De la confruntare la dialog în relaţiile americano-sovietice.Rolul preşedintelui Ronald Reagan în grăbirea sfârşitului Războiului Rece

Astăzi, 6 februarie se împlinesc 101 ani de la naşterea celui care a fost al 40-lea preşedinte al SUA, Ronald Wilson Reagan. În opinia mea, Ronald Reagan a fost unul dintre cei mai mari oameni de stat (poate cel mai mare chiar) din secolul al XX-lea. Evident, pot fi contrazis, spunându-se că a beneficiat şi de o conjunctură internaţională favorabilă. Dedic articolul următor memoriei preşedintelui Reagan... În rândurile de mai jos ne propunem să evidenţiem maniera în care politica externă a preşedintelui Statelor Unite ale Americii, Ronald Reagan, a contribuit la grăbirea sfârşitului conflictului politico-ideologic care a divizat continentul european şi întregul mapamond pentru aproape o jumătate de veac. Dacă în primul său mandat, Ronald Reagan a adoptat, în cele mai multe cazuri, o politică intransigentă faţă de preopinentul sovietic şi faţă de alte dictaturi de pe glob, în principal după 1985, anul în care Mihail Gorbaciov a fost ales secretar general al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, avem de a face cu o ameliorare a raporturilor dintre cele două superputeri ale sisitemului internaţional bipolar. De la retorica virulentă îndrepatată împotriva puterii sovietice şi a regimurilor marxiste sponsorizate de aceasta, preşedintele american a trecut la ponderarea, nuanţarea şi chiar modificarea discursului. Spre deosebire de predecesorii săi de la Kremlin, Gorbaciov a adoptat o atitudine cooperantă în relaţiile cu americanii. Deşi un reformist, adept al perestroika şi glasnost, evoluţia de la confruntare la negocieri şi colaborare în relaţiile cu Vestul, a fost facilitată şi de precaritatea poziţiei sovietice pe plan extern în anii 80 ai secolului al XX-lea. Sfârşitul Războiului Rece a fost posibil şi datorită faptului că în perioada menţionată au fost contemporane câteva personalităţi excepţionale. În afară de Ronald Reagan şi Mihail Gorbaciov, menţionăm pe prim-ministrul Marii Britanii, Margaret Thatcher, pe cancelarul vest-german Helmut Kohl, pe preşedintele Franţei, François Mitterand. Nu putem ignora meritele liderului primului sindicat independent din blocul comunist, polonezul Lech Walesa şi ale opozantului cehoslovac din anii 70, viitor preşedinte după prăbuşirea blocului comunist, Vaclav Havel. Dar una dintre cele mai importante misiuni a revenit fostului cardinal Karol Wojtyla, papa Ioan Paul al II-lea. Subliniem că între Ronald Reagan şi „doamna de fier” a politicii britanice a existat mereu o convergenţă de opinii, singurul mic diferend fiind determinat de hotărârea SUA de a acţiona unilateral, fără să ceară consimţămâtul britanic, în contextul crizei din Grenada, din 1983, deşi aceasta din urmă făcea parte din Commonwealth. Dar micul diferend a fost repede depăşit. Coeziunea blocului occidental, unitatea de vederi între americani şi aliaţii săi occidentali, Marea Brintanie, Republica Federală Germania şi Franţa, s-a manifestat şi în împrejurările aşa-numitei bătălii a eurorachetelor (rachete cu rază medie), care s-a consumat cu precădere între 1981 şi 1983. În 1979, invadarea Afganistanului de către Uniunea Sovietică a pus capăt aşa-numitei destinderi (detente) în raporturile americano-sovietice. Datorită unei noi tensionări care a survenit şi ca o consecinţă a respectivului eveniment, specialiştii au vorbit de începutul unui al doilea Război Rece. Administraţia Jimmy Carter a răspuns prin instituirea unui embargo în privinţa livrărilor de grâne în Uniunea Sovietică. De asemenea, SUA au decis boicotarea Jocurilor Olimpice de la Moscova, din anul 1980. Moscova a ripostat cu aceeaşi monedă, absentând patru ani mai târziu de la marea competiţie a sportului mondial, organizată la Los Angeles. Ronald Reagan, fost actor şi comentator radio, a îndeplinit importanta funcţie de guvernator al Californiei. În noiembrie 1980, l-a înfrânt detaşat în alegeri pe contracandidatul său, democratul Jimmy Carter. La început de mandat, noul preşedinte avea drept obiective prioritare revigorarea economică a ţării şi, în principal, restabilirea puterii militare a SUA, care se identifica cu refacerea prestigiului american pe glob. În atare condiţii cheltuielile militare au fost substanţial sporite. În anii 60 şi 70, puterea sovietică a sprijinit financiar şi militar toate regimurile şi mişcările marxiste şi antioccidentale. Cazurile Cubei, Angolei, Etiopiei, statului Nicaragua şi, bineînţeles Afganistanului sunt elocvente. Pe lângă binecunoscuta cursă a înarmărilor, URSS şi SUA şi-au disputat preeminenţa în Lumea a Treia. Aşa-numitei Doctrine Brejnev, care percepea cuceririle sovietice în lume drept ireversibile, fostul actor, de la Casa Albă, i-a replicat prin elaborarea doctrinei care i-a purtat numele, Doctrina Reagan. Secretarul Departamentului de Stat, George Schultz a contribuit, la