La 28 iunie 1914 (cu exact un veac in urmă), a avut loc atentatul de la Sarajevo, căruia i-a căzut victimă arhiducele Franz Ferdinand. Asasinarea prinţului-moştenitor al Dublei monarhii austro-ungare, a reprezentat pretextul primului razboi mondial, scânteia care a generat declanşarea conflagraţiei mondiale o lună mai târziu.
In urma gravului incident, autorităţile Austro-Ungariei au adresat un ultimatum Serbiei, care, oarecum previzibil, nu a acceptat toate condiţiile impuse. Drept raspuns, Imperiul dualist a declarat război Serbiei. Aproape imediat, marile puteri care formau cele două blocuri politico-militare (Antanta şi Tripla Alianţă) şi-au declarat război reciproc. Conflictul armat a căpătat dimensiunile şi valenţele unui război la scară globală, extinzându-se dincolo de arealul balcanic. Insă, unele state, precum Regatul României, Italia, Bulgaria, Statele Unite ale Americii, au considerat de cuviinţă să rămână in neutralitate sau expectativă armată pentru anumite perioade.
Pentru a stabili o balanţă de putere in conformitate cu propriile interese, Antanta si Centralii au purces la o veritabila competiţie, inclusiv pe tărâm diplomatic, în vederea dobândirii preţiosului concurs militar, demografic si economic al neutrilor. Pentru realizarea acestui deziderat, cele două tabere au căutat sa atragă state membre ale alianţei rivale sau care gravitau in sfera de influenţă si interese a acesteia. In spaţiul balcanic, Antanta a preconizat recrearea şi, eventual, extinderea ligii balcanice care fiinţase în timpul primului conflict balcanic, în 1912. In cele din urmă, interesul naţional al ţărilor din zonă a prevalat asupra obiectivelor Antantei, respectivele planuri îndrăzneţe fiind sortite eşecului.
După războiele balcanice, România era un important pivot geopolitic, care urmarea, in măsura posibilităţilor, să se manifeste deopotrivă ca un jucător geostrategic activ, cu deosebire în sud-estul Europei. România nu a abandonat poziţia de neutralitate până în august 1916. In cursul negocierilor cu Parisul, Petrogradul si Londra, Bucureştiul a tins mereu să- si conserve libertatea de mişcare, rezervăndu-şi, fireste, decizia asupra momentului intrării în acţiune. Raţiunile amânarii intervenţiei armate sunt multiple: lipsa de pregătire şi instruire a armatei, înzestarea deficitară cu materiale de război şi muniţii, nevoia de a obţine garanţii certe din partea Aliaţilor în privinţa obţinerii teritoriilor românesti incorporate Dublei monarhii. In vederea îndeplinirii acestui din urmă obiectiv, o misiune dificilă incumba diplomaţiei romane. Sesizăm o atitudine justă a clasei politice româneşti tipică realismului politic. Aceasta urmărea realizarea interesului national, ceea ce implica perpetuarea fiinţei statale, menţinerea independenţei şi suveranităţii statului, dar si înfaptuirea integrităţii sale teritoriale. Pe de altă parte, impărtăşim concepţia lui Hans Morgenthau potrivit căreia, calitatea diplomaţiei şi pregătirea militară sunt componente fundamentale ale puterii naţionale.
