în primul său mandat, Ronald Reagan a adoptat, în cele mai multe cazuri, o politică intransigentă faţă de preopinentul sovietic şi faţă de alte dictaturi de pe glob, în principal după 1985, anul în care Mihail Gorbaciov a fost ales secretar general al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, avem de a face cu o ameliorare a raporturilor dintre cele două superputeri ale sisitemului internaţional bipolar. De la retorica virulentă îndrepatată împotriva puterii sovietice şi a regimurilor marxiste sponsorizate de aceasta, preşedintele american a trecut la ponderarea, nuanţarea şi chiar modificarea discursului. Spre deosebire de predecesorii săi de la Kremlin, Gorbaciov a adoptat o atitudine cooperantă în relaţiile cu americanii. Deşi un reformist, adept al perestroika şi glasnost, evoluţia de la confruntare la negocieri şi colaborare în relaţiile cu Vestul, a fost facilitată şi de precaritatea poziţiei sovietice pe plan extern în anii 80 ai secolului al XX-lea. Sfârşitul Războiului Rece a fost posibil şi datorită faptului că în perioada menţionată au fost contemporane câteva personalităţi excepţionale. În afară de Ronald Reagan şi Mihail Gorbaciov, menţionăm pe prim-ministrul Marii Britanii, Margaret Thatcher, pe cancelarul vest-german Helmut Kohl, pe preşedintele Franţei, François Mitterand. Nu putem ignora meritele liderului primului sindicat independent din blocul comunist, polonezul Lech Walesa şi ale opozantului cehoslovac din anii 70, viitor preşedinte după prăbuşirea blocului comunist, Vaclav Havel. Dar una dintre cele mai importante misiuni a revenit fostului cardinal Karol Wojtyla, papa Ioan Paul al II-lea. Subliniem că între Ronald Reagan şi „doamna de fier” a politicii britanice a existat mereu o convergenţă de opinii, singurul mic diferend fiind determinat de hotărârea SUA de a acţiona unilateral, fără să ceară consimţămâtul britanic, în contextul crizei din Grenada, din 1983, deşi aceasta din urmă făcea parte din Commonwealth. Dar micul diferend a fost repede depăşit. Coeziunea blocului occidental, unitatea de vederi între americani şi aliaţii săi occidentali, Marea Brintanie, Republica Federală Germania şi Franţa, s-a manifestat şi în împrejurările aşa-numitei bătălii a eurorachetelor (rachete cu rază medie), care s-a consumat cu precădere între 1981 şi 1983. În 1979, invadarea Afganistanului de către Uniunea Sovietică a pus capăt aşa-numitei destinderi (detente) în raporturile americano-sovietice. Datorită unei noi tensionări care a survenit şi ca o consecinţă a respectivului eveniment, specialiştii au vorbit de începutul unui al doilea Război Rece. Administraţia Jimmy Carter a răspuns prin instituirea unui embargo în privinţa livrărilor de grâne în Uniunea Sovietică. De asemenea, SUA au decis boicotarea Jocurilor Olimpice de la Moscova, din anul 1980. Moscova a ripostat cu aceeaşi monedă, absentând patru ani mai târziu de la marea competiţie a sportului mondial, organizată la Los Angeles. Ronald Reagan, fost actor şi comentator radio, a îndeplinit importanta funcţie de guvernator al Californiei. În noiembrie 1980, l-a înfrânt detaşat în alegeri pe contracandidatul său, democratul Jimmy Carter. La început de mandat, noul preşedinte avea drept obiective prioritare revigorarea economică a ţării şi, în principal, restabilirea puterii militare a SUA, care se identifica cu refacerea prestigiului american pe glob. În atare condiţii cheltuielile militare au fost substanţial sporite. În anii 60 şi 70, puterea sovietică a sprijinit financiar şi militar toate regimurile şi mişcările marxiste şi antioccidentale. Cazurile Cubei, Angolei, Etiopiei, statului