rândul său, în mod semnificativ, la conturarea acesteia. Doctrina Reagan, o contrapondere pentru Doctrina Brejnev, prevedea suport material pentru insurgenţele anticomuniste, precum şi promovarea şi răspândirea libertăţii şi democraţiei în lume, sarcină autoasumată ca o datorie morală. Abandonarea acestui obiectiv ar fi reprezenta o ruşinoasă trădare a idealurilor americane. Doctrina Reagan îl apropie pe autorul ei de realismul politic în relaţiile internaţionale, putându-se observa unele similitudini în gândire cu George Kennan, fost diplomat la Moscova. Cel din urmă a conceput şi explicat, în 1946 şi 1947, doctrina îndiguirii, prin intermediul Telegramei Lungi şi al articolului intitulat sugestiv, The Sources of Soviet Conduct. În virtutea Doctrinei Reagan, administraţia americană a anulat amendamentul Clark, care fusese adoptat de Congres în anii 70 şi care prevedea suspendarea suportului financiar destinat forţelor anticomuniste din Angola. Subsidiile atribuite mişcării de guerillă a mujahedinilor din Afganistan au fost suplimentate în anii 80. De asemenea, au fost finanţate forţele anti-marxiste Contras, din Nicaragua. În 1983, a fost dejucată tentativă de lovitură de stat din Grenada, pusă la cale de către cubanezi iar trei ani mai târziu, Reagan a dispus bombardarea instalaţiilor militare şi industriale din capitala libiană, Tripoli. Pretextul acestui act punitiv a fost asasinarea unui militar american într-o discotecă din Berlinul de Vest, în urma unui atentat cu bombă. Implicarea Libiei colonelului Muhammad al-Gaddafi a fost dovedită. Preşedintele SUA tocmai inclusese Libia într-o confederaţie de state teroriste, plasate în afara legii şi conduse de o adunătură de neaveniţi şi criminali. În această grupare de state se aflau şi două bastioane ale comunismului mondial, anume Coreea de Nord, condusă de Kim Il Sung (Kim-Ir-Sen) şi Cuba castristă, la care se adăugau regimul marxiştilor sandinişti din Nicaragua şi Iranul fundamentalist islamic al ayatollahului Khomeini. Doctrina Reagan a fost încununată de succes, devreme ce de-a lungul anilor 80 ai secolului al XX-lea au avut loc o serie de retrageri sovietice. Încă din 1980, trupele URSS au plecat din Cambodgia, iar mai târziu, în 1993, au fost organizate alegeri libere în această ţară, greu încercată de pe urma regimului criminal exterminator al khmerilor roşii (1975-1979), conduşi de Pol-Pot. Până în 1990-1991, regimul sandinist al lui Daniel Ortega, din Nicaragua a fost răsturnat, iar forţele militare sovietice şi cubaneze din Angola retrase. Pe de altă parte puterea comunistă din Etiopia s-a prăbuşit. Toate aceste realităţi au constituit dovezi irefutabile ale perisabilităţii şi perimării Doctrinei Brejnev. Dealtfel, aceasta a fost oficial abandonată de autorităţile sovietice în 1981, atunci când Biroul Politic de la Moscova a considerat că nu era necesar să intervină în Polonia, pentru a restabili o stare de lucruri conformă cu interesele Kremlinului, aşa cum se întâmplase în 1956, la Budapesta şi în 1968, la Praga. Ulterior, în contextul erodării şi prăbuşirii regimurilor comuniste din sfera sovietică de influenţă, Ghenadi Gherasimov, purtător de cuvânt în Ministerul Afacerilor Externe al URSS avea să declare că de fapt Doctrina Sinatra se substituise Doctrinei Brejnev, făcând aluzie la cunoscuta melodie a lui Frank Sinatra, My Way. Statelor din Europa Centrală şi Răsăriteană, precum RDG, Polonia, Cehoslovacia şi Ungaria, li se permisese să îşi aleagă propriul drum, din punct de vedere economic şi politic, Armata Roşie nemaintervenind cu brutalitate precum în trecut pentru a le înnăbuşi aspiraţiile şi tendinţele de autonomie şi a le pedepsi distanţarea de Moscova. Spre deosebire de alţi lideri ai executivului american, Ronald Reagan, nu a susţinut regimuri autoritare doar din simpla raţiune că erau anticomuniste, chiar dacă se remarcau prin autoritarism şi erau deficitare la capitolul respectării drepturilor omului. Astfel, predecesori ai lui Reagan sprijiniseră regimuri autoritare şi dictatoriale, precum cel al lui Syngman Rhee, din Coreea de Sud, al lui Augusto Pinochet, din Chile şi Ferdinand Marcos din Filipine. Pinochet a fost constrâns, după mulţi ani de dictatură (1973-1989), în cursul cărora poliţia secretă făcuse numeroase victime, să rişte organizarea de alegeri libere. Testul electoral nu a fost însă promovat de dictatorul chilian. De asemenea, SUA s-au implicat în înlăturarea lui Marcos, în Filipine. Încă înainte de a fi ales preşedinte al SUA, Ronald Reagan îşi exprima încrederea în caracterul temporar al regimurilor comuniste din lume, fiind convins că democraţia şi capitalismul vor triumfa în cele din urmă. Dar în acelaşi timp se temea că până la acest fericit moment, omenirea ar putea fi distrusă din pricina unui Armagedon nuclear. Liderul de la Casa Albă a stabilit aşadar, un alt obiectiv prioritar, abolirea armelor nucleare, pe care