Prefaţa cărţii noastre a fost elaborată de către dl. prof. univ. dr. Lucian Năstasă, cercetator principal I, la Institutul de Istorie "George Bariţiu", din Cluj-Napoca
PREFAŢĂ
De mai bine de un veac, studierea relaţiilor româno-franceze a fost una din marile tentaţii ale cărturarilor noştri, fie ei literaţi sau istorici, cu toţii mânaţi parcă de mirajul desluşirii celor mai intime mecanisme nu doar ale României moderne, ci ale unui corp statal care s-a autoplămădit pe sine având ca model structurile celuilalt capăt al Europei, al Hexagonului.
Pe de altă parte, nimeni nu contestă faptul că limba franceză a servit indiscutabil drept curea de transmisie a înaltei spiritualităţii europene, reprezentând astfel un capital cultural de o importanţă cu totul specială pentru noi . Odată cu angajarea în procesul de modernizare, elitele româneşti au făcut din însuşirea şi utilizarea limbii franceze una din bazele distinctive ale statutului lor social, poate cea mai importantă, măcar pentru a doua jumătate a secolului XIX. Nu întâmplător, spaţiul românesc a fost unul din marii consumatori ai producţiei culturale franceze până spre începutul celui de-al doilea război mondial, dar şi mai apoi, deşi în condiţii cu totul neprielnice sub comunişti. Bunăoară, un raport al Curţii de Conturi din Paris, în ceea ce priveşte comerţul exterior de carte între 1927-1931, situa România pe locul patru al celor mai buni clienţi, după Belgia, Elveţia şi Italia . Iar o statistică din 1931 în ceea ce priveşte tirajul şi difuzarea săptămânală a publicaţiei „L’Illustration” indică faptul că la noi veneau 2024 exemplare, situându-ne înaintea Spaniei şi Poloniei .
Mai mult chiar, relativa puţinătate a traducerilor din limba franceză în română se poate explica tocmai prin acesul direct al multora din consumatorii de carte de la noi la ediţiile de bază, fapt confirmat şi de analiza Ecaterinei Cleynen-Serghiev, care a identificat de pildă, pentru intervalul 1919-1939, doar 645 de opere tălmăcite, aşadar cu o medie de doar 32 titluri pe an , ceea ce reprezenta mult sub media celorlalte state europene. În plus, aceeaşi autoare evidenţiază totodată şi rolul jucat de difuzarea filmelor franţuzeşti în cinematografele din România – cam 600 de săli în 1928, cifră mereu în creştere –, care din 1935 au avut mai toate şi echipament pentru pelicolele vorbite . În acest context este explicabil faptul că în limba română a veacului XIX cele mai numeroase cuvinte împrumutate provin din franceză (23,22%), având o frecvenţă de utilizare de 9,03%, iar dacă se ia în calcul şi vocabulele cu dublă provenienţă (latină şi franceză), rezultă că 39% din vocabularul nostru este acoperit de cuvinte franţuzeşti, cu o frecvenţă de 20% .
Iată de ce, în acest context, constatările lui Robert Beauplan din articolul său L’amitié française en Roumanie, publicat într-un număr din „L’Illustration”, din 9 aprilie 1938, n-ar trebui să ne surprindă câtuşi de puţin: „Le Français qui arrive pour la première fois en Roumanie éprouve un étonnement de n’être pour ainsi dire pas dépaysé. En dépit de la distance kilométrique et des deux jours de voyage, il pénètre dans une ambiance qui n’est pas très différente de celle de Paris. Dans les salons et les familles où il est accueilli, dans les magasins, dans les cafés même, on parle couramment sa langue. La «société» n’ignore rien de notre culture, de nos moeurs, de nos livres, de nos pièces de théâtre. Elle connaît par leurs noms notre personnel politique, nos actrices en vogue. Les journaux qui font leur matière habituelle d’échos ou de potins boulevardiers sont ceux qu’elle lit de préférence. Cela pourrait n’être encore qu’un vernis superficiel. Mais quand on a eu l’occasion d’approcher, ainsi que je viens de la faire, de hautes personnalités on a l’impression de retrouver des compatriotes. La plupart de ces hommes politiques ont fait leurs études à Paris, ils ont acquis les plus hauts diplômes dans nos facultés, ils s’expriment en un français impeccable et élégant où l’on chercherait en vain une trace d’accent. Ce serait une injure que de leur demander s’íls aiment la France: elle est évidemment leur seconde patrie” .