Nicaragua şi, bineînţeles Afganistanului sunt elocvente. Pe lângă binecunoscuta cursă a înarmărilor, URSS şi SUA şi-au disputat preeminenţa în Lumea a Treia. Aşa-numitei Doctrine Brejnev, care percepea cuceririle sovietice în lume drept ireversibile, fostul actor, de la Casa Albă, i-a replicat prin elaborarea doctrinei care i-a purtat numele, Doctrina Reagan. Secretarul Departamentului de Stat, George Schultz a contribuit, la rândul său, în mod semnificativ, la conturarea acesteia. Doctrina Reagan, o contrapondere pentru Doctrina Brejnev, prevedea suport material pentru insurgenţele anticomuniste, precum şi promovarea şi răspândirea libertăţii şi democraţiei în lume, sarcină autoasumată ca o datorie morală. Abandonarea acestui obiectiv ar fi reprezenta o ruşinoasă trădare a idealurilor americane. Doctrina Reagan îl apropie pe autorul ei de realismul politic în relaţiile internaţionale, putându-se observa unele similitudini în gândire cu George Kennan, fost diplomat la Moscova. Cel din urmă a conceput şi explicat, în 1946 şi 1947, doctrina îndiguirii, prin intermediul Telegramei Lungi şi al articolului intitulat sugestiv, The Sources of Soviet Conduct. În virtutea Doctrinei Reagan, administraţia americană a anulat amendamentul Clark, care fusese adoptat de Congres în anii 70 şi care prevedea suspendarea suportului financiar destinat forţelor anticomuniste din Angola. Subsidiile atribuite mişcării de guerillă a mujahedinilor din Afganistan au fost suplimentate în anii 80. De asemenea, au fost finanţate forţele anti-marxiste Contras, din Nicaragua. În 1983, a fost dejucată tentativă de lovitură de stat din Grenada, pusă la cale de către cubanezi iar trei ani mai târziu, Reagan a dispus bombardarea instalaţiilor militare şi industriale din capitala libiană, Tripoli. Pretextul acestui act punitiv a fost asasinarea unui militar american într-o discotecă din Berlinul de Vest, în urma unui atentat cu bombă. Implicarea Libiei colonelului Muhammad al-Gaddafi a fost dovedită. Preşedintele SUA tocmai inclusese Libia într-o confederaţie de state teroriste, plasate în afara legii şi conduse de o adunătură de neaveniţi şi criminali. În această grupare de state se aflau şi două bastioane ale comunismului mondial, anume Coreea de Nord, condusă de Kim Il Sung (Kim-Ir-Sen) şi Cuba castristă, la care se adăugau regimul marxiştilor sandinişti din Nicaragua şi Iranul fundamentalist islamic al ayatollahului Khomeini. Doctrina Reagan a fost încununată de succes, devreme ce de-a lungul anilor 80 ai secolului al XX-lea au avut loc o serie de retrageri sovietice. Încă din 1980, trupele URSS au plecat din Cambodgia, iar mai târziu, în 1993, au fost organizate alegeri libere în această ţară, greu încercată de pe urma regimului criminal exterminator al khmerilor roşii (1975-1979), conduşi de Pol-Pot. Până în 1990-1991, regimul sandinist al lui Daniel Ortega, din Nicaragua a fost răsturnat, iar forţele militare sovietice şi cubaneze din Angola retrase. Pe de altă parte puterea comunistă din Etiopia s-a prăbuşit. Toate aceste realităţi au constituit dovezi irefutabile ale perisabilităţii şi perimării Doctrinei Brejnev. Dealtfel, aceasta a fost oficial abandonată de autorităţile sovietice în 1981, atunci când Biroul Politic de la Moscova a considerat că nu era necesar să intervină în Polonia, pentru a restabili o stare de lucruri conformă cu interesele Kremlinului, aşa cum se întâmplase în 1956, la Budapesta şi în 1968, la Praga. Ulterior, în contextul erodării şi prăbuşirii regimurilor comuniste din sfera sovietică de influenţă, Ghenadi Gherasimov, purtător de cuvânt în Ministerul