l-a urmărit asiduu, cu deosebire în timpul celui de-al doilea mandat. Fiindcă pleda pentru o eliminare completă a întregului arsenal nuclear, iar tratatul SALT (Strategic Arms Limitation Talks) nu se referea la toate categoriile de arme, nu a mai dorit reînnoirea acestuia, susţinând ca alternativă un tratat START (Strategic Arms Reduction Talks). Inspirându-se din idealismul american reprezentat de preşedintele din primul război mondial, Woodrow Wilson, fostul actor era de părere că diferenţele şi divergenţele ideologice nu erau insurmontabile, că intransigenţa sovietică era generată mai degrabă de ignoranţă decât de rea voinţă înnăscută. Remediul pentru această situaţie în raporturile cu sovieticii era promovarea unei diplomaţii personale, de la şef de stat la şef de stat. Deşi în timpul antecesorilor lui Gorbaciov a procedat la o susţinută ofensivă antisovietică, prin discursuri ferme şi necruţătoare, care calificau Uniunea Sovietică drept Imperiul Răului, iar pe liderii săi capabili să comită orice crimă- era convins, în acelaşi timp, că asperităţile puteau fi îndepărtate în urma unor întrevederi la nivel înalt cu conducătorii de partid şi de stat sovietici. Totodată, acelaşi discurs, care făcea referire la intenţiile agresive ale sovieticilor, îl apropie pe Reagan de adepţii tezei tradiţionale şi ortodoxe cu privire la atribuirea responsabilităţii izbucnirii şi întreţinerii stării de Război Rece. Abia instalat la Casa Albă, preşedintele Reagan a denunţat politica destinderii, care, în opinia sa, doar îngheţa conflictul şi armele nucleare, perpetuând o stare de lucruri, utilizată de preopinent pentru a specula slăbiciunile occidentale. De asemenea a respins o altă teorie, care ghidase strategia americană, anume Asigurarea distrugerii mutuale (Mutual Assured Destruction). Descurajarea nucleară şi aşa-numitul echilibru al terorii erau discreditate şi dezaprobate. Preşedintele SUA a utilizat cu precădere oratoria publică pentru a-şi direcţiona criticile asupra sitemului sovietic. Încă din 1981, la scurtă vreme după ce supravieţuise miraculos unui atentat, a rostit un discurs în care a anticipat prăbuşirea iminentă a regimurilor comuniste. Profeţia i s-a împlinit, deşi au mai trecut 8 ani până la dezintegrarea blocului sovietic. Într-o altă cuvântare, pronunţată în faţa Camerei Comunelor, la Londra, el l-a parafrazat la început pe fostul premier britanic Winston Churchill. A afirmat că de la Stettin, la Marea Baltică, până la Varna, la Marea Neagră, niciun regim comunist plantat cu baioneta de către Armata Roşie nu a riscat măcar o singură dată alegeri libere, conchizând că respectivele regimuri nu dispuneau de legitimitate. Citându-l pe Karl Marx, a împărtăşit opinia acestuia referitoare la existenţa unei profunde crize revoluţionare, izvorâtă din incompatibilitatea dintre cerinţele ordinii economice şi cerinţele ordinii politice. Numai că respectiva criză nu a cuprins, (după cum prognozase eronat coautorul Manifestului Partidului Comunist), Occidentul capitalist, ci însăşi Uniunea Sovietică, centrul comunismului mondial, stat incapabil să asigure mijloace de subzistenţă decente propriilor cetăţeni. Prin urmare, sistemul politic comunist era compromis definitiv. În anii 1982-1983, relaţiile sovieto-americane s-au încordat tot mai mult. Pe acest fond, în vreme ce Moscova era aproape sigură de iminenţa unui atac nuclear american, în toamna anului 1983, a fost doborât de către sovietici un avion civil sud-coreean. Dintr-o regretabilă eroare, acesta pătrunsese în spaţiul aerian al URSS. Tragicul accident s-a soldat cu 269 de morţi, din care o parte erau cetăţeni americani. Dând dovadă de cinism şi lipsit de simţul realităţii, liderul sovietic Iuri Andropov, fost şef al KGB vreme de 15 ani, a calificat incidentul drept o provocare mascată a SUA, neasumându-şi vreo vină pentru numeroasele victime civile. Pe de altă parte, vastele preparative militare desfăşurate sub egida NATO, cunoscute sub denumirea Able-Archer 83, au alertat serviciile de informaţii sovietice. Unii specialişti în Războiul Rece au opinat că o asemenea tensiune nu a mai existat între cele două superputeri din timpul crizei rachetelor din Cuba, în 1962. Conform opiniei lui Henry Kissinger, pe care o împărtăşim, principalele decizii americane care au urgentat finalul Războiului Rece au fost amplasarea de rachete cu rază medie de acţiune, Pershing II şi Cruise, precum şi anunţarea de către Reagan, într-un discurs televizat a Iniţiativei de Apărare Strategică. Este important de precizat şi amănuntul că, în timpul administraţiei Reagan, a fost construită prima rachetă balistică intercontinentală, cu lansare directă de la sol, MX. Începând cu 1983, desfăşurarea rachetelor Pershing şi a celor de croazieră, în principal pe teritoriile RFG, Olandei şi Belgiei, a constituit un răspuns energic şi plin de fermitate la hotărârea sovieticilor de a instala rachete SS-4, SS-5 