1990-Un articol din presa locală de opoziţie

A. Voinea, "Mineri şi... mineri", în Renaşterea libertăţii, septembrie 1990, nr. 15. Câteva comentarii personale sunt incluse între paranteze drepte.


"Am cunoscut mineri în mai multe ipostaze, la lucru,[...]acasă. Am cunoscut mineri în lupta pentru pâine şi viaţă omenească. Nu-i cunoscusem în ipostaza de detaşament de presiune (29 ianuarie), parlamentari dictatoriali (18 februarie) şi poliţie legionar- fascistă (14-15 iunie). [Deunăzi, împreună cu autorul, am căzut de acord că respectivul calificativ nu era cel mai potrivit, dat fiind faptul că puterea îi "gratula" pe opozanţi cu aceleaşi invective, "legionari" şi "fascişti"-n.m.].

Mi-a dat Dumnezeu şi această durere: să-i văd pe minerii români (o mică parte a lor, e drept!) ieşiţi parcă din grotele istoriei, năpustindu-se asupra a tot ce degaja iz de cultură, cu cea mai animalică pornire. Mă întreb: dacă le-ar fi cerut un "stăpân" să mute munţii sau să sece marea, sau să lucreze două schimburi într-o săptămână spre a recupera restanţele, mă întreb, zic, ar fi răspuns cu acelaşi entuziasm?

...Purtătorii de cuvânt, liderii sindicali şi directorii afirmă că toţi minerii au vrut să meargă la Bucureşti. [Mărturiile de mai târziu ale minerilor afirmă contrariul, unii fiind mobilizaţi împotriva voinţei lor. Alţii au plecat din curiozitate sau din spirit de aventură- n. m.].

Liderii i-au ales însă pe cei mai sălbatici, pe cei mai lipsiţi de discernământ. Am citit despre "treaba lor bună", am văzut Bucureştiul după aceea, am aflat despre ecoul internaţional al excursiei lor la Bucureşti.[Este binecunoscută imaginea internaţională dezastruoasă a României în străinătate după mineriada din iunie 1990-n.m.].

Pretutindeni, în toate mijloacele de informare, - cu excepţia celor guvernamentale - sunt înfăţişaţi ca un lumpenproletariat orb, avid de sânge, hrăpăreţ, căruia nu-i trebuie decât bani şi circ. Aşa intră în istorie minerul român al sfârşitului de mileniu...Şi aceasta în vreme ce minerii ruşi sunt în avanscena luptei pentru reforme, pentru desfiinţarea organizaţiilor partidului comunist, pentru înlăturarea celui mai anacronic regim politic- comunismul.

[În România, puterea comunistă s-a pus la adăpost după momentele foarte neplăcute pentru ea, petrecute în 1977, în Valea Jiului şi în 1981, la Motru, în judeţul Gorj. Ea a dispus împânzirea regiunii Văii Jiului şi a oraşului Motru cu lucrători ai Securităţii şi strămutarea "elementelor recalcitrante-n.m. Dealtfel, Gheorghe Gorun a consacrat cercetări riguroase revoltei minerilor din Motru, din 1981. Vezi, în această privinţă, Gh. Gorun, Motru '981, Clusium, Cluj-Napoca, 2005 şi Rezistenţa anticomunistă în judeţul Gorj reflectată în mentalul colectiv (1945-1981. A se vedea, de asemenea, Gheorghe Gorun şi Hadrian Gorun, "Revolta minerilor din Motru (19 octombrie 1981)", in Anuarul Institutului de Istorie Orală (A.I. O.),vol. VI-VII, Presa Universitară Clujeană, 2005-2006.]

Minerii români purced cu furie la suprimarea intelectualilor şi a studenţilor. Şi iarăşi mă întreb: acesşti...mineri n-au cunoscut vreodată vreun intelectual? Inginerii semianalfabeţi care i-au însoţit în toate raidurile nu se consideră măcar formal intelectuali? Dar intelectual nu e cel care posedă un carton pe care scrie "diplomă de licenţă" sau...diplomat în...Eu îmi permit să îl scot intelectual pe oricare om care gândeşte. Pentru că munca neasociată cu gândirea înseamnă robie, sclavie, dezumanizare. Nu cred că minerii adevăraţi nu gândesc atunci când coboară în puţuri sau galerii. Nu cred că atunci când "puşcă roca" nu gândesc cât explozibil plasează şi câtă rocă se va disloca, nu cred să nu gândească atunci când armează galeriile...Cred însă că un tembel a strigat moarte intelectualilor şi noi muncim, nu gândim , iar minerii au preluat mecanic această nemernicie, aşa cum toţi preluăm lozincile josnice întru slăvirea stăpânului...