Afacerilor Externe al URSS avea să declare că de fapt Doctrina Sinatra se substituise Doctrinei Brejnev, făcând aluzie la cunoscuta melodie a lui Frank Sinatra, My Way. Statelor din Europa Centrală şi Răsăriteană, precum RDG, Polonia, Cehoslovacia şi Ungaria, li se permisese să îşi aleagă propriul drum, din punct de vedere economic şi politic, Armata Roşie nemaintervenind cu brutalitate precum în trecut pentru a le înnăbuşi aspiraţiile şi tendinţele de autonomie şi a le pedepsi distanţarea de Moscova. Spre deosebire de alţi lideri ai executivului american, Ronald Reagan, nu a susţinut regimuri autoritare doar din simpla raţiune că erau anticomuniste, chiar dacă se remarcau prin autoritarism şi erau deficitare la capitolul respectării drepturilor omului. Astfel, predecesori ai lui Reagan sprijiniseră regimuri autoritare şi dictatoriale, precum cel al lui Syngman Rhee, din Coreea de Sud, al lui Augusto Pinochet, din Chile şi Ferdinand Marcos din Filipine. Pinochet a fost constrâns, după mulţi ani de dictatură (1973-1989), în cursul cărora poliţia secretă făcuse numeroase victime, să rişte organizarea de alegeri libere. Testul electoral nu a fost însă promovat de dictatorul chilian. De asemenea, SUA s-au implicat în înlăturarea lui Marcos, în Filipine. Încă înainte de a fi ales preşedinte al SUA, Ronald Reagan îşi exprima încrederea în caracterul temporar al regimurilor comuniste din lume, fiind convins că democraţia şi capitalismul vor triumfa în cele din urmă. Dar în acelaşi timp se temea că până la acest fericit moment, omenirea ar putea fi distrusă din pricina unui Armagedon nuclear. Liderul de la Casa Albă a stabilit aşadar, un alt obiectiv prioritar, abolirea armelor nucleare, pe care l-a urmărit asiduu, cu deosebire în timpul celui de-al doilea mandat. Fiindcă pleda pentru o eliminare completă a întregului arsenal nuclear, iar tratatul SALT (Strategic Arms Limitation Talks) nu se referea la toate categoriile de arme, nu a mai dorit reînnoirea acestuia, susţinând ca alternativă un tratat START (Strategic Arms Reduction Talks). Inspirându-se din idealismul american reprezentat de preşedintele din primul război mondial, Woodrow Wilson, fostul actor era de părere că diferenţele şi divergenţele ideologice nu erau insurmontabile, că intransigenţa sovietică era generată mai degrabă de ignoranţă decât de rea voinţă înnăscută. Remediul pentru această situaţie în raporturile cu sovieticii era promovarea unei diplomaţii personale, de la şef de stat la şef de stat. Deşi în timpul antecesorilor lui Gorbaciov a procedat la o susţinută ofensivă antisovietică, prin discursuri ferme şi necruţătoare, care calificau Uniunea Sovietică drept Imperiul Răului, iar pe liderii săi capabili să comită orice crimă- era convins, în acelaşi timp, că asperităţile puteau fi îndepărtate în urma unor întrevederi la nivel înalt cu conducătorii de partid şi de stat sovietici. Totodată, acelaşi discurs, care făcea referire la intenţiile agresive ale sovieticilor, îl apropie pe Reagan de adepţii tezei tradiţionale şi ortodoxe cu privire la atribuirea responsabilităţii izbucnirii şi întreţinerii stării de Război Rece. Abia instalat la Casa Albă, preşedintele Reagan a denunţat politica destinderii, care, în opinia sa, doar îngheţa conflictul şi armele nucleare, perpetuând o stare de lucruri, utilizată de preopinent pentru a specula slăbiciunile occidentale. De asemenea a respins o altă teorie, care ghidase strategia americană, anume Asigurarea distrugerii mutuale (Mutual Assured Destruction). Descurajarea nucleară şi aşa-numitul echilibru al terorii erau discreditate şi dezaprobate. Preşedintele