Winston Churchill şi discursul "cortinei de fier"

Alături de cuvântarea liderului sovietic Iosif Vissarionovici Stalin, din februarie 1946, speech-ul omului de stat britanic, ţinut cu aproape o lună mai târziu au demonstrat fără putinţă de tăgadă încordarea raporturilor între foştii aliaţi din al Doilea Război mondial. Potrivit discursului lui Stalin, din 9 februarie 1946, o armată a unui stat care ocupă un teritoriu poate instala în statul ocupat sistemul social al statului învingător. În victoria repurtată împotriva Germaniei naziste, dictatorul sovietic vedea de fapt triumful sistemului socialist asupra celui capitalist. Succesul final împotriva Germaniei s-ar fi datorat, în opinia sa, nu coaliţiei formate din SUA, Marea Britanie şi URSS, ci superiorităţii sistemului socialist, care în împrejurările deosebit de dificile ale unui război mondial şi-a dovedit viabilitatea. În concepţia lui Stalin, izbucnirea celei de-a doua conflagraţii mondiale s-ar datora exclusiv funcţionării defectuoase a sistemului capitalist de tip occidental. Acesta ar conţine în sine germenii autodistrugerii. Dealtfel, atât Stalin, cât şi Lenin au exprimat opinii potrivit cărora un război distrugător, pornit în interiorul lumii capitaliste va duce la implozia, la distrugerea capitalismului. Astfel, comunismul va triumfa în cele din urmă pretutindeni în lume. Relaţiile dintre S.U.A. şi Marea Britanie, pe de o parte, şi U.R.S.S. , pe de altă parte se vor deteriora în mod accelerat. În istoricul discurs al cortinei de fier, rostit la Universitatea Fulton, Missouri, în 5 martie 1946 , fostul premier britanic Winston Churchill(înlocuit în funcţie încă din 1945 de către Clement Attlee)făcea apel la o alianţă a naţiunilor vorbitoare de limba engleză, alianţă care ar trebui să funcţioneze la parametrii optimi şi pe timp de pace. Churchill recurgea la o ultimă tentativă de a menaja susceptibilitatea sovieticilor, făcând o aluzie la contribuţia Uniunii Sovietice pentru obţinerea vitoriei în războiul recent încheiat. Churchill constata o stare de lucruri existentă în acel moment ca urmare a procesului de sovietizare şi satelizare aflat în plină desfăşurare în Europa Centrală şi de Răsărit: „De la Stettin în Baltica, până la Trieste în Adriatica, o cortină de fier a căzut peste continent. În spatele acestor linii se găsesc toate capitalele fostelor state ale Europei Centrale şi de Est, Varşovia, Berlin, Praga, Viena, Budapesta, Belgrad, Bucureşti şi Sofia, toate aceste ilustre oraşe, cu populaţiile lor, se găsesc în ceea ce trebuie să denumesc sfera sovietică, şi toate sunt supuse de o manieră sau alta, nu numai influenţei sovietice, cu şi unui control foarte strâns şi, în unele cazuri, crescând al Moscovei...Partide comuniste, care erau foarte slabe în aceste ţări din estul Europei, au obţinut o hegemonie şi o putere ce le depăşesc cu mult importanţa şi el încearcă peste tot să exercite un control totalitar. Guverne poliţieneşti se instalează aproape pretutindeni, până acolo încât, cu excepţia Cehoslovaciei, nu mai există nici o veritabilă democraţie [...].” De fapt, partidele comuniste din ţările menţionate deveniseră forţe politice importante la adăpostul Armatei roşii, unul dintre principalele instrumente ale sovietizării şi comunizării. Aceasta îşi arogase rolul de eliberator al tuturor statelor din Europa Central-estică, mai puţin Iugoslavia şi Albania. Imixtiunile armatei sovietice în afacerile interne ale ţărilor menite să fie comunizate au fost numeroase şi insistente, constituindu-se în grave atingeri ale suveranităţii lor naţionale. Totuşi este necesar să amintim acordul procentajelor de la Moscova, un acord secret, semnat de către liderul englez şi Stalin la 9 octombrie 1944, prin care erau delimitate sferele de influenţă în acest areal geopolitic. Putem aşadar afirma că, indirect, Churchill contribuise, la rândul său, la noua stare de lucruri postbelică. Cehoslovacia va fi aservită şi ea Kremlinului