şi SS-20, îndreptate către Europa Occidentală. În special ultimele, puteau atinge şi devasta oraşe europene. Riposta SUA, concretizată prin amplasarea celor două tipuri de rachete, este semnificativă. Din punct de vedere strategic, avem de a face cu o cuplare a apărării europene cu apărarea americană, cele două fiind indisolubil legate. Opţiunea zero, sugerată de Casa Albă, adică retragerea tuturor rachetelor Pershing II şi Cruise, în schimbul retragerii tuturor rachetelor cu rază medie de acţiune sovietice, a fost iniţial respinsă de sovietici. Iniţiativa de Apărare Strategică (sau Războiul Stelelor), program lansat de către preşedintele Reagan, în martie 1983, aloca nu mai puţin de 26 miliarde de dolari timp de 5 ani, pentru edificarea unui sistem defensiv care să neutralizeze rachetele balistice sovietice. Apărarea împotriva rachetelor sovietice avea să se bazeze pe particule laser. Preşedintele a adresat un apel tuturor oamenilor de ştiinţă americani, în măsură să găsească soluţii pentru a face armele nucleare ineficiente şi perimate. Anunţul Iniţiativei de Apărare Strategică, care a pus capăt teoriei Distrugerii Mutuale Asigurate a indus teamă şi panică la Moscova, oficialităţile sovietice fiind conştiente de propriile slăbiciuni în materie de strategie. Competiţia cu avansata tehnologie americană era imposibil de câştigat. În timpul întâlnirilor Reagan-Gorbaciov, care au marcat o detensionare a raporturilor dintre superputeri, liderul de la Kremlin a solicitat limitarea Iniţiativei de Apărare Strategică la teste de laborator. În vreme ce cu prilejul summit-urilor de la Geneva (1985), şi Rejkjavick (1986), au ieşit la suprafaţă anumite disensiuni între şefii de stat american şi sovietic, mai ales în privinţa armamentelor, la Washington, în 1987, cei doi au căzut de acord, în sfârşit, asupra renunţării la toate rachetele cu rază medie de acţiune din Europa. Raporturile sovieto-americane s-au relaxat ulterior şi mai mult. Cu ocazia discursului rostit la Universitatea de Stat din Moscova, în mai 1988, preşedintele american a fost ovaţionat în picioare de întreaga asistenţă. Un an mai târziu, secretarul general al PCUS a luat iniţiativa retragerii forţelor militare sovietice din Afganistan şi Mongolia. Mai mult, pe 7 decembrie 1988, Mihail Gorbaciov a anunţat în faţa Adunării Generale a ONU că URSS avea să reducă în mod unilateral angajamentul privind trupele de uscat ale Tratatului de la Varşovia, cu o jumătate de milion de oameni. El a argumentat decizia sa apreciind că utilizarea forţei nu trebuia să constituie un instrument al poiliticii externe. Era vorba de o renunţare explicită la coercitiva Doctrină Brejnev. Rolurile jucate de preşedinţii Jimmy Carter şi George Bush, (vicepreşedinte SUA şi apoi succesor al lui Regan) în destrămarea sistemului internaţional specific Războiului Rece- nu pot fi trecute cu vederea. Însă cel care a exercitat presiuni decisive asupra sistemului sovietic a fost Ronald Reagan. URSS, care şi-a secătuit resursele în anii 60 şi 70 pentru a susţine cursa înarmărilor cu SUA şi pentru a finanţa regimurile şi mişcările de factură marxistă de pretutindeni a fost surclasată de către Statele Unite atât din punct de vedere economic, cât mai ales sub aspect tehnologic şi al mijloacelor de informare. Stagnarea şi chiar regresul tehnologic înregistrate de Uniunea Sovietică în timpul erei Leonid Brejnev i-au fost, în cele din urmă fatale. Pe de altă parte, chiar istoricul de stânga, Eric Hobsbawm considera să standardele de trai înalte din Occident, (inclusiv în ceea ce-i privea pe muncitori) comparativ cu cele din URSS şi statele din orbita sa, au făcut ca tocmai versurile Internaţionalei comuniste să devină desuete. Progresul tehnologic remarcabil şi creşterea nivelului de trai în statele blocului occidental au infirmat convigerea lui Vladimir Ilici Lenin, împărtăşită şi de Iosif Visarionovici Stalin, potrivit căreia era inevitabil un nou război între statele capitaliste, având drept consecinţă o implozie a sistemului capitalist. Implozia s-a produs în cele din urmă, dar înlăuntrul sistemului comunist de tip sovietic.

Link Patria online

http://patriaonline.ro/piata-universitatii-1990-si-piata-universitatii-de-acum-o-scurta-comparatie/

Piaţa Universităţii 1990 şi Piaţa Universităţii de acum- o scurtă comparaţie

