Românii în Istoria Europei, vol. I

Recent a fost publicat la Editura "Cetatea de Scaun" din Târgovişte volumul intitulat "Românii în Istoria Europei", având coordonatori pe Marusia Cârstea şi Sorin Liviu Damean.

Accesând linkul de mai jos, obţineţi mai multe informaţii legate de această apariţie editorială, inclusiv lista contributorilor şi cuprinsul volumului.


http://www.cetateadescaun.ro/ro/magazin/produs/istorie/romAcnii-Arn-istoria-europei-volumul

Conferinţă internaţională la Craiova (10-13 aprilie)

Între 10 şi 13 aprilie 2013, Departamentul de Istorie şi Relaţii Internaţionale al Universităţii din Craiova şi Biblioteca Judeţeană "Alexandru şi Aristia Aman" organizează conferinţa internaţională Politică. Diplomaţie. Cultură


Detalii legate de eveniment obţineţi accesând link-ul de mai jos:

http://conference.aman.ro/pdc/conferinta_ro.html

IMPRESII DE LECTURĂ Peter Molloy, Lumea dispărută a comunismului. O istorie orală a vieţii cotidiene în spatele cortinei de fier

IMPRESII DE LECTURĂ


Peter Molloy, Lumea dispărută a comunismului. O istorie orală a vieţii cotidiene în spatele cortinei de fier [Editura RAO, Bucureşti, 2012, traducere din limba engleză de Cristina Vîlceanu, 251 p.]

Editura RAO a avut iniţiativa de a publica în limba română lucrarea lui Peter Molloy, The Lost World of Communism (BBC Books, 2009). Fundamentat exclusiv pe surse orale, volumul se constituie într-o contribuţie istoriografică valoroasă şi originală. El reprezintă un util instrument de lucru pentru specialistul preocupat de istoria veacului al XX-lea în general şi de istoria recentă în special.
Totodată, cartea are meritul de a facilita cunoaşterea de către publicul larg a unor aspecte mai puţin explorate legate de istoria comunismului, începând cu momentul instalării brutale, la adăpostul şi cu sprijinul Armatei Roşii, până la implozia regimurilor comuniste în Europa Centrală şi de Răsărit.

Pentru numeroşi specialişti, istoria imediată, trecutul valorificat prin mijlocirea izvoarelor orale prezintă serioase avantaje faţă de istoria oficială, considerată un reflex al dicursului oficial, al discursului puterii. Mărturiile individuale ar oferi o percepţie mai verosimilă asupra evenimentelor. Deseori, pentru a legitima un regim totalitar sau autoritar, scrisul istoric a fost instrumentalizat, mitizat şi pus în slujba politicului, trebuind să furnizeze credibilitate, respectabilitate şi autoritate puterii politice. De asemenea, puterea politică a dispus adesea rescrierea istoriei în funcţie de propriile interese, procedând la escamotarea realităţii, la mistificări grosolane.

În această privinţă, unul dintre cele mai grăitoare exemple din istoria recentă este masacrul de la Katyn, din primăvara anului 1940. Ani la rând, Kremlinul a refuzat să îşi asume această crimă împotriva umanităţii, aruncând asupra Germaniei responsabilitatea pentru atrocităţile comise de NKVD împotriva celor 20.000 de rezervişti polonezi. Aşadar, până în anii ’90, istoria oficială a consemnat că naziştii erau cei vinovaţi. De asemenea, istoriografia română din timpul comunismului cu puternice accente naţionaliste al lui Nicolae Ceauşescu, a acreditat ideea că pogromul de la Iaşi, din iunie 1941, căruia i-au căzut victime câteva mii de evrei (inclusiv femei şi copii, ucişi cu sălbăticie) a fost opera Wehrmacht-ului. În realitate, autori ai pogromului au fost armata română şi populaţia civilă românească. Din nefericire, tendinţele de a nega existenţa Holocaustului în România s-au perpetuat şi astăzi. Este meritul incontestabil al unor istorici tineri, precum Adrian Cioflâncă, care au demonstrat, inclusiv uzitând de metodele arheologiei contemporane, implicarea autorităţilor române în Holocaust în cel de al doilea război mondial.