Minerii români schilodesc studenţii în timp ce minerii bulgari îi sprijină. V-aţi întrebat vreunul ce aţi fi simţit dacă copilul vostru era preşedintele Ligii Studenţilor? Cine v-a dat vouă dezlegarea să bateţi copiii altora? Vi s-au întunecat minţile? Cum reacţionaţi voi dacă aflaţi că un intelectual (profesorul de fizică, de exemplu!)v-a urecheat puţin odrasla spre a o face să înveţe legile fizicii şi a căror cunoaştere este absolut obligatorie şi în mină? I-aţi fi strigat că trebuia să-l omoare?

Ce-aţi fi făcut domnilor "mineri" dacă aţi fi aflat- nu mai punem ipostaza dacă aţi fi fost acolo! - că soţia sau iubita sau fiica vă este siluită, batjocorită, stâlcită în bătăi? De-aţi fi făcut sau aţi fi aprobat asemenea fapte înseamnă că Dumnezeu nu vă mai poate suporta să călcaţi Pământul.
Ce-aţi fi făcut sau ce-aţi fi simţit istericelor şi delatorilor care aplaudaţi...cei care şi cele care aplaudaţi,- încurajând prin aceasta carnagiul- dacă între ci molestaţi s-ar fi găsit măcar unul dintre ai voştri? Nu cumva acest "entuziasm" este răzbunarea voastră subanimalică pricinuită de neputinţa de-a ajunge voi sau ai voştri într-o Universitate sau într-o bibliotecă?

Sunteţi voi ziarişti sau cărturari cei care minţiţi şi salutaţi ca pe salvatori pe cei care v-au umilit copiii? Voi aveţi copii? Fiicele voastre, iubitele voastre, surorile voastre şi-au pus pe deget un inel, au purtat cercei sau pantofi cu toc? Cele de lângă voi nu sunt preocupate de frumuseţea lor? Şi cum reacţionaţi când ele sînt agresate de scursura societăţii? Îi felicitaţi pe bătăuşi, le mulţumiţi violatorilor, îi sărutaţi pe infractori? Sau care-ţi este reacţia, domnule profesor dacă-ţi găseşti biblioteca personală profanată? Sau tablourile făcute ţăndări? Dar dumneata, domnule director de ziar independent?

[Presa "oficială", ziarele Dimineaţa, Adevărul, Azi, România muncitoare, după ce duseseră în prealabil o campanie susţinută şi furibundă de discreditare a manifestanţilor din Piaţa Universităţii, i-au prezentat pe minerii care au descins în capitală ca pe nişte salvatori, instauratori ai legalităţii şi ai ordinii-n. m.]

Îl cauţi pe cel care i-a tăiat degtul amantei spre a-i lua verigheta când amanta se găsea în drum spre dumneata, îl cauţi spre a sorbi cu el un pahar de whiskey sau o cafea? sau dacă fiul, student fiind, mergea la examen îmbrăcat de sărbătoare şi-ţi vine acasă după o săptămână de la "hotelul" Măgurele?

[Mărturiile despre tratamentul la care au fost supuşi tinerii care au fost deţinuţi ilegal zile sau săptămâni în şir în lagărul de la Măgurele sunt cutremurătoare şi parcă ne întoarcem în timp, cu zeci de ani în urmă, în timpul experimentelor dejiste de reeducare- n.m.. Pentru amănunte legate de lagărul de la Măgurele, vezi, între altele, execelenta lucrare a lui Alin Rus, Mineriadele. Între manipulare politică şi solidaritate muncitorească, Editura "Curtea Veche", Bucureşti, 2007].