Ma gândeam deunăzi la o comparaţie între protestele de acum şi cele din aprilie-iunie 1990, din Piaţa Universităţii...Şi am ajuns rapid la o concluzie. Deosebirea este destul de pregnantă. Chiar dacă actualmente demonstranţii au formulat doleanţe cu caracter politic (demisia preşedintelui, a premierului şi a întregului guvern, alegeri anticipate), cauzele "răbufnirii" sunt esenţialmente sociale şi de natură financiară: traiul dificil generat de reduceri salariale drastice, limitări ale pensiilor, scumpiri la utilităţi şi produse de bază etc. În schimb, manifestaţia din aprilie-iunie 1990 a avut un pronunţat caracter politic anticomunist. Cei care confiscaseră revoluţia din decembrie (Ion Iliescu, Petre Roman, Silviu Brucan) urmăreau perpetuarea sistemului, fără Nicolae Ceauşescu. Caracterul anticomunist al fenomenului Piaţa Universităţii transpare, fără putinţă de tăgadă, din revendicari precum aplicarea punctului 8 al Proclamaţiei de la Timişoara, care interzicea foştilor activişti si securişti accesul la funcţii politice, pentru două legislaturi consecutive. De asemenea, în sprijinul afirmaţiei că protestatarii din 1990 voiau o reală democratizare, stau mărturie inclusiv unele versuri din faimoasele "Cântece ale golanilor" :"Sa nu vă-nchipuiţi acolo sus, că libertatea-i un salam în plus...", ceea ce înseamnă că nu era vorba de revendicări de factură materială. Vizată era puterea neocomunistă, care instrumentalizase şi deturnase în propriul beneficiu mersul evenimentelor după 22 decembrie 1989. Demonstranţii de acum 22 de ani au înţeles că Iliescu şi ai săi intenţionau cel mult să cosmetizeze imaginea comunismului, făcând frecvent aluzie la o "democraţie originală": "Noi nu vrem neocomunism, nici neolibertate,/Democraţii originale şi nici minciuni sfruntate." Între Ion Iliescu şi fostul preşedinte executat, Ceauşescu, nu existau, în opinia lor, deosebiri fundamentale: "Ceauşescu nu fi trist/ Iliescu-i comunist"... Sau puneau alături portretul fostului dictator şi pe cel al preşedintelui Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională, scriind sub ele, nu fără umor, "pretinii". Ori scriau sub portretul lui Ceauşescu: "Dacă aş învia, tot cu Frontul (Frontul Salvării Naţionale- n.m.) aş vota!". Zilele trecute însă, printre manifestanţii din Piaţa Universităţii se afla şi unul care purta un portret al fostului preşedinte al Republicii Socialiste România. Fără comentarii... O altă lozincă scandată în 1990, care demonstrează setea şi dorinţa arzătoare de libertate era:"Libertate te iubim/ Ori învingem ori murim". Ce e drept, câţiva au plătit, din nefericire, cu viaţa pentru că s-au ridicat împotriva neocomunismului. Ceea ce nu este cazul în privinţa demonstranţilor de azi. "Golanii" din 1990 doreau o reală democratizare a vieţii politice interne,fiind relevantă şi doleanţa prin care solicitau anularea decretului ce subordona televiziunea publică statului, cum numai în regimurile politice totalitare sau autoritare se întâmpla. Dealtfel, atunci, protestatarii din Piaţa Universităţii au fost discreditaţi, batjocoriţi şi demonizaţi (calificaţi drept "drogaţi", "fără căpătâi", "vagabonzi") de o televiziune obedientă faţă de Iliescu şi guvernul Roman şi de către o presă aservită, (ziarele Azi, Dimineaţa, Adevărul) care făcea servicii imense puterii. În schimb, manifestanţii de azi sunt lăudaţi de cvasitotalitatea televiziunilor. Este complet diferită, de asemenea, atitudinea oamenilor "de pe margine". În 1990, anticomuniştii din Piaţă erau jigniţi şi înjuraţi de către "oamenii de bine" şi "de bună credinţă", cum erau gratulaţi simpatizanţii FSN de către Iliescu şi Roman. Nota bene, ultimul se regăseşte acum în...Partidul Naţional Liberal, sediul acestui partid fiind în 1990 vandalizat de mineri. În acelaşi partid, sunt acum membri şi alte personaje care atunci îi ajutau material pe mineri sau îi înfierau cu mânie proletară pe demonstranţi. În 14 iunie 1990, un miner anunţa triumfalist la televiziune că au găsit la "sediu' peneleu maşină de făcut bani falşi". Revăzând filmul "Fenomenul Piaţa Universităţii", de Stere Gulea, m-a şocat mărturia fostului actor, Dragoş Pâslaru care îşi amintea cum un bătrânel cu ochii ieşiţi din orbite îl lovea sălbatic cu o bicicletă în spate, răcnind ca scos din minţi: "Eu am să te omor cu mâna mea!!". La ce poate să conducă manipularea fără limite prin intermediul televiziunii şi al presei aflate în solda puterii!! Acesta a fost unul dintre momentele în care pot spune că mi-a fost ruşine că aparţin acestei naţii...În prezent, aproape toată ţara îi susţine (moral) pe cei câteva sute care solicită în primul rând salarii sau pensii majorate... În amintirea mea şi sunt convins că nu numai, acei frumoşi tineri "golani" din 1990, minţiţi de nişte nomenclaturişti versaţi, care le-au înşelat fără scrupule aşteptările, vor rămâne mereu simboluri ale luptei pentru libertate, democraţie şi adevăr! PS: Tatăl meu, Gheorghe Gorun, care în 1990 era unul dintre foarte puţinii critici din Gorj ai FSN-ului şi ai lui Iliescu (în principal în paginile ziarului "Renaşterea libertăţii"), mi-a povestit cum a aflat de la Radio Europa Liberă despre deplasarea minerilor la Bucureşti "sa facă ordine". Disperat, mi-a zis că se frământa teribil că nu avea de unde să facă rost de câteva kilograme de dinamită pentru a o plasa sub linia ferată, dincolo de staţia CFR Tg. Jiu, chiar cu câteva momente înainte de trecerea garniturii de tren cu hoardele dezlănţuite, care aveau să semene teroare în capitală...