Graţie motivelor enunţate mai sus, mărturiile orale pot fi caracterizate de o mai mare imparţialitate, mai ales când este vorba de subiecte atât de sensibile, precum totalitarismul, în general, şi comunismul, în special. Totuşi, istoria orală şi memoriile trebuie privite, la rândul lor, cu anumite rezerve. Nu întotdeauna şi în orice împrejurare memoria participanţilor la evenimente s-a păstrat nealterată. Ea nu izbuteşte mereu să redea faptele cu acurateţea necesară. Însă, în acestă eventualitate, nu mai vorbim, de regulă, despre o subiectivitate rea, precum în cazul istoriografiei oficiale a totalitarismului de extrema stângă. Aceasta din urmă recurgea cu bună ştiinţă la denaturarea, la falsificarea trecutului.

Lucrarea Lumea dispărută a comunismului... analizează, din multiple unghiuri, crâmpeie de viaţă cotidiană din trei ţări ale Europei central-răsăritene, sovietizate şi satelizate: Germania de Est, Cehoslovacia şi România. Interviurile realizate cu martori-cheie, aparţinând structurilor puterii comuniste şi poliţiei politice (STASI, St. B. , Securitate) se îmbină logic cu cele acordate de victimele represiunii, ori de urmaşii acestora. Metoda de abordare, de construire a elaboratului ştiinţific, a scriiturii este foarte inspirată, îngăduind cititorului să distingă între două concepţii de multe ori diferite asupra evenimentelor.

Titlurile capitolelor au fost judicios alese, ele punând în lumină diferite paliere ale vieţii cotidiene în comunism. Interesul pentru un asemenea subiect este justificat, date fiind numeroasele constrângeri, de felurite tipuri, ce lezau libertăţile şi drepturile individuale. Din aceste considerente, viaţa cotidiană în comunism este total diferită de viaţa cotidiană în capitalism.

Ne-a atras în mod special atenţia capitolul intitulat sugestiv „Ghetourile zeilor” (pp. 36-56), datorită asocierii a doi termeni aparent antinomici. Autorul a optat pentru respectiva sintagmă pentru a scoate în evidenţă autoclaustrarea deplină, lumea ermetică a elitelor comuniste din Republica Democrată Germană (R. D. G.) şi România, care se ghidau după principii de castă. Nomenclatura comunistă dispunea de propriile vile, situate în zone izolate, de propriile magazine, în care se găseau din belşug tot soiul de produse, precum şi de case de vacanţă ascunse de ochii cetăţenilor obişnuiţi. Aceasta în condiţiile în care ideologia comunistă clama egalitatea tuturor. Chiar dacă elitele comuniste nu se confruntau cu lipsurile ce afectau majoritatea populaţiei, liderii comunişti duceau o existenţă de multe ori monotonă şi anostă. Viaţa lor se derula după anumite tipicuri: „Ca şi familia Ceauşescu, elita politică a Germaniei de Est s-a bucurat de un tratament special. Începând cu 1960, liderii comunişti, familiile şi personalul acestoraau locuit împreună într-un loc izolat şi bine păzit, într-o pădure, la nord de Berlin. Această aşezare rezidenţială a elitei, Waldsiedlung Wandlitz, la vreo doi kilometri de oraşul Wandlitz, era înconjurată de un zid lung de opt kilometri şi înalt de doi metri, cu turnuri de pază plasate la intervale. Pentru a proteja aşezarea de ochii trecătorilor, erau plantaţi copaci şi rododendroni uriaşi” (p. 48).

Capitolul al treilea, intitulat simplu şi concis „Procese şi pedepse”, este, în opinia noastră, cel mai cutremurător din întregul volum. Autorul a redat cu meticulozitate mărturiile Erikăi Riemann, ale Janei Horakova-Kanski şi ale Ursulei Rumin (pp. 58-73). Erika Riemann, arestată după ce desenase cu rujul un arc peste mustaţa lui Iosif V. Stalin (al cărui portret se găsea pretutindeni în Germania de Est şi în celelalte state aflate în sfera de influenţă sovietică), îşi amintea: „[…] Interogatoriile aveau întotdeauna loc noaptea. Ţineau ore în şir şi nu înţelegeam despre ce era vorba. Trebuia să stau pe scaun; nu mi se permitea să vorbesc ori să mă mişc. De câte ori îmi întorceam capul într-o parte, eram pocnită peste faţă sau lovită în spate. Întotdeauna îmi puneau exact aceleaşi întrebări. Dacă nu primeşti ore în şir nimic de băut sau de mâncat eşti foarte obosit şi ajungi la punctul în care adormi, dar trebuia să continui să stai drept. Toate astea te aduceau pe punctul de a ceda nervos. La sfârşit am mărturisit totul, chiar dacă nu făcusem nimic. A trebuit chiar să admit că făceam parte din rezistenţa nazistă. Mărturiseşti tot ce vor să audă, pentru că tot ce vrei este să te întorci în celulă şi să dormi puţin.”