după ce i se va impune să renunţe la acceparea iniţială a ajutorului oferit de S.U.A. prin Planul Marshall. Comuniştii vor cuceri puterea deplină aici în februarie 1948. Dealtfel, Cehoslovacia, a trecut în procesul de comunizare direct de la etapa coaliţiei veritabile la blocul monolitic, dominat de comunişti, în ceea ce priveşte guvernarea, fiind „arsă” etapa aşa-numitei coaliţii „mlăştinoase”. În cuvântarea sa, omul de stat britanic evidenţia contribuţia SUA în războaiele mondiale, evocând necesitatea pacificării Europei în conformitate cu principiile Cartei Naţiunilor Unite. Partidele comuniste de pretutindeni constituiau, în opinia sa, o provocare crescândă şi o primejdie pentru civilizaţia creştină, având în vedere respingerea oricărei religii, ateismul lor. Churchill constata cu îngrijorare poziţia deosebit de favorabilă obţinută de Uniunea Sovietică în Orient, la Conferinţa de la Yalta, din 4-11 februarie 1945. Totuşi în ciuda deteriorării graduale a relaţiilor dintre foştii aliaţi şi a climatului tulbure prezentat, fostul prim-ministru respingea ideea inevitabilităţii unui nou război. El nu considera că Uniunea Sovietică dorea războiul împotriva civilizaţiei vestice cu orice preţ. URSS intenţiona de fapt să obţină cât mai multe avantaje precum şi expansiunea fără limite a puterii şi doctrinei sale. Evoluţia ulterioară a evenimentelor la sfârşitul anilor ‘40 începutul anilor ‘50 avea să confirme predicţiile caracterizate de scepticism ale lui Churchill. Menţionăm războiul civil din Grecia, blocada Berlinului, războiul din Coreea, tentativele de provocare a unor greve în lumea occidentală, sprijinirea partidelor comuniste din Franţa şi Italia de către Moscova. Kremlinul încerca să câştige teren, să dobândească puncte şi poziţii strategice, să slăbească coeziunea occidentală şi, eventual să instaleze noi regimuri de tip sovietic. Stalin abandonase ideea construirii socialismului într-o singură ţară, pe care o susţinuse consecvent în timpul conflictului cu Leon Troţki, un adept al revoluţiei permanente. Condiţia sine-qua-non pentru prevenirea unui război era, în concepţia demnitarului britanic, stabilirea condiţiilor de libertate şi democraţie, cât mai repede cu putinţă, în toate ţările vulnerabile, potenţiale ţinte ale subversiunii sovietice. Doctrina Truman şi mai ales Planul Marshal au răspuns într-o anumită măsură sugestiilor lui Churchil. Fostul demnitar englez respingea categoric revenirea la politica de conciliatorism care s-a dovedit falimentară în epoca interbelică. De asemenea, el nega eficienţa vechiului mecanism de reglementare a raporturilor interstatale şi de menţinere a păcii, anume balanţa puterii, care nu mai era de actualitate. Cu toate acestea, în contextul Războiului rece specialiştii au vorbit despre o balanţă/echilibru a (al) terorii. Churchill era de părere că nu nu ar mai fi existat o asemenea polarizare la nivel mondial de pe vremea Romei şi Cartaginei, iar în cazul în care statele nu ar fi fost în măsură să gestioneze cu responsabilitate situaţia tensionată, exista riscul distrugerii omenirii în urma unui conflict generalizat şi întoarcerea la epoca de piatră. Stalin a replicat furios etichetându-l pe Churchill ca instigator la război şi comparându-l cu însuşi Hitler, în condiţiile în care cel dintâi sugera alianţa naţiunilor vorbitoare de limba engleză, iar dictatorul nazist făcuse apel la alianţa tuturor germanicilor. Câteva referinţe bibliografice: Gaddis, John Lewis, Războiul Rece, Rao International Publishing Company, Bucureşti, 2009 Kissinger, Henry, Diplomaţia, Editura BIC ALL, Bucureşti, 2002 Mc Cauley, Martin, Russia, America and the Cold War 1949-1991, Pearson Longman, New York, Second Edition Milza, Pierre, Berstein, Serge, Istoria secolului XX, vol. I-III, Editura BIC ALL, Bucureşti, 1998 Watson, Setton-Hugh, The East-European Revolution, Praeger, New-York, 1961 http://www.fordham.edu/Halsall/mod/churchill-iron.asp, accesat 11.03. 2012.