Link ziaristi online

http://www.ziaristionline.ro/2012/01/26/ceausescu-gata-de-a-primi-azil-politic-in-america-video-cu-nixon-sa-traiasca-batalia-romano-americana/

Nicolae Ceausescu-un stalinist antisovietic. Cateva motive care au determinat erodarea imaginii regimului

Au decis cei mai puternici oameni ai planetei, George Bush şi Mihail Gorbaciov, la începutul lunii decembrie, 1989, cu prilejul întâlnirii de la Malta, de pe vasul Maxim Gorki, "debarcarea" celui care rămăsese singurul stalinist al Europei, Nicolae Ceauşescu?... Probabil, o elucidare definitivă a acestei spinoase chestiuni se va înfăptui abia în momentul desecretizării mai multor documente de arhivă. Şi poate nici atunci. De ce?...Pentru că orice document emis de o anumită autoritate conţine doar informaţiile pe care respectiva autoritate doreşte să le lase posterităţii. Documentul respectiv se constituie într-o concretizare a discursului puterii. Dealtfel, a priori, nu se poate vorbi despre obiectivitate în istorie. Există doar subiectivitate, care poate fi subiectivitate bună sau subiectivitate rea. Nicolae Ceauşescu a devenit, treptat, mai ales în a doua parte a anilor '80, un lider indezirabil, atât pentru Statele Unite, cât şi pentru Kremlin. Capitalul enorm de popularitate şi simpatie, dobândit de către secretarul general al PCR, după 1968 (an în care nu doar a refuzat implicarea Romaniei în invadarea Cehoslovaciei, ci mai mult, a condamnat public agresiunea), a început să se evaporeze progresiv. Cartea antisovietismului, jucată în mod consecvent, nu s-a dovedit câştigătoare la nesfârşit. Un paradox al politicii lui Ceauşescu, evidenţiat cu justeţe şi de către politologul şi istoricul Vladimir Tismăneanu ar fi acela că, deşi antisovietic până la capăt în politica externă, pe plan intern, conducătorul român s-a dovedit un stalinist convins. Un stalinist antisovietic...Unii istorici au vorbit despre practicarea unei terori din raţiuni profilactice, sau de un neostalinism lipsit de teroare. Într-adevar, amploarea terorii fizice s-a redus în comparaţie cu era Gheorghiu-Dej, însă teroarea psihică se exercita din plin în "epoca de aur", puţinii contestatari activi, precum Vasile Paraschiv fiind supuşi "tratamentelor" psihiatrice. De fapt, scopul diabolic era reducerea "pacientului" la condiţia de legumă. În opinia mea, cel puţin trei evenimente internaţionale semnificative au determinat erodarea graduală a regimului Ceauşescu şi finalmente izolarea internaţională şi, implicit colapsul său. Nu mai subliniem aici realitaţi interne, precum înrăutăţirea gravă a condiţiilor de trai ale românilor,începând cu sfârşitul anilor'70(înrăutăţire cauzată şi de obstinaţia cu care dictatorul a ţinut morţiş să plătească până la ultimul dolar datoria externă), programul de sistematizare, omniprezenţa şi omnipotenţa poliţiei politice, controlul asupra vieţii private etc. Cel dintâi eveniment: Actul final de la Helsinki, din 1975, cu pachetul său de clauze referitoare la respectarea drepturilor omului. Regimul de la Bucureşti s-a folosit însă de o supapă pentru a eluda această prevedere: neamestecul în afacerile interne ale statelor, ceea ce i-a permis încălcarea flagrantă a drepturilor şi libertăţilor fundamentale. În 1978 însă,un al doilea eveniment de importanţă majoră, anume defecţiunea generalului Ion-Mihai Pacepa, (adjunctul lui Nicolae Doicaru, la Direcţia de Informaţii Externe a Securităţii), -care a "dezertat" în tabăra "imperialiştilor" americani-, a căzut ca o lovitură de trăznet asupra lui Nicolae Ceauşescu. Cartea lui Pacepa, Red Horizons a ajuns mai tarziu si pe biroul presedintelui Ronald Reagan, care a lecturat-o cu nesaţ şi a rostit o afirmaţie memorabilă: "Aceasta va fi Biblia mea (manualul meu) în relaţiile cu dictatorii comunişti". Puterea de la Bucureşti a fost optimistă după ce republicanul Reagan a câştigat alegerile prezidenţiale în noiembrie 1980, având convingerea că republicanii iubesc România, din moment ce Richard Nixon şi Gerald Ford îl vizitaseră pe Ceauşescu. Ce e drept, vice-preşedintele lui Reagan, George Bush s-a întâlnit cu preşedintele R.S.R. la Bucureşti, dar realităţile internaţionale la începutul anilor '80 încă erau oarecum favorabile lui Ceauşescu. Relaţiile bilaterale americano-sovietice se deterioraseră accelerat după intervenţia militară sovietică în Afganistan, din decembrie 1979, "al doilea război rece" fiind în plină desfăşurare.Din aceste considerente, vice-preşedintele SUA avea în acel moment o atitudine mai degrabă pozitivă faţă de Ceauşescu, lăudându-l pentru poli tica sa independentă faţă de Moscova. Însă, după 1985, contextul internaţional nu mai evolua în favoarea conducătorului României. Al treilea eveniment şi poate cel mai important a fost alegerea reformatorului Mihail Sergheevici Gorbaciov ca secretar general al PCUS. Alegerea viitorului arhitect al glasnost şi perestroika în respectiva funcţie a generat detensionarea graduală şi apoi strângerea relaţiilor dintre Kremlin şi Washington. S-a trecut, în raporturile dintre cele două superputeri mondiale, de la confruntare la cooperare, de la teamă şi ameninţări, la dialog şi negocieri. În