Ursula Rumin a fost răpită de pe stradă, din Berlinul de Est, în 1952, iar apoi internată timp de doi ani într-un lagăr de la Vorkuta, Siberia. În toată această perioadă, familia sa nu a primit de la autorităţi nicio ştire.
Dar cea mai sfâşietoare mărturie aparţine, cu siguranţă, Janei Horakova-Kanski, fiica uneia dintre cele mai cunoscute victime ale opresiunii comuniste din Cehoslovacia, Milada Horakova. Milada Horakova a fost singura femeie executată în urma proceselor-spectacol, de tip stalinist în Cehoslovacia. Membră marcantă a rezistenţei antinaziste din această ţară, a fost arestată de Gestapo. Însă, poate în mod paradoxal, nu poliţia secretă nazistă a ucis-o, ci tocmai conaţionalii săi comunişti, care executau servil ordinele primite de la Moscova. A fost condamnată la moarte, în pofida intervenţiilor în favoarea sa ale unor personalităţi marcante, precum Albert Einstein, Winston Churchill şi Eleanor Roosevelt. Jana Horakova, care avea doar 16 ani când s-a petrecut tragedia, a păstrat, desigur, ultima scrisoare primită de la mama sa, scrisoare ce se constituie într-un foarte emoţionant şi impresionant testament spiritual: „Draga mea copilă, nu trebuie să te înspăimânţi, nici să nu fii tristă la gândul că nu mă mai întorc. Încearcă, fiica mea să priveşti viaţa ca pe un lucru serios de la o vârstă fragedă. Viaţa este grea, nu te răsfaţă, pentru fiecare mângâiere există zece lovituri. Mai bine să te obişnuieşti cu asta imediat şi să nu cedezi. Hotărăşte să lupţi cu ea. Ai curaj şi obiective clare şi vei triumfa asupra vieţii […].” (p. 67)

În lucrarea sa, Peter Molloy nu a omis nici să portretizeze „eroii clasei muncitoare”, precum Rudolf Vasilco, un fel de omolog cehoslovac al faimosului Alexei Stahanov. În capitolul „Tineretul socialist”, Nicu Covaci, liderul legendarei formaţii rock româneşti, Phoenix a rememorat maniera originală şi inedită în care a reuşit, alături de colegii săi, să părăsească ţara în 1977. În România lui Nicolae Ceauşescu, calitatea traiului începea să se deterioreze tot mai mult după cutremurul din martie. Totodată, relatările lui Toni Grecu şi Silviu Petcu, de la Divertis se leagă de ceea ce am putea numi, îngăduindu-ne să utilizăm o licenţă, rezistenţa prin umor. Într-o scenetă interpretată în anul 1983, personajul Ileana Cosânzeana a fost rebotezat (din motive lesne de înţeles, întrucât Ileana semăna izbitor de mult cu Elena şi se intenţiona astfel evitarea unui sacrilegiu) Maria Cosânzeana. Această amuzantă improvizaţie a stârnit hazul publicului. Cu alt prilej, cei de la Divertis şi-au încheiat momentul umoristic astfel: „Aşa că cei doi bătrâni au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi, reconfirmând vechiul proverb românesc: Viaţa lungă duce la sărăcie”. (p. 126) Aluzia este cât se poate de transparentă şi nu necesită comentarii suplimentare.