V-aş întreba: cine încurajează violenţele?
Mai gândiţi-vă, căci vremurile se schimbă! Se pune întrebarea: acţionând în gloată, săvârşind fărădelegi la adăpostul cetei poţi scăpa de răspundere?
Nu, categoric nu. Într-o primă etapă cred că trebuie chemaţi în judecată liderii sindicali, inginerii care i-au însoţit pe mineri şi directorii întreprinderilor cărora "justiţiarii" aparţin. Ar mai putea fi judecaţi cei care au pus la dispoziţie trenurile, cei care i-au hrănit şi i-au găzduit...
Nu trebuie să scape de pedeapsa legii- căci Dumnezeu n-au!- cei care i-au îndemnat pe mineri la pogrom de pe margine...Căci omul înfierbântat îşi pierde minţile dacă este împins la fărădelegi. N-am citit încă, n-am auzit încă declaraţii ale minerilor adevăraţi. De adeziune sau de desolidarizare cu bestialităţile ortacilor lor. Mineri şi... mineri..."

[Autorul articolului era prea optimist şi idealist. Desigur, era firesc ca lucrurile să se desfăşoare într-un asemenea mod. Însă, singurii care au ajuns la închisoare în cele din urmă au fost doar liderul sindical, Miron Cozma şi minerul care a fost pe punctul de a-l decapita pe Marian Munteanu, un anume Domocoş. Nota bene, Cozma a fost condamnat doar pentru mineriada din septembrie 1991. Deci până la urmă, tot numai judecata divină ar mai rămâne, devreme ce dosarul celei mai îngrozitoare dintre mineriade pare definitiv închis acum. Totuşi, Asociaţia Victimelor Mineriadelor caută în continuare dreptatea. De asemenea, majoritatea covârşitoare a minerilor din Valea Jiului intervievaţi mai târziu au declarat că ei nu au desfigurat în bătaie pe studenţi şi pe oamenii nevinovaţi în plină stradă, că nu au urinat pe cărţi şi nu au defecat în sălile de curs şi în laboratoarele Universităţii şi Institutului de Arhitectură...Atunci cine? Nădăjduim ca într-o bună zi să aflăm adevărul despre 13-15 iunie. Măcar în memoria celor ucişi atunci şi pentru minima satisfacţie a celor rămaşi pentru toată viaţa cu traume fizice şi psihice. Este revoltător şi degradant pentru fiinţa umană ceea ce s-a întâmplat atunci].

Puterea neocomunistă şi mineriada din iunie 1990 (II)

"Mai bine haimana decât trădător, / Mai bine huligan decât dictator, /Mai bine golan decât activist, / Mai bine mort decât comunist" (Cristi Paţurcă, "Imnul golanilor")