ochii Statelor Unite ale Americii şi ai întregului Occident, poziţia de independenţă faţă de Uniunea Sovietică,- (pe care Ceauşescu continua să o menţină tocmai pentru a-şi manifesta dezacordul faţă de Gorbaciov şi opoziţia faţă de reforme interne veritabile şi evident, pentru a impune politica stalinistă internă)- era de acum desuetă. Iar relaţiile cu Gorbaciov au fost încordate pe parcursul tuturor celor aproape 5 ani (1985-decembrie 1989). Lui Nicolae Ceauşescu i s-ar putea reproşa un fel de de autism politic, rămânând cu încăpăţânare fidel unei linii politice, care-i adusese elogii în intreaga lume cu mai bine de 15 ani in urmă. Dar după 1985, şi cu atât mai mult în anul de graţie 1989, realitatea era cu totul alta. Republica Socialistă România era izolată pe plan internaţional, singurele state cu care regimul de la Bucureşti încă avea bune relaţii fiind Coreea de Nord, Cuba, R.P. Chineză, precum şi ţările din lumea a treia. În 1989, vântul schimbării (ca să parafrazez o melodie celebră a formaţiei Scorpions) sufla tot mai puternic în statele din Europa Centrală. , iar în R.S.R., "epoca de aur" şi Conducătorul îşi trăiau ultimele luni. Refoluţiile, cum le numea politologul şi sociologul Timothy Garton-Ash, în The Magic lantern (mişcări populare, urmate imediat de programe ample de reformă, sau concomitente cu acestea)au reuşit în Polonia, Ungaria şi Cehoslovacia. În 9 noiembrie 1989, zidul Berlinului, simbolul divizării Europei şi a lumii, s-a prăbuşit. Refractarii Erich Honecker, în Republica Democrată Germania şi Todor Jivkov, în Bulgaria au fost înlăturaţi. Astfel, după cum a subliniat şi istoricul Dumitru Preda, totul era menit să se desfăşoare în conformitate cu principiul domino-ului. Nicolae Ceauşescu juca însă într-un alt film, în care în mod eronat, se credea atât regizor cât şi actor. Încă în vara lui 1989, într-un interviu acordat unui jurnalist american, el se declara un admirator al lui I.V. Stalin. Mai mult, a salutat măsurile de reprimare sângeroasă a manifestanţilor din piaţa Tienanmen de către puterea comunistă de la Beijing. El a comentat cinic:"datoria studenţilor este să înveţe, iar a guvernului să păstreze ordinea". Cramponarea de putere a lui Ceauşescu din ultimele lui zile este deci explicabilă şi dacă avem în vedere doar această afirmaţie, dar atitudinea sa i-a fost finalmente fatală. În finalul acestui scurt eseu, revin la întrebarea din primul paragraf. Părerile sunt împărţite. Alex Mihai Stoenescu s-a referit la un bargaining între Bush şi Gorbaciov, la Malta. Liderul sovietic ar fi dat mână liberă pentru o intervenţie a SUA în Panama pentru a înlătura regimul corupt al generalului Manuel Noriega. În schimb, Uniunea Sovietică ar fi avut mână liberă în privinţa României. Şeful Departamentului Securităţii Statului, Iulian Vlad ar fi adus la cunoştinţa secretarului general al P.C.R. decizia liderilor superputerilor de a se debarasa de el. Mai mult, în favoarea valorizării lui A.M. Stoenescu pledează insistenţa cu care oficiosul partidului, "Scînteia", a difuzat,- după izbucnirea revoluţiei române la Timişoara-, informaţii despre realităţile din Panama, condamnând imixtiunea marilor puteri în treburile statelor mici, încălcarea suveranităţii şi independenţei celor din urmă. La scurt timp după întâlnirea Gorbaciov-Bush din Malta, Ceauşescu se afla la Moscova, iar într-o discuţie cu Gorbaciov, liderul român a propus ca discutarea şi soluţionarea unor probleme să fie amânată pentru luna ianuarie a anului 1990. Replica secretarului general al PCUS rămâne foarte enigmatică: "Să trăim noi până atunci...". Şi totuşi americanii Michael Beschloss şi Strobe Talbott, în lucrarea At the Highest Levels. The Inside Story of the End of the Cold War, au infirmat ideea că la Malta, Bush şi Gorbaciov ar fi pus la cale soarta României, argumentând că superputerile ar fi fost prea puţin interesate în ceea ce priveşte micile puteri, rolurile celor din urmă fiind insignifiante în strategiile de politică internaţională ale celor dintâi. Mai mult, cei doi lideri, de la Casa Albă şi de la Kremlin, ar fi declarat public că nu au discutat despre România, în 2-3 decembrie 1989. Cu toate acestea, nu este lipsit de semnificaţie faptul că înainte ca soţii Ceauşescu să fie executaţi, la 25 decembrie 1989, Statele Unite Ale Americii ar fi încercat să ofere azil politic celor doi. Personalităţi marcante ale vieţii politice americane, precum George Schultz, Secretar de stat în timpul administraţiei Reagan şi Henry Kissinger, fost consilier pe probleme de securitate naţională al preşedintelui Nixon, ar fi insistat în favoarea azilului politic. În vara anului 1989, Ceauşescu, la cererea insistentă a lui George Bush, acceptase să renunţe la aplicarea pedepsei capitale în ceea ce îl priveşte pe diplomatul Mircea Răceanu, care fusese deconspirat că săvârşise acţiuni de spionaj în favoarea SUA. În decembrie 1989, dorinţa unor cercuri americane de a-l salva pe dictatorul român poate fi privită şi ca o recompensă pentru gestul său de clemenţă din urmă cu câteva luni. Puterea neocomunistă de la Bucureşti a refuzat însă categoric propunerea americană...Oare de ce?...