SUA a utilizat cu precădere oratoria publică pentru a-şi direcţiona criticile asupra sitemului sovietic. Încă din 1981, la scurtă vreme după ce supravieţuise miraculos unui atentat, a rostit un discurs în care a anticipat prăbuşirea iminentă a regimurilor comuniste. Profeţia i s-a împlinit, deşi au mai trecut 8 ani până la dezintegrarea blocului sovietic. Într-o altă cuvântare, pronunţată în faţa Camerei Comunelor, la Londra, el l-a parafrazat la început pe fostul premier britanic Winston Churchill. A afirmat că de la Stettin, la Marea Baltică, până la Varna, la Marea Neagră, niciun regim comunist plantat cu baioneta de către Armata Roşie nu a riscat măcar o singură dată alegeri libere, conchizând că respectivele regimuri nu dispuneau de legitimitate. Citându-l pe Karl Marx, a împărtăşit opinia acestuia referitoare la existenţa unei profunde crize revoluţionare, izvorâtă din incompatibilitatea dintre cerinţele ordinii economice şi cerinţele ordinii politice. Numai că respectiva criză nu a cuprins, (după cum prognozase eronat coautorul Manifestului Partidului Comunist), Occidentul capitalist, ci însăşi Uniunea Sovietică, centrul comunismului mondial, stat incapabil să asigure mijloace de subzistenţă decente propriilor cetăţeni. Prin urmare, sistemul politic comunist era compromis definitiv. În anii 1982-1983, relaţiile sovieto-americane s-au încordat tot mai mult. Pe acest fond, în vreme ce Moscova era aproape sigură de iminenţa unui atac nuclear american, în toamna anului 1983, a fost doborât de către sovietici un avion civil sud-coreean. Dintr-o regretabilă eroare, acesta pătrunsese în spaţiul aerian al URSS. Tragicul accident s-a soldat cu 269 de morţi, din care o parte erau cetăţeni americani. Dând dovadă de cinism şi lipsit de simţul realităţii, liderul sovietic Iuri Andropov, fost şef al KGB vreme de 15 ani, a calificat incidentul drept o provocare mascată a SUA, neasumându-şi vreo vină pentru numeroasele victime civile. Pe de altă parte, vastele preparative militare desfăşurate sub egida NATO, cunoscute sub denumirea Able-Archer 83, au alertat serviciile de informaţii sovietice. Unii specialişti în Războiul Rece au opinat că o asemenea tensiune nu a mai existat între cele două superputeri din timpul crizei rachetelor din Cuba, în 1962. Conform opiniei lui Henry Kissinger, pe care o împărtăşim, principalele decizii americane care au urgentat finalul Războiului Rece au fost amplasarea de rachete cu rază medie de acţiune, Pershing II şi Cruise, precum şi anunţarea de către Reagan, într-un discurs televizat a Iniţiativei de Apărare Strategică. Este important de precizat şi amănuntul că, în timpul administraţiei Reagan, a fost construită prima rachetă balistică intercontinentală, cu lansare directă de la sol, MX. Începând cu 1983, desfăşurarea rachetelor Pershing şi a celor de croazieră, în principal pe teritoriile RFG, Olandei şi Belgiei, a constituit un răspuns energic şi plin de fermitate la hotărârea sovieticilor de a instala rachete SS-4, SS-5 şi SS-20, îndreptate către Europa Occidentală. În special ultimele, puteau atinge şi devasta oraşe europene. Riposta SUA, concretizată prin amplasarea celor două tipuri de rachete, este semnificativă. Din punct de vedere strategic, avem de a face cu o cuplare a apărării europene cu apărarea americană, cele două fiind indisolubil legate. Opţiunea zero, sugerată de Casa Albă, adică retragerea tuturor rachetelor Pershing II şi Cruise, în schimbul retragerii tuturor rachetelor cu rază medie de acţiune sovietice, a fost iniţial respinsă de sovietici. Iniţiativa de Apărare Strategică (sau Războiul Stelelor), program