Grupul "dejiştilor" a fost completat de către matusalemicul Alexandru Bârlădeanu, devenit, după alegerile din 20 mai, preşedinte al Senatului României. Alături de Iliescu regăsim şi alte personaje lipsite de scrupule, precum enigmaticul Gelu Voican- Voiculescu(vice-premier la mineriadă), N. S. Dumitru (vice-preşedinte al Frontului Salvării Naţionale), cărora li se adăuga grobianul Dan Iosif. Mihai Chiţac, ministru de Interne la 13 iunie 1990, a fost comandantul garnizoanei Bucureşti şi al trupelor chimice în decembrie 1989, fiind implicat în reprimarea revoluţiei la Timişoara. Gelu Voican-Voiculescu controla, la momentul mineriadei, serviciile secrete. Securitatea fusese rebotezată Serviciul Român de Informaţii, care era condus de către Virgil Măgureanu, un apropiat al viitorului preşedinte al României de după 1990, încă din timpul "epocii Ceauşescu". Dealtfel, fosta Securitate a fost serios implicată în instrumentalizarea evenimentelor din 13-15 iunie, recurgând la diversiune şi intoxicare şi punându-se în serviciul puterii pentru a-i acredita teza oficială conform căreia în acele zile a avut loc o tentativă de lovitură de stat de tip legionar. Nu este lipsit de semnificaţie faptul că printre minerii chemaţi in capitală de către Iliescu şi guvern să "facă ordine", se aflau unii în salopete curate, nou-nouţe, iar de multe ori, minerii erau călăuziţi şi instigaţi de persoane îmbrăcate în civil.
În 22 aprilie 1990, a debutat manifestaţia-maraton din Piaţa Universităţii, care în opinia noastră a reprezentat una dintre cele mai sincere şi frumoase pledoarii publice colective pentru libertate şi democraţie veritabilă, într-o perioadă în care preşedintele Iliescu vorbea de o democraţie "originală". Scânteia care a aprins revolta a fost decizia FSN de a se constitui în formaţiune politică, urmând să participe la alegerile din mai, în pofida făgăduielilor sale anterioare. Reiterăm ideea că cei de la conducerea ţării nu aveau de gând în 1990 să renunţe la sistemul şi metodele comuniste şi să reorienteze România către valorile occidentale. Cei prezenţi în piaţă au declarat-o, în mod simbolic, zonă liberă de neocomunism. Au participat intelectuali, studenţi, elevi, muncitori... Printre cei care au salutat acţiunea şi au luat cuvântul din balconul Universităţii s-au aflat Doina Cornea, Gabriel Liiceanu, Victor Rebengiuc, Dragoş Pâslaru, Octavian Paler, Marian Munteanu, Alexandru Andrieş, Valeriu Sterian, Cristi Paţurcă şi alţii, ultimul menţionat compunând faimosul "Imn al Golanilor". Din nefericire, Vali Sterian şi Cristi Paţurcă nu se mai află astăzi printre noi.
Printre doleanţele cele mai arzătoare ale participanţilor la mitingul anticomunist figura respectarea punctului 8 al proclamaţiei de la Timişoara, care interzicea candidatura la funcţii publice, pentru un interval de trei legislaturi consecutive, tuturor activiştilor regimului comunist şi membrilor Securităţii.
Obişnuit cu realităţile totalitarismului de stânga, al cărui produs era, preşedintele Iliescu nu accepta nicio formă de contestare. Astfel, el i-a calificat, într-o şedinţă a Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională, pe demonstranţii din Piaţa Universităţii drept "golani", după ce nu demult, "geniul Carpaţilor" (pe care Ion Iliescu îl ura atât de mult) îi "gratulase" pe manifestanţii de la Timişoara cu apelativul de "huligani". Dacă cei din Piaţa Universităţii erau "legionari", demonstranţii de la Timişoara se aflau în solda "agenturilor" străine şi atentau la suveranitatea, independenţa şi integritatea teritorială a României, expresii foarte dragi lui Ceauşescu.
Deşi condamnase cultul personalităţii dedicat fostului secretar general al PCR, Iliescu a devenit el însuşi, în timpul campaniei electorale din 1990, obiectul unui cult incipient al personalităţii (ne gândim la versurile "Iliescu apare/ Soarele răsare").