O butada despre Elena Ceausescu

Este cunoscut faptul ca in timpul regimului comunist, cea dintai tovarasa a tarii (fiind vorba de comunism, termenul mi se pare mult mai oportun decat cel de doamna), Elena Ceausescu constituia obiectul unui cult al personalitatii, care aproape il egala in grandoare pe cel al sotului sau, iubitul conducator. Propaganda de partid nu s-a multumit sa o infatiseze ca "mama iubitoare", ci i-a construit o imagine cvasidivina. Directia de Informatii Externe a Securitatii (DIE) avea ca misiune sa colectioneze titluri si diplome pentru Elena Ceausescu de la mai multe universitati si academii de pe glob. Mai mult, desi instructia scolara a fostei domnisoare Petrescu era cat se poate de precara, aceasta neabsolvind decat cateva clase elementare, era prezentata oficial ca o inalta autoritate in domeniul stiintific, mare specialista in stiinte chimice, "savant de renume mondial". Elena Ceausescu era membra a Academiei RSR. Ramane memorabila replica sa din timpul josnicului "proces", organizat la Targoviste, in 25 decembrie 1989, de catre Ion Iliescu, Silviu Brucan, Gelu Voican-Voiculescu si ceilalti. Ea a ripostat prompt si ferm la jignirea (dealtfel grosolana si lipsita de eleganta) a procurorului: "Analfabeta a ajuns academician"..."O sa te auda colegii mei, intelectualii, o sa te auda", nerealizand situatia penibila in care se afla. Vivovati in principal nu erau sotii Ceausescu, ci sistemul comunist. Revazand acele imagini, Elena Ceausescu si "tovarasul" imi inspira mila si chiar o usoara compasiune. Calificativul "savant de renume mondial" cu care o gratulau propagandistii partidului pe Elena Ceausescu friza ridicolul, dat fiind faptul ca cea care ocupa functia de director al Institutului de Cercetari Chimice (ICECHIM), nu cunostea nici macar formula chimica a dioxidului de carbon. Lecturand cu dificultate una dintre lucrarile la care, ca intotdeauna nu contribuise, evident, nici macar cu un cuvant, Elena a pronuntat mot a mot CODOI. Glumind putin, ma gandesc ca este posibil ca tovarasa sa fi avut in vedere un augmentativ al substantivului "coada", in conditiile in care cozile la alimentele de baza reprezentau un peisaj obisnuit in Romania socialista a anilor '80.

Reflectii despre Nicolae Ceausescu, Salvador Dali, Idi Amin si altii

In anul 1974, proaspat ''uns'' presedinte al Republicii Socialiste Romania, Nicolae Ceausescu a primit o telegrama din partea faimosului pictor suprarealist, Salvador Dali. Cuvintele telegramei erau cu aproximatie urmatoarele: "Domnule presedinte, va felicit pentru gestul istoric de a institui sceptrul prezidential''.
Sceptrul constituie prin excelenta un simbol si un atribut al regalitatii. Insa ''cel mai iubit fiu al poporului roman'' era considerat - de cei desemnati in mod inspirat drept ''culturnici'' de catre istoricul Vlad Georgescu in a sa lucrare Politica si istorie. Cazul comunistilor romani 1944-1977 - un descendent direct al regelui dac Decebal, precum si al voievozilor medievali Mircea cel Batran (rebotezat ''cel Mare'' de catre istoriografia ceausista), Stefan cel Mare, Mihai Viteazul (al carui bust se afla in biroul dictatorului).
Asadar, purtarea unui sceptru de catre un presedinte de republica la ceremonia de investire, cand seful statului a depus si juramantul, reprezenta o anomalie. Ea nu a trecut neobservata de catre geniul picturii suprarealiste, care nu a ezitat sa il ironizeze voalat pe ''geniul Carpatilor''. Interesant si oarecum straniu este faptul ca cenzura nu a perceput vreo nuanta ironica in acele randuri ale telegramei si drept urmare, oficiosul PCR, Scinteia a reprodus-o integral.


... Un alt aspect care frizeaza ridicolul este de remarcat in ultimii ani ai regimului Ceausescu, cand Romania era tot mai izolata in arena internationala, iar presedintele tot mai dispretuit de liderii occidentali, datorita politicii sale neostaliniste. Cu prilejul sarbatoririi ultimei sale zile de nastere, 26 ianuarie 1989, presa oficiala a publicat numeroase telegrame de felicitare pe care dictatorul le primise insa cu mai multi ani mai devreme. Datorita acestui gest iresponsabil, exista chiar primejdia izbucnirii unor conflicte diplomatice. Mai mult, presa nu a prezentat absolut nimic despre manifestatiile anticomuniste de la Timisoara din 16-17 decembrie 1989. In schimb, au fost publicate mesajele de felicitare din partea dictatorului Zairului, Mobutu Sese Seko pentru realegerea prietenului sau, Ceausescu in fruntea PCR, in noiembrie. Ceausescu dealtfel se bucura de numerosi apropiati in Lumea a treia, cel mai exotic fiind cu siguranta cel auto-proclamat imparat al Africii Centrale, Jean Bedel Bokassa,vestit pentru presupusul sau canibalism. Un act de ''bravada'' al conducerii comuniste de la Bucuresti- care echivaleaza cu ignoranta- s-a petrecut in februarie 1988, cand ea a dispus renuntarea la clauza natiunii celei mai favorizate in relatiile cu SUA, desi Washingtonul deja anuntase retragerea acesteia  României, incepand cu luna iulie.
Ceausescu ramane un dictator, beneficiar al unui cult al personalitatii, care poate l-ar fi facut invidios pe insusi Stalin, dar a-l plasa alaturi de niste figuri precum Idi Amin Dada sau Kim Jong Il, (cum s-au incumetat unii sa o faca) mi se pare cel putin hazardat...Chiar daca politica pronatalista a fost mai mult decat condamnabila, chiar daca cel putin in anii '80, cuvintele care dominau viata romanilor de rand erau foamea, frigul si frica, in ciuda numeroaselor masuri arbitrare (a se vedea, intre altele, cazul Autobuzul), a oprimarii apasatoare, in pofida politicii discriminatorii fata de minoritatile nationale, regimul Ceausescu a fost surclasat in privinta criminalitatii de regimul Gheorghiu-Dej. Iar in ceea ce priveste comparatia deplasata cu Idi Amin sau Kim Jong Il, trebuie subliniat ca Ceausescu nu a ordonat sa fie executati sute de mii de oameni si apoi sa fie dati prada crocodililor,cum a procedat dictatorul ugandez (cei care nu sunt de acord ar putea spune ca in Romania nu existau crocodili). In timpul ''domniei'' ceausiste nu au pierit de foamete milioane de oameni, precum in Coreea de Nord a defunctului Kim Jong Il.