Totodată, prefaţând această carte, nu ar trebui să lăsăm deoparte marea rivală a Franţei de pe la mijlocul veacului XIX până la finele ultimului război mondial, Germania, cu atât mai mult cu cât în spaţiul românesc s-a vorbit destul de mult despre impactul şi proporţiile influenţelor celor două naţiuni „imperiale” din apusul Europei asupra noastră, ambele producătoare ale unor culturi universalizante. Nu o vom face însă, pe de o parte pentru că nu intră în tematica acestui volum, iar pe de alta pentru că de aproape un deceniu s-a oprit asupra acestui subiect un eminent istoric timişorean, Vasile Docea, în lucrări de veritabilă referinţă .
Sunt acestea doar câteva constatări ce ne îndreptăţesc nu doar a semnala, ci mai ales de a propune, susţine şi promova orice efort în direcţia reconstituirii diverselor segmente de istorie româno-franceză. Este tocmai ce vrem să facem prin aceste cuvinte introductive, cu atât mai mult cu cât vârsta autorului ar putea fi un handicap, resimţit de tot mai mulţi tineri intelectuali care se văd refuzaţi de edituri sau neglijaţi de critica de întâmpinare pornindu-se de la criteriul lipsei „prestigiului”, sintagmă care deşi îmi spune enorm dintr-o perspectivă socio-istorică, din felul în care funcţionează în spaţiul românesc poartă mai degrabă semnificaţii antiproductive şi defineşte îndeosebi mediocritatea.
Cartea de faţă, semnată de un tânăr istoric mai mult decât promiţător, chiar eminent (şi-mi asum aprecierea, făcută nu de complezenţă), va fi o dovadă dincolo de orice îndoială. De altfel, Hadrian Gorun - autorul pe care-l prezentăm acum – nu este nicidecum un necunoscut în câmpul istoriografic. Poate abia trecuse de douăzeci şi cinci de ani (într-o „meserie” de multă acumulare informaţională, în care mai curând bătrâneţea biologică poate conferi o anume experienţă), când a publicat o primă carte de veritabilă erudiţie, referitoare la Relaţiile româno-franceze în anii neutralităţii României (1914-1916) . Era un subiect dificil, chiar sensibil „ideologic”, pentru că discursul naţional-comunismului îi deformase multe din sensurile şi semnificaţiile istorice. Autorul însă n-a căzut în capcana tentaţiilor fals patriotarde, oferind încă de atunci o analiză de-a dreptul meritorie: dincolo de lectura în filigran a evenimentelor acelor ani de neutralitate, Hadrian Gorun a pus în circulaţie multe informaţii inedite, din surse arhivistice de prim rang, în fond temeiul oricărei anchete istorice.
Vine însă acum cu o nouă carte, în continuarea celei dintâi, numai că mult mai complexă, atât prin perioada cercetată, cât mai ales a tematicii cu rigoare delimitată: Relaţii politico-diplomatice şi militare ale României cu Franţa în primul război mondial. Este o lucrare impresionantă prin rigoarea analizei şi a diversităţii surselor, pe care cu trudă ne impunem să nu o comentăm acum şi aici. Ne-am dorit mai ales să stimulăm interesul şi apetitul cititorului, de profesie sau numai iubitor al trecutului, să îndemnăm la o lectură incitantă şi plină de substanţă, cu atât mai mult cu cât anul acesta s-au împlinit nouă decenii de la sfârşitul marii înfruntări. Iar ce a însemnat aportul României la victoria aliaţilor de atunci, dar şi aprecierea pe care ne-o poartă Franţa pentru sacrificiile noastre umane şi materiale – dovadă stă tocmai recenta propunere a Consiliului General al Departamentului Meuse (unde se află Verdunul) de a include Mărăşeşti în patrimoniul cultural UNESCO.
Lucian Nastasă