Aluzia la soare ne trimite însă mai degrabă cu gândul la alegerile din 1946 şi la semnul electoral al Blocului Partidelor Democratice, dominat de comunişti. Dealtfel, dacă încercăm să analizăm din punct de vedere semantic discursurile lui Ion Iliescu, acestea se aseamănă mai degrabă cu cele din perioada de tristă amintire a impunerii regimului comunist în România. Este simptomatic faptul că Iliescu folosea expresii precum "democraţie populară". Acest concept este utilizat de istoriografie pentru a desemna statele şi regimurile politice din Europa Centrală şi de Răsărit, aflate după 1945 în plin proces de sovietizare şi satelizare. Dacă după 1945, Partidul Comunist din România acorda o accepţiune foarte largă termenului "fascist", care incorpora pe toţi adversarii (reali sau fictivi), în 1990, preşedintele Iliescu îi socotea legionari pe cei din Piaţa Universităţii. Aşadar, şi după 1945 şi în 1990, comuniştii au luat drept postulat dictonul "Cine nu e cu noi, e împotriva noastră". Mai mult, ei au aplicat principiul "divide et impera". Dacă cei care au uzurpat puterea cu sprijinul Uniunii Sovietice şi al armatei roşii l-au utilizat şi pentru a dezbina partidele tradiţionale, neocomuniştii au instigat pe muncitori împotriva intelectualilor (a se vedea îngrozitoarele lozici "Noi muncim, nu gândim", şi mai ales "Moarte intelectualilor"), pe români împotriva maghiarilor (momentul de violenţă de la Târgu-Mureş, din martie 1990) şi a rromilor (în timpul mineriadei din iunie au existat chiar mini-pogromuri în câteva cartiere bucureştene cu numeroşi rromi). Frontul Salvării Naţionale, ca şi Partidul Comunist din România a practicat o politică a urii, demonizând ambele în cursul celor două campanii elctorale (din 1946 şi din 1990) partidele istorie, Partidul Naţional-Ţărănesc şi Partidul Naţional Liberal. Şi similitudinile nu se opresc aici....
Ion Iliescu şi FSN au câştigat detaşat alegerile din 20 mai 1990 (peste 84%, respectiv peste 66%)şi, drept consecinţă, majoritatea organizaţiilor şi asociaţiilor au decis să pună capăt acţiunii de protest din Piaţa Universităţii. În dimineaţa de 13 iunie, când s-a produs intervenţia brutală a forţelor de ordine, în piaţă se mai aflau cel mult câteva sute de protestatari. Miliţia, denumită oficial de curând Poliţie, a procedat la arestări arbitrare printre demonstranţi dar şi printre studenţii aflaţi în clădirea Institutului de Arhitectură. Interesant este faptul că sediul guvernului a servit drept loc temporar de detenţie, înainte ca manifestanţii (bătuţi şi unii dintre ei deja sălbatic maltrataţi) să fie trimişi la Măgurele, unde condiţiile aduceau cu cele din sistemul concentraţionar al epocii Dej.
Puterea a dispus iniţial mobilizarea muncitorilor de la IMGB, pentru a pune la punct pe studenţii "recalcitranţi". Această mobilizare a constituit preludiul chemării minerilor din Valea Jiului în capitală. Trebuiau însă fabricate dovezi, care să justifice o acţiune agresivă şi în forţă.
Tocmai de aceea, cercurile conducătoare şi serviciile secrete au procedat la înscenări oribile la Televiziune şi la Ministerul de Interne în seara zilei de 13 iunie. Au urmat alte două zile în care, hoardele de mineri au semănat teroarea, dezlănţuind iadul pe pământ în Bucureşti. Orice trecător cu o ţinută sau o vestimentaţie aşa-zisă "suspectă" reprezenta o potenţială ţintă a barbariei, dacă "lămpaşii" erau asmuţiţi de vreun securist care îi "coordona". Unele persoane chiar au decedat. Bogdan Munteanu, fratele liderului Ligii Studenţilor, Marian Munteanu, a fost realmente desfigurat în bătaie. Actorul Dragoş Pâslaru, - cel care interpretase de curând rolul lui Horia Sima, în filmul "Drumeţ în calea lupilor" (fotografii din timpul filmului au fost puse în circulaţie de presa FSN, care îl eticheta drept legionar)- a intrat în moarte clinică, fiind la un pas de tragedie...Poate numai credinţa profundă în Dumnezeu l-a salvat. Cert este că după câţiva ani, actorul a hotărât să renunţe la cele lumeşti şi să îmbrace haina monahală. Minerii au devastat sediile partidelor de opoziţie, ale presei care adoptase o atitudine critică la adresa lui Ion Iliescu şi a acoliţilor săi. Mai mult, conform unor surse, minerii, frizând absurdul şi ridicolul, erau pe punctul de a ataca până şi Muzeul Ţăranului Român...Pentru ei si pentru cei care îi dirijau este posibil ca respectiva instituţie să fi reprezentat vreo "oficină" a PNŢ şi era imperios necesar să fie disciplinată.