Autorul a surprins şi a subliniat caracterul ateu al ideologiei comuniste, ce se voia o religie laică, cu pretenţii de universalitate, substituindu-se astfel creştinismului. În acest context el a adus just în discuţie pe „oamenii care l-au abolit pe Dumnezeu” (pp. 129-144). Nu putea lipsi într-o asemenea lucrare un capitol consacrat poliţiei politice şi altul destinat disidenţilor, fiind evidenţiate atât punctele de vedere ale celor urmăriţi şi oprimaţi, precum Wolfgang Welsch, în R. D. G., Vasile Paraschiv, în România, Vaclav Havel, în Cehoslovacia, cât şi ale opresorilor, precum Peter Haak, în R. D. G. şi ale exponenţilor nomenclaturii comuniste, ca Milos Jakes, în Cehoslovacia, sau Günter Schabowski, în R. D. G..

Prin controlul exercitat asupra natalităţii, regimul comunist s-a infiltrat brutal inclusiv în viaţa intimă a cetăţenilor, controlând-o cu stricteţe. Aşadar, paginile despre politica anti-avort a regimului Ceauşescu sunt binevenite. (p. 161-171). Autorul a intervievat atât medici (Adrian Sângeorzan, Ion Pătraşcu), cât şi femei aparţinând diferitelor categorii socio-profesionale care au suferit, mai mult sau mai puţin, din pricina politicii pronataliste a regimului (Daniela Drăghici, Ancuţa Timiş, Paraschiva Neagu). Mărturia Martei Puscova (pp. 176-179), femeie de etnie romă din Cehoslovacia, care a suferit o operaţie de sterilizare pentru a nu putea da naştere mai multor copii ne dezvăluie practici similare cu cele naziste.

Ne-am străduit să schiţăm doar o parte dintre cele mai importante aspecte ale vieţii cotidiene în timpul regimului comunist, „zugrăvite” cu talent şi inspiraţie de către Peter Molloy în Lumea dispărută a comunismului... Nădăjduim că aceste impresii personale vor oferi un imbold tuturor celor interesaţi de o lectură agreabilă şi deopotrivă utilă. Şi nutrim de asemenea speranţa că lumea evocată în volum a dispărut odată pentru totdeauna...

NOTE DE LECTURĂ: JOHN STEINBECK, "Jurnal rusesc"

John Steinbeck, Jurnal rusesc, (Editura RAO, Bucureşti, 2010, versiunea românească, traducere de Petru Iamandi, 250 p.)

Laureatul Premiului Nobel pentru Literatură, John Steinbeck, ne propune o lucrare deosebit de interesantă, pe care am putea să o încadrăm aşa-numitei literaturi de frontieră. Este vorba de aceeaşi specie care l-a consacrat în peisajul literar pe renumitul disident Alexandr Soljeniţîn, dar care a fost abordată şi de scriitorul român, Panait Istrati. Într-o manieră similară cu Steinbeck, Istrati a conceput Spovedania unui învins tot în urma unei călătorii în patria comunismului mondial, Uniunea Sovietică, însă cu 20 de ani mai devreme. Titlul operei lui Istrati releva dezamăgirea profundă a scriitorului român, care încă de la sfârşitul anilor ’20 ai veacului trecut a realizat că societatea sovietică era departe de a întruchipa un paradis terestru, un tărâm al făgăduinţei (după cum triumfalist proclama), realităţile din U. R. S. S. sugerând de fapt contrariul.

În schimb, John Steinbeck a optat pentru un titlu neutru, tinzând să se detaşeze emoţional de cele observate şi consemnate în timpul sejurului său. La fel ca O zi din viaţa lui Ivan Denisovici şi, în special, Arhipelagul Gulag, dincolo de valoarea incontestabilă pe care o prezintă ca operă beletristică în sine, Jurnalul rusesc se constituie deopotrivă într-o sursă istorică demnă de luat în considerare, mai cu seamă dacă avem în vedere calitatea de martor a autorului.

Scriitura este susţinută de fotografiile realizate de însoţitorul autorului, Robert Capa, chiar dacă „aparatul de fotografiat este un instrument de temut, iar cel care îl manevrează e suspectat şi supravegheat la fiecare pas”. (p. 8) De fapt, în urma unei atente cercetări a fotografiilor, autorităţile sovietice nu le vor restitui pe toate celor doi americani cu prilejul plecării.

