...Cartea am dedicat-o memoriei bunicului meu, Dumitru Panfiloiu (1930-2004)...
Lucrarea de faţă a fost concepută pentru a aprofunda o chestiune de o importanţă majoră pentru istoria României în secolul al XX-lea, anume ultima parte a neutralităţii şi participarea la marea conflagraţie mondială alături de alianţa militară a Antantei. De asemenea ne-am propus să urmărim maniera în care Regatul României, principal actor regional în urma păcii de la Bucureşti, din 1913, a performat în sistemul internaţional. El a încercat să îşi menţină libertatea de mişcare, să acţioneze multă vreme ca un factor de echilibru în arealul balcanic, un spaţiu cu o importantă miză geopolitică în competiţia acerbă dintre Franţa, Anglia şi Rusia, pe de o parte, şi Germania şi Imperiul dualist austro-ungar, pe de altă parte. Întrucât speranţele de împlinire a aspiraţiilor naţionale ale românilor se legau de Tripla Înţelegere, - blocul militar la care în 1915 a aderat din considerente similare şi Italia- , autorităţile responsabile de destinele ţării au decis să intervină în război alături de respectiva grupare de state. Desigur că între cele două tabere beligerante s-a desfăşurat şi o luptă purtată pe teren diplomatic pentru a dobândi concursul neutrilor.
Am încercat să reluăm şi să aprofundăm problematici pe care în parte le-am abordat în lucrările anterioare. La acestea se adaugă subiecte netratate anterior sau abordate doar tangenţial, precum proiectele aliate referitoare la constituirea unor contingente transilvane, alcătuite din foşti prizonieri sau emigranţi în S.U.A. , lămuriri privind reintrarea României în război, în noiembrie 1918 şi, în special, problematica aprovizionării armatei române cu materiale de război în cursul anului 1917, până în momentul defecţiunii ruse.
Conferinţele interaliate din timpul primului război mondial şi-au propus, între altele, şi fronturilor balcanic şi românesc, dar rezultatele obţinute nu au fost pe măsura intenţiilor.
Perioada scursă între momentele premergătoare semnării armistiţiului cu Puterile Centrale până la pacea de la Bucureşti din mai 1918 s-a caracterizat prin relaţii destul de tensionate între România şi Aliaţi. Cea dintâi se găsea într-o situaţie critică, fiind în imposibilitatea practică de mai continua lupta, în timp ce membrii Antantei pretindeau noi eforturi militare din partea aliatului oriental, ignorând incapacitatea acestuia. Starea ingrată a României era generată de încheierea armistiţiului, iar apoi a păcii separate de către Rusia sovietică la Brest-Litovsk, în 3 martie 1918. După ce Rada ucraineană a încheiat pace cu Puterile Centrale la rândul său, România se afla într-o stare de încercuire completă. În cele din urmă armistiţiul de la Focşani şi pacea de la Bucureşti au fost imperios necesare, permiţând continuarea statalităţii româneşti. Miniştrii Antantei în România au înţeles starea de lucruri caracterizată de o extremă precaritate şi au încercat să sensibilizeze guvernele lor. România a reintrat în acţiune în toamna târzie a lui 1918, făcând astfel parte din tabăra învingătoare a puterilor aliate şi asociate la sfârşitul războiului.
Demersul ştiinţific a fost posibil prin consultarea şi studierea unui însemnat număr de documente inedite, în principal străine, dar şi româneşti, care ne-au furnizat suportul informativ necesar. Am procedat la o selecţie riguroasă a surselor, procedând la o analiză critică a acestora.