Cine i-a chemat pe mineri?... Preşedintele Iliescu şi guvernul Roman, în principal primul ministru şi vice prim-ministrul, Voican-Voiculescu. Ion Iliescu le-a mulţumit în final minerilor pentru "solidaritatea muncitorească" de care au dat dovadă şi pentru promptitudinea cu care au răspuns la apel. Guvernul Roman a fost de asemenea implicat. Afirmam mai sus că sediul din Piaţa Victoriei a servit drept loc provizoriu de detenţie pentru "golani". Mai mult într-o discuţie de la Universitate cu ministrul învăţământului Mihai Şora, membru al Grupului pentru Dialog Social, care disperat şi cutremurat îi arăta sânge pe ziduri, Roman a replicat plin de cinism că era de fapt vorba de vopsea.
Cum se explică violenţa paroxistică?...Deşi obţinuseră un succes răsunător în alegeri, Iliescu şi Frontul nu erau dispuşi să tolereze nicio opoziţie veritabilă. Precum orice putere comunistă sau neocomunistă dealtfel... Opoziţia trebuia intimidată, terorizată, redusă la tăcere cu orice preţ şi prin orice mijloace. Pentru Iliescu şi tovarăşii săi, opoziţia era menită să joace un rol pur formal, fiind redusă la statutul de opoziţie de faţadă, decorativă. Violenţele extreme au fost justificate oficial şi în media aservită Frontului (Televiziunea Română, ziarele Azi, Dimineaţa, Adevărul, România muncitoare...) prin pericolul unei lovituri de stat legionare. Ce e drept, tovarăşul preşedinte şi oamenii săi stăpâneau foarte bine tehnica manipulării....
Am lecturat nu demult remarcabila lucrare semnată Mihnea Berindei, Ariadna Combes, Anne Planche, "Mineriada 13-15 iunie 1990. Realitatea unei puteri neocomuniste", Ediţia a III-a, publicată la Editura Humanitas, 2010. În încheiere, vom cita din lucrarea menţionată, unele dintre relatările mai mult decât tulburătoare ale martorilor (fără a oferi nume) şi reflectând profund, să sperăm că istoria nu se va repeta, pentru a nu mai avea de-a face cu astfel de grozăvii inimaginabile. Unii dintre aceşti martori erau studenţi şi, printre ei, chiar fete...
"Ne-au descoperit,...cu chiote de satisfacţie, ne-au călcat cu sălbăticie în picioare, deşi noi încercam să comunicăm cu ei...Au răsturnat planşeta peste noi strivindu-ne...ne loveau cu ţevi de fier, bâte, topoare şi cu tuburi de cauciuc cu metal înăuntru şi chiar cu sfredele de mină. Ne-au târât pe scări, călcându-i în picioare pe cei care cădeau şi lovindu-i în cap..."
"Eram înconjurată de o mulţime de mineri care mă priveau duşmănos. Unul din ei a ridicat toporul şi m-a lovit în cap. Din fericire toporul a alunecat într-o parte şi nu m-a nimerit chiar în plin. La început ne-au lovit pe toţi cu topoarele numai în cap. Apoi, după ce am căzut la pământ, au început să mă lovească cu bâtele şi picioarele unde nimereau...Din cauza rănii căpătate la cap, puteam zări doar printre şiroaiele de sânge care îmi inundau faţa....unul dintre ei m-a apucat de braţ, iar ceilalţi, înconjuraţi de câţiva indivizi îmbrăcaţi în civil, au vrut să mă arunce într-una din vitrinele Institutului de Arhitectură. Cineva însă a spus că nu merita să spargă geamul. Nu mai ştiu ce s-a întâmplat apoi, pentru că am leşinat dar trebuie să spun totuşi că în afara obscenităţilor incredibile pe care mi-a fost dat să le aud, ultima frază de care îmi amintesc este propunerea făcută de cineva...de a tăia sânii uneia dintre colegele noastre cu toporul. Nu pot să spun dacă acest lucru a fost înfăptuit sau nu, dar ideea mi-a îngheţat sângele în vine"
...Şi poate cea mai cumplită relatare:
"Băiatul nici n-a mai putut să strige. În tot acest timp...nu se auzeau decât loviturile care cădeau grele...După un timp nesfârşit s-a auzit de pe trotuarul din faţă vocea răguşită a unei femei: Lăsaţi-l, oameni buni! Nu vedeţi că l-aţi omorât?... Retina mea înregistra în mod automat aceste scene: picături ţâşneau sub lovituri (date exclusiv în cap); mai întâi sânge, apoi fragmente de oase şi, în sfârşit, sânge amestecat cu o substanţă albicioasa. Corpul adolescentului se mai zbătea încă spasmodic, în aparenţă mort, dar loviturile echipei de ordine (ajunsă acum la opt-zece inşi) continuau să cadă ca nişte ciocane pneumatice..."