Contextul internaţional în care a avut loc vizita de o lună a lui Steinbeck în U. R. S. S. era marcat de escaladarea tensiunilor în raporturile Est-Vest, pe fondul declanşării războiului rece. Conflictul ideologic ce ameninţa chiar să degenereze într-o confruntare armată violentă era deja o realitate indiscutabilă în luna august 1947. "Speechul" lui Winston Churchill de la Universitatea Fulton, replica promptă şi dură a lui Iosif Stalin, Telegrama lungă din 1946 a lui George Kennan (diplomat american tocmai la Moscova), evenimente urmate de Doctrina Truman şi Planul Marshall, un an mai târziu, au condus la o distanţare ireversibilă între Kremlin şi Casa Albă. În septembrie 1947, la foarte scurtă vreme după ce Steinbeck a revenit din călătorie, Moscova a iniţiat înfiinţarea Cominformului după ce, în 1943, pentru a câştiga bunăvoinţa aliaţilor săi occidentali din coaliţia Naţiunilor Unite, consimţise asupra dizolvării Cominternului.

Scriitorul şi-a „avertizat” cititorul în privinţa intenţiilor sale încă din primele pagini ale Jurnalului. Finalitatea operei sale nu este nici să evidenţieze şi să condamne ororile stalinismului, cum procedase (magistral dealtfel) Soljeniţîn, nici să demitizeze regimul comunist de tip sovietic (precum Panait Istrati). Scopul lui Steinbeck nu este acela de a reliefa liniile directoare ale politicii externe a Uniunii Sovietice sau caracteristicile doctrinei strategice sovietice. Scriitorul îşi justifică opţiunea apreciind că oricum, opinia publică americană era suprasaturată de aceste aspecte : „Situaţia ne făcea să credem că existau unele lucruri despre care nu scria nimeni şi tocmai acestea erau lucrurile care ne interesau cel mai mult. Cu ce se îmbracă oamenii de acolo? Ce mănâncă la cină? Dau petreceri? Ce fel de alimente există acolo?...” (p. 6) Aşadar, ceea ce îi captează atenţia este viaţa cotidiană a sovieticilor, specificitatea acesteia, ceea ce îi individualizează pe ruşi şi pe alte popoare din U. R. S. S. în raport cu alţii. Este interesantă şi maniera în care unii americani obişnuiţi sau oameni de afaceri îi percepeau pe sovietici: „Un domn în vârstă a înclinat din cap spre noi şi a zis: Vă vor tortura, asta vor face; vă vor arunca în fundul unei temniţe şi vă vor tortura. Vă vor chinui şi vă vor înfometa până veţi spune tot ce vor ei.” (p. 9) Aceste temeri puteau fi întemeiate dacă luăm în considerare teroarea generalizată instituită de Stalin. În rândul oamenilor de afaceri americani, este evidentă ostilitatea puternică şi nedisimulată faţă de comunism: „...Luaţi şi câteva bombe cu voi, ca să aveţi ce arunca peste ticăloşii ăia de comunişti!” (p. 9), cuvinte ce demonstrează foarte limpede tensiunile insurmontabile dintre superputeri. La nivel oficial, competiţia era deosebit de acerbă şi datorită spionajului în domeniul tehnologic, monopolul atomic american avea să înceteze în 1949.

John Steinbeck a descoperit în Uniunea Sovietică un popor şi o societate care se străduiau din răsputeri să se refacă după război, intensificându-şi eforturile de reconstrucţie, să şteargă urmele devastărilor incomensurabile ale războiului. Reţelele de transporturi şi comunicaţii erau distruse aproape complet, iar avioanele ce deserveau zborurile de pasageri erau uzate atât fizic, cât şi moral. Distrugerile războiului lăsaseră serioase amprente pe întregul teritoriu al Uniunii Sovietice, mai puţin în Gruzia. Tocmai din acest motiv, această republică sovietică a cunoscut, în opinia autorului, o oarecare prosperitate. Ni se pare oarecum straniu faptul că traiul sătenilor din câteva colhozuri vizitate (chiar din Ucraina) era prezentat de scriitorul american ca destul de tihnit, ţinând cont că doar cu aproximativ 15-17 ani în urmă, în Ucraina se petreceau cumplite atrocităţi în timpul foametei organizate de statul criminal sovietic. În alte împrejurări, sesizăm completa lipsă de compasiune faţă de prizonierii germani care erau constrânşi să presteze munci în folosul comunităţii. Totuşi, nu îl puteam acuza pe Steinbeck de rea-credinţă, întrucât a încercat mereu să păstreze un ton şi o atitudine neutre, cât mai imparţiale. Sunt interesante, în acest context, discuţiile cu localnicii, în care încearcă să explice pe înţeleul tuturor funcţionarea sistemului de guvernare american, care nu îngăduia monopolizarea puterii de către o persoană sau un grup de persoane. Astfel, democraţia era salvată.

