O mărturie mai...atipică, dar cu siguranţă emoţionantă din Primul Război Mondial

Fragmente din Formula AS, nr. 1102, ianuarie 2014


“…Într-una din zile, a fost adus un căpitan în rezervă, pe nume Artur N. , participant la primul război mondial, începând cu 1914 şi până în 1920. Ne-a vorbit mai mult despre luptele de la Mărăşeşti, la care a luat parte efectiv. Darul de povestitor pe care l-a avut ne-a cucerit nespus, că nici nu am ştiut când au trecut cele 2 ore de expunere. Încântaţi fiind, l-am rugat să ne spună şi alte întâmplări care l-au marcat în anii de război şi pe care nu le va uita niciodată. A consimţit cu multă plăcere şi ne-a povestit următoarea întâmplare:

[…] Regimentul 32 din care făceam parte a suferit pierderi foarte mari în oameni şi material de război şi de aceea, retraşi de pe linia frontului şi trimişi la Iaşi pentru refacere. Iaşul era supraaglomerat de refugiaţi, de armata română şi rusă şi de aceea a rămas să ne “refacem” în vagoanele de marfă cu care venisem de pe front[…]
Într-o dimineaţă […]s-au auzit câteva explozii, după care s-a dat alarma[…]Am văzut magaziile CFR arzând. Toţi cei care eram valizi am fugit să dăm o mână de ajutor la stingerea incendiului[…] Deodată, vedem fugind o pisică, care s-a băgat sub o magazine şi care, după 20-30 de secunde, s-a întors aducând în gură un pisoi. L-a lăsat la picioarele noastre şi a fugit din nous pre magazine şi, iarăşi, după aproape un minut, a mai adus un pisoi. În acel moment, un soldat a prins-o ca să n-o mai lase să se ducă în magazine, deoarece pericolul de a nu se mai întoarce ra foarte mare. Atunci pisica l-a muşcat de mână şi l-a zgâriat, iar soldatul i-a dat drumul, a fugit din nou sub magazine. Secundele treceau şi ea nu mai apărea. Deodată, acoperişul magaziei s-a prăbuşit. Suflul produs de acoperişul în cădere a ajuns până la noi. Am luat repede cei doi pisoi şi ne-am retras. Mama lor nu a mai apărut. Niciodată nu se va şti pentru câţi pisoi s-a jertfit această pisică mamă. Impresionat de întâmplare, am hotărât să iau unul din pisoi şi să-l port în raniţă, în toată perioada care va urma. Celălalt pisoi a fost luat de un sergent, care, ca şi mine, s-a ocupat de creşterea lui. A trăit 12 ani.
A urmat un moment de tăcere, după care, unul câte unul ne-am sculat în picioare luând poziţia de drepţi. Trecând printre noi, fostul sublocotenent din primul război mondial […] avea lacrimi în ochi. Oare la ce se gândea?”


(Anton Gherca, “Jertfa mamei”, in Formula AS, nr. 1102, ianuarie 2014)