lansat de către preşedintele Reagan, în martie 1983, aloca nu mai puţin de 26 miliarde de dolari timp de 5 ani, pentru edificarea unui sistem defensiv care să neutralizeze rachetele balistice sovietice. Apărarea împotriva rachetelor sovietice avea să se bazeze pe particule laser. Preşedintele a adresat un apel tuturor oamenilor de ştiinţă americani, în măsură să găsească soluţii pentru a face armele nucleare ineficiente şi perimate. Anunţul Iniţiativei de Apărare Strategică, care a pus capăt teoriei Distrugerii Mutuale Asigurate a indus teamă şi panică la Moscova, oficialităţile sovietice fiind conştiente de propriile slăbiciuni în materie de strategie. Competiţia cu avansata tehnologie americană era imposibil de câştigat. În timpul întâlnirilor Reagan-Gorbaciov, care au marcat o detensionare a raporturilor dintre superputeri, liderul de la Kremlin a solicitat limitarea Iniţiativei de Apărare Strategică la teste de laborator. În vreme ce cu prilejul summit-urilor de la Geneva (1985), şi Rejkjavick (1986), au ieşit la suprafaţă anumite disensiuni între şefii de stat american şi sovietic, mai ales în privinţa armamentelor, la Washington, în 1987, cei doi au căzut de acord, în sfârşit, asupra renunţării la toate rachetele cu rază medie de acţiune din Europa. Raporturile sovieto-americane s-au relaxat ulterior şi mai mult. Cu ocazia discursului rostit la Universitatea de Stat din Moscova, în mai 1988, preşedintele american a fost ovaţionat în picioare de întreaga asistenţă. Un an mai târziu, secretarul general al PCUS a luat iniţiativa retragerii forţelor militare sovietice din Afganistan şi Mongolia. Mai mult, pe 7 decembrie 1988, Mihail Gorbaciov a anunţat în faţa Adunării Generale a ONU că URSS avea să reducă în mod unilateral angajamentul privind trupele de uscat ale Tratatului de la Varşovia, cu o jumătate de milion de oameni. El a argumentat decizia sa apreciind că utilizarea forţei nu trebuia să constituie un instrument al poiliticii externe. Era vorba de o renunţare explicită la coercitiva Doctrină Brejnev. Rolurile jucate de preşedinţii Jimmy Carter şi George Bush, (vicepreşedinte SUA şi apoi succesor al lui Regan) în destrămarea sistemului internaţional specific Războiului Rece- nu pot fi trecute cu vederea. Însă cel care a exercitat presiuni decisive asupra sistemului sovietic a fost Ronald Reagan. URSS, care şi-a secătuit resursele în anii 60 şi 70 pentru a susţine cursa înarmărilor cu SUA şi pentru a finanţa regimurile şi mişcările de factură marxistă de pretutindeni a fost surclasată de către Statele Unite atât din punct de vedere economic, cât mai ales sub aspect tehnologic şi al mijloacelor de informare. Stagnarea şi chiar regresul tehnologic înregistrate de Uniunea Sovietică în timpul erei Leonid Brejnev i-au fost, în cele din urmă fatale. Pe de altă parte, chiar istoricul de stânga, Eric Hobsbawm considera să standardele de trai înalte din Occident, (inclusiv în ceea ce-i privea pe muncitori) comparativ cu cele din URSS şi statele din orbita sa, au făcut ca tocmai versurile Internaţionalei comuniste să devină desuete. Progresul tehnologic remarcabil şi creşterea nivelului de trai în statele blocului occidental au infirmat convigerea lui Vladimir Ilici Lenin, împărtăşită şi de Iosif Visarionovici Stalin, potrivit căreia era inevitabil un nou război între statele capitaliste, având drept consecinţă o implozie a sistemului capitalist. Implozia s-a produs în cele din urmă, dar înlăuntrul sistemului comunist de tip sovietic.

Link Patria online

http://patriaonline.ro/piata-universitatii-1990-si-piata-universitatii-de-acum-o-scurta-comparatie/