Foarte inspirat, Steinbeck a observat critalizarea unui cult al personalităţii lui Iosif Stalin, de care nu se mai bucura niciun conducător contemporan: „Nimic din ce se întâmplă în Uniunea Sovietică nu scapă ochiului de ghips, de bronz, de ulei sau brodat al lui Stalin. Portretul lui e prezent nu numai în fiecare muzeu, ci în fiecare sală a fiecărui muzeu. Statuia lui mărşăluieşte în faţa tuturor clădirilor publice. Bustul lui străjuieşte toate aeroporturile, gările şi autogările. Bustul lui este prezent de asemenea în toate clasele dintr-o şcoală şi de multe ori portretul lui se găseşte chiar în spatele bustului. În parcuri, Stalin stă pe o bancă de ghips şi discută diverse probleme cu Lenin. Figura lui este brodată de şcolăriţe la orele de lucru manual. Magazinele vând milioane şi milioane de portrete ale lui şi fiecare familie are cel puţin unul...În timpul ceremoniilor, tablourile lui Stalin depăşesc orice limită raţională. Ajung până la o înălţime de opt etaje şi la o lăţime de 15 metri. Pe fiecare clădire publică există astfel de portrete-monstru.” (p. 62-63). Stalin era aşadar omniprezent, omnipotent şi omniscient. Dealtfel, de un cult al personalităţii de o anvergură similară se vor bucura mai târziu doar Nicolae Cauşescu, în România, şi mai ales Mao Zedong şi Kim Ir Sen, în China, respectiv Coreea de Nord.

Concluzionând, lucrarea Jurnal rusesc, de John Steinbeck, reprezintă o lectură plăcută şi plină de substanţă, un util instrument de lucru pentru istoricul preocupat de istoria contemporană şi de istoria comunismului, dar şi pentru publicul larg interesat de aceste aspecte.

SFERA POLITICII, nr. 1 (173)/ 2013. Comunism şi postcomunism în România. Două decenii de analiză politică

Număr aniversar al prestigioasei reviste, publicat cu sprijinul financiar al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc.

Contributori:

Louis Ulrich
Stelian Tănase
Steve Samson
Mihai Chioveanu
Sabin Drăgulin
Romulus Brâncoveanu
Lavinia Stan
Dan Pavel
Adrian Cioroianu
Alexandru Radu
Cecilia Tohăneanu
Ruxandra Ivan
Alina Hurubean
Cristina Preutu
Ilarion Ţiu
Ionela Băluţă
Tudor Pitulac
Hadrian Gorun
Mihai Bogdan Popescu
Tatjana Vukelić

Puteti accesa numărul în format PDF, urmând linkul:

http://www.sferapoliticii.ro/sfera/pdf/Sfera_173.pdf

Apariţii editoriale

ANALELE BANATULUI, Arheologie-Istorie, Serie Nouă, nr. XX, 2012

http://www.muzeulbanatului.ro/index.php?page=publicatii&cid=6&scid=443#down


STUDIA UNIVERSITATIS PETRU MAIOR HISTORIA, 12

http://www.upm.ro/cercetare/studia_historia/docs/revista/studia_12.pdf

A fost odată...decembrie 1989....

... S-au scurs 23 de ani de la un decembrie însângerat, de la sfârşitul unui veac şi mai însângerat... 23 de ani de iluzii, de speranţe, de aşteptări. Din nefericire, multe speranţe deşarte, speranţe ce s-au risipit precum un fum, precum un abur.

Aveam 10 ani în decembrie 1989. Un deceniu de viaţă. De fapt o bună parte din copilărie am trăit-o în "epoca de aur", cum bombastic elogia perioada regimului Ceauşescu propaganda partidului-stat. Am devenit pionier în 1987, dar spre bucuria mea de acum, niciodata nu am fost comandant de detaşament sau de grupă. În glumă, pot afirma că nu aş putea suferi în urma unei eventuale lustraţii.

În acei ani, radio-ul şi televiziunea (în cursul celor două ore de program în care emitea zilnic), se întreceau să evidenţieze "măreţele realizări ale oamenilor muncii de la oraşe şi sate", eforturile lor susţinute pentru construirea comunismului, "visul de aur al omenirii". Bineînţeles, Nicolae Ceauşescu şi soţia sa erau proslăviţi şi veneraţi precum nişte semizei. Mai mult de jumătate din programul TV era dedicată "celui mai iubit fiu al poporului" şi "mamei eroine". Întrucât "iubitul conducător" ţinea morţiş să plătească până la ultimul dolar datoria externă a ţării, energia electrică era oprită în fiecare zi preţ de câteva ceasuri. Mă enervam teribil că acele dese "pene de curent" îmi întrerupeau lecturile din "Poveşti nemuritoare", "Basmele românilor", "În ţara legendelor" sau "Legendele Olimpului". În apartament erau doar 10 grade iarna, caci deh, trebuiau făcute economii pentru ţară. Aşa că adesea, dormeam în flanel şi cu fesul pe cap. Îmi mai aduc aminte şi de cozile interminabile la pâinea cartelată şi la alte alimente (raţionalizate, desigur), în situaţiile rarisime când se mai găsea câte ceva. Uneori, când se aduceau pui, mama mă lua cu ea, să stau şi eu la rând, pentru că raţia nu putea depăşi un pui de persoană. Însă, în ultimii 2-3 ai regimului comunist, pe rafturile magazinelor alimentare, se mai aflau doar cutiile cu faimoşii creveţi vietnamezi sau vestitul "nechezol" (surogat de cafea). Ce vremuri crunte!...

În aceste condiţii, una dintre puţinele alternative de informare era reprezentată de postul "imperialist", Radio Europa Liberă, pe care tatăl meu îl asculta în fiecare seară. Îmi plăcea foarte tare genericul sonor de la "Actualitatea Românească", fragmentul inconfundabil din Rapsodia Română, nr. 2, a lui George Enescu...Îmi mai amintesc de "Oameni, fapte, întâmplări"...Am fost tare impresionat atunci când (nu ştiu în ce context) am auzit întâmplător că Iuliu Maniu a fost scos din celulă, înfăşurat într-o pătură ponosită însângerată. Evident că nu ştiam cine era Maniu. Peste ani însă, el avea să devină personalitatea politică a României pe care, poate, o stimez cel mai tare...Reţineam şi o altă denumire, "Teze şi antiteze la Paris" şi reflectam: oare cum este la Paris? O fi tot aşa de anost şi gri totul ca la noi? Nu îndrăzneam nici să cred că voi reuşi vreodată să aflu răspunsul.

În 17 decembrie, eram la ţară, la bunicii din partea mamei, după ce luasem vacanţă cu o zi mai devreme. Acolo, părinţii puteau asculta mai liniştiţi "Europa Liberă"...Se subînţelege că singurul program radio de la Bucureşti nu a relatat absolut nimic despre revolta anticeauşistă şi anticomunistă a timişorenilor, despre reprimarea brutală şi sângeroasă a manifestanţilor, la ordinele "cârmaciului" şi ale acoliţilor săi. Am aflat îngroziţi că la Timişoara ar fi fost ucişi mii de oameni. A fost difuzată pe post, în mai multe rânduri, o bandă pe care erau redate ţipete, vaiete şi o lovitură înspăimântătoare de tun...Am realizat mai târziu ce efect extraordinar a avut şi ce indignare profundă a produs asupra ascultătorilor. Până la urmă, nu este nimic de incriminat aici. Regimul diabolic trebuia discreditat cu orice preţ, chiar dacă banda respectivă a fost contrafăcută, iar numărul oamenilor ucişi amplificat exagerat. Şi dacă au fost "doar" aproximativ 60 de morţi, regimul tot criminal era...Mă frământam: oare cum acel "părinte iubitor", din fruntea statului poate fi atât de crud şi de rău? Deja, după ce sunetele acelea cutremurătoare fuseseră transmise pe undele radio în mai multe rânduri, începusem să îmi imaginez şi să construiesc tot felul de scenarii. Trebuia să fie precum în poveştile copilăriei, pe care le lecturam cu nesaţ, o luptă crâncenă între bine şi rău, între cei buni şi cei răi. Cei buni erau demonstranţii, iar cei răi, miliţienii, securiştii şi ceilalţi care "ţineau" cu puterea. Eram convins că cei buni sunt mult mai numeroşi decât cei răi şi în cele din urmă îi vor copleşi şi îi vor învinge. Binele va triumfa, Binele trebuie să învingă!!!

Între timp, "regele" cel rău a plecat în Iran, iar puterea de decizie şi soarta "regatului" au încăput pe mâinile nemiloasei "regine". Mai târziu, aveam să aflăm stupefiaţi cum aceasta a pus la cale incinerarea trupurilor neînsufleţite ale revoluţionarilor răpuşi la Timişoara...Era prea mult, prea nedrept, trebuia să se întâmple ceva.

18 decembrie: Răul mai înregistrează o victorie. Copii şi tineri ucişi pe treptele Catedralei din Timişoara, în timp ce se rugau pentru sufletele celor masacraţi o zi mai devreme... Totul este atât de trist... Cei de la Europa Liberă au propus ca, în memoria victimelor represiunii, fiecare român să aprindă la fereastra casei câte o lumânare.

20 decembrie: DA! În sfârşit, veşti bune! Timişoara se declară oraş liber!

21 decembrie: Radio Europa Liberă anunţă că mitingul organizat de Conducător a fost un fiasco, revolta anticomunistă izbucnind şi în Capitală. "Protestatarii au fost dispersaţi cu tunuri cu apă", se spune la Radio. Încercam să îmi închipui cum arată un tun cu apă... Încă se dau lupte grele, am "cugetat".

22 decembrie: O zi însorită, senină. Parcă nici nu fusese solstiţiul de iarnă noaptea anterioara! La Radio Bucureşti, se difuzează dimineaţa numai "cântece patriotice", iar un crainic exaltat spune că "oamanii muncii apără cuceririle socialismului". Am ieşit afară... Totuşi La "Europa Liberă" se anunţase între timp că soţii Ceauşescu se pregăteau "să îşi facă bagajele". Speranţele renasc. După prânz, Radio Bucureşti emite un "Comunicat important pentru ţară". Deschidem televizorul (cu lămpi, alb-negru, de "iepocă", desigur) şi...surpriză... Mircea Dinescu şi Ion Caramitru, copleşiţi de emoţie (ca şi noi dealtfel), anunţă victoria: "Am învins, fraţilor! Dictatorul a fugit!". Este extraordinar, radiem de bucurie! Sunt convins că au fost cele mai frumoase momente de istorie, pe care le-am trăit! Am fost martorul sfârşitului unui regim diabolic, care părea etern! Pe ecranul televizorului au început să se perinde tot felul de personaje care în acel moment nu îmi spuneau nimic, dar care se vor dovedi a fi adevăraţii beneficiari ai celor întâmplate: Ion Iliescu, Petre Roman, Silviu Brucan, Alexandru Bârlădeanu, Nicolae Militaru şi alţii...Am aflat mult mai târziu că venerabilului fost deţinut politic, vreme de 17 ani, Corneliu Coposu, nu i s-a permis să se adreseze populaţiei la Televiziune. Aş putea afirma acum că acei puţini oameni curajoşi şi demni care au ieşit în stradă împotriva monstrului comunist au câştigat revoluţia, însă nu şi puterea. Puterea a fost acaparată de personajele menţionate.

25 decembrie: Privesc la TV cum "împăratul roşu" şi soţia sa cea crudă îşi primesc pedeapsa. Numai că nu sunt "scurtaţi de un cap", cum citisem în poveşti. Binele a triumfat complet, ma gândeam atunci mulţumit!


Au trecut 23 de ani! Parcă ieri s-au petrecut toate cele rememorate... Oare, copiii şi tinerii din decembrie 1989 s-au jertfit în zadar?...Dacă răspundem în grabă, tindem să o facem afirmativ. Totuşi, suntem liberi. Libertatea reprezintă cel mai de preţ lucru şi de aceea jertfa eroilor din acele zile însorite de decembrie nu a fost în van. Aceste rânduri sunt dedicate memoriei lor! Să nu